Apocalipsa
APOCALIPSA.
Ultima carte a Bibliei este, pentru cei mai mulţi creştini, una dintre cele mai
puţin citite şi una dintre cele mai dificile cărţi. Câteva pasaje din această
carte sunt bine cunoscute şi foarte îndrăgite (de ex. 7:9-17); dar cea mai mare
parte a cititorilor moderni găsesc această carte greu de înţeles. Faptul acesta
se datorează în mare măsură abundenţei de simboluri de un tip pe care noi nu-l
folosim şi pe care nu-l mai înţelegem. Totuşi, acest simbolism a fost uşor
înţeles de oamenii din vremea aceea. De fapt, acest lucru explică în parte
dificultăţile noastre. Autorul a putut presupune că cititorii săi aveau să
înţeleagă aluziile sale şi de aceea nu a simţit nevoia să dea explicaţii.
Apocalipsa este clasificată împreună cu scrierile numite
*apocaliptice. Este singura carte de acest gen din NT, deşi există pasaje
apocaliptice şi în alte cărţi (de ex. Matei 24), iar viziunile lui Daniel, în
VT, aparţin aceleiaşi categorii. Un element caracteristic pentru scrierile
apocaliptice este ideea că Dumnezeu este suveran şi că, în ultimă instanţă, El
va interveni în mod supranatural pentru a face să se împlinească voia Lui bună
şi perfectă. Lui I se opun diferite forţe puternice ale răului şi acestea sunt
descrise de obicei în mod simbolic, ca fiare, coarne, etc. Întâlnim vedenii;
îngerii vorbesc; există o luptă între forţe puternice; în ultimă instanţă
sfinţii persecutaţi sunt răzbunaţi. O mare parte a acestor simboluri sunt
convenţionale (şi acesta este motivul pentru care primii cititori ai Apocalipsei
probabil că au înţeles-o destul de uşor), dar în mâinile multor amatori a dus
la fantezii bombastice şi groteşti. Apocalipticul biblic este mult mai moderat
decât cel necanonic.
O altă diferenţă între Apocalipsa şi cărţile apocaliptice
obişnuite este că în Apocalipsa ni se dă numele autorului, în timp ce alte
scrieri apocaliptice foloseau de obicei pseudonime. Autorii împrumutau numele
unor personaje importante din trecut şi le atribuiau lor aceste lucrări. Pentru
scopul nostru de faţă este important să observăm că în această carte Duhul
Sfânt a folosit o formă literară cunoscută, dar cu toate acestea cartea nu este
o scriere apocaliptică de rând. Are caracteristici proprii şi este o profeţie
autentică, aşa cum indică primele trei versete.
I. Schiţa conţinutului
Cartea începe cu o viziune a Domnului înviat, care trimite
mesaje la şapte biserici din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia
şi Laodicea, o serie de cetăţi din provincia romană Asia (1:1; 3:22). Prin
aceste mesaje bisericile sunt mustrate şi îndemnate să persevereze pe calea
slujirii creştine. După aceea urmează viziunile lui Dumnezeu şi ale Mielului
(4:1; 5:14), după care citim despre 7 peceţi. La ruperea fiecărei peceţi este
redată o viziune (6:1-17; 8:1). Urmează apoi cele 7 trompete şi câte o viziune
este redată după sunetul fiecărei trompete (8:2; 9:21; 11:15-19). Între pecetea
a 6-a şi a 7-a este un interludiu (7: l-17), la fel ca şi între trompeta a 6-a
şi a 7-a (10:1; 11:14). După aceea Ioan descrie diferite lucruri stranii
petrecute în cer: o femeie care a dat naştere unui copil de parte bărbătească
şi căreia i se împotrivea Satan (12:1-17), fiarele care se opuneau lui Dumnezeu
(13:1-18), Mielului de pe Muntele Sion şi urmaşilor Săi (14:1-20). În
continuare sunt relatate cele 7 plăgi. Ioan vede 7 îngeri cu 7 potire şi atunci
când fiecare dintre ei varsă potirul său pe pământ urmează o plagă (15:1;
16:21). O serie de judecăţi sunt rostite împotriva unei femei îmbrăcate în
purpură şi împotriva Babilonului (17:1; 19:21), şi cartea se încheie cu viziuni
ale mileniului, a unui cer nou şi a unui pământ nou (20:1; 22:21).
Nu ştim cu certitudine în ce măsură unele secţiuni din carte
sunt repetate. Repetarea numărului 7 indică destul de clar că cel puţin unele
serii de evenimente sunt descrise în mai multe moduri. Ceea ce este cert este
că în carte ni se prezintă o opoziţie extrem de mare faţă de Dumnezeu şi faţă
de poporul lui Dumnezeu, dar că în final Dumnezeu va triumfa asupra oricărui
rău.
II. Autorul şi data scrierii
Autorul ne spune că numele lui este Ioan şi se descrie pe
sine ca „slujitorul" lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:1), unul dintre
„profeţi" (Apocalipsa 22:9) şi „fratele vostru" (Apocalipsa 1:9).
Tradiţia susţine că acest Ioan este identic cu apostolul Ioan şi, mai mult, că
el a fost autorul celei de-a patra evanghelii şi a celor trei Epistole ale lui
Ioan. Părerea că autorul a fost apostolul Ioan datează din vremea lui Iustin
Martirul (cca. 140 d.Cr.) şi este sprijinită de Irenaeus (Ireneu) şi de mulţi
alţii. Principala obiecţie este stilul Apocalipsei. Limba greacă folosită se
deosebeşte în multe privinţe de limba celorlalte scrieri ale lui Ioan. Este
atât de neobişnuită şi uneori respectă atât de puţin regulile gramaticii
greceşti încât se crede că nu a putut fi scrisă de aceeaşi pană care a scris
evanghelia şi epistolele. (Charles spune că a fost scrisă „într-o limbă greacă
deosebită de limba folosită de pana oricărui om muritor".) Problema este
prea complicată pentru a fi discutată aici în detaliu. Este suficient să spunem
că deşi majoritatea teologilor de astăzi contestă faptul că autorul este
apostolul Ioan, există o serie de teologi care consideră că este cel mai bine
să credem că toate cele cinci scrieri amintite aparţin aceluiaşi autor, şi că
acel autor este apostolul Ioan (de ex. E. Stauffer).
Este evident că Apocalipsa a fost scrisă într-o perioadă
când biserica trecea prin persecuţie şi prin dificultăţi, în perioada când se
crede că a fost scrisă cartea au fost două valuri de persecuţie - în timpul
domniei lui Nero şi în timpul domniei lui Domiţian. Principalul argument pentru
prima datare este Apocalipsa 17:9 ş.urm.: „Aici este mintea plină de
înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Sunt şi
şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă". Dacă
acest pasaj se referă la împăraţii Romei, atunci Nero a fost al cincilea, şi
scrierea ar fi datată la scurtă vreme după domnia lui. Lucrul acesta este
confirmat de profeţia că „fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al
optulea împărat: este din numărul celor şapte" (Apocalipsa 17:11). Acest
verset pare să se refere la mitul despre „Nero redivivus -, ideea că
Nero, deşi mort, avea să apară din nou pe acest pământ. În sprijinul acestei
idei este adus Apocalipsa 13:18 care spune că „numărul numelui fiarei"
este 666. În primul secol, numerele nu erau scrise cu notaţia noastră
convenţională, ci cu litere din alfabet. Fiecare literă avea o valoare
numerică. Dacă luăm valoarea numerică a literelor care alcătuiesc titlul „Nero
Caesar" în limba ebraică, obţinem 666. Dar este dificil să înţelegem de ce
ar trebui să facem socoteala în ebraică (de vreme ce cartea a fost scrisă în
greacă), şi pentru a obţine rezultatul dorit este necesar să fie adoptată o
variantă ortografică.
Data mai târzie este atestată de o serie de scriitori
antici, cum sunt Irenaeus şi Eusebius, care afirmă în mod categoric că această
carte a fost scrisă în timpul domniei lui Domiţian. Datarea aceasta este
sprijinită de anumite indicaţii generale din carte, deşi nu sunt aluzii
concrete la evenimente care pot fi identificate. Astfel, cartea vorbeşte despre
anumite grupuri de creştini care au devenit delăsători şi au intrat în declin
spiritual. În timpul domniei lui Nero, Biserica era încă foarte tânără şi plină
de vigoare. Până pe vremea lui Domiţian, este posibil într-o măsură mai mare să
fi avut loc acest declin. Majoritatea teologilor din zilele noastre sunt de
acord că este preferabil să acceptăm această datare.
III. Interpretarea
Cum trebuie să interpretăm această carte? În biserica
creştină s-au conturat patru modalităţi principale de interpretare a acestei
cărţi.
a. Concepţia preteristă
Această concepţia consideră că Apocalipsa descrie evenimente
din trecut. Consideră că toate viziunile s-au născut din condiţiile existente
în Imperiul roman în secolul 1 d.Cr. Vizionarul a fost îngrozit de
posibilităţile răului inerent în Imperiul roman şi a folosit imagini simbolice
pentru a protesta împotriva lui, cât şi pentru a-şi exprima convingerea că
Dumnezeu va interveni în mod supranatural pentru a realiza ceea ce îi este
plăcut Lui. În general, teologii liberali adoptă această concepţie. Ea le
permite să interpreteze cartea fără să atribuie vreun rol profeţiei predictive
şi, în acelaşi timp, ei văd în Apocalipsa o afirmare necesară a adevărului
guvernării morale a lui Dumnezeu în lume. Această concepţie susţine că
Apocalipsa îşi are originea în circumstanţele din vremea autorului, lucru care
este desigur adevărat. Dar trece cu vederea faptul că această carte se declară
„profeţie" (Apocalipsa 1:3) şi că cel puţin o parte din profeţiile ei se
referă la ceva de domeniul viitorului (de ex. cap. 21-22.)
b. Concepţia istorică
Această concepţie consideră că Apocalipsa prezintă într-o
singură imagine cuprinzătoare o vedere panoramică a istoriei din secolul 1 şi
până la a doua venire a lui Cristos. Cartea menţionează vremea în care a trăit
autorul, cât şi vremea sfârşitului, dar nu există nicăieri vreo întrerupere.
Din această cauză, susţin adepţii acestei concepţii, cartea trebuie privită ca
o istorie continuă a întregii perioade. O asemenea concepţie a fost susţinută
de Reformatori, care au identificat fiara cu Roma papală. Dar dificultăţile par
insurmontabile şi este semnificativ faptul că, deşi susţin că aici este
prezentată toată istoria, istoricii nu au putut cădea de acord cu privire la
episoadele istorice concrete pe care le simbolizează diferite viziuni. În 1900
de ani ar fi trebuit să iasă la lumină cu claritate cel puţin schiţa generală.
De asemenea, este greu să înţelegem de ce schiţa istorică ar trebui să fie
limitata la Europa de V, cu atât mai mult cu cât în zilele acelea cea mai mare
parte a expansiunii creştinismului a avut loc în ţările din E.
c. Concepţia futuristă
Această concepţie susţine că începând cu cap. 4 Apocalipsa
se ocupă cu evenimente de la sfârşitul vremurilor. Cartea nu se ocupă cu vremea
profetului, nici cu evenimente istorice de mai târziu, ci numai cu evenimentele
care vor avea loc în legătură cu a doua venire a Domnului. Această concepţie ia
în serios elementul predictiv din carte (Apocalipsa 1:19; 4:1). În favoarea ei
pledează faptul că Apocalipsa ne conduce în mod incontestabil la instaurarea
domniei finale a lui Dumnezeu, aşa încât o parte a cărţii trebuie să se refere
la zilele de pe urmă. Principala obiecţie este că această concepţie are
tendinţa să scoată cartea în întregime din cadrul ei istoric. Nu este uşor să
vedem ce înţeles ar fi avut cartea pentru primii ei cititori dacă trebuie
interpretată în felul acesta.
d. Concepţia idealistă sau poetică
Această concepţie susţine că scopul principal al cărţii este
să-i inspire pe creştinii persecutaţi să îndure suferinţa până la capăt. În
acest scop autorul a folosit un limbaj simbolic, şi singura lui intenţie a fost
să dea o serie de descrieri plastice ale victoriei lui Dumnezeu. Asemenea
concepţii pot fi legate de altele şi pot fi întâlnite adesea în combinaţie cu
ideile preteriste. Dificultatea cu care se confruntă acest punct de vedere
constă în faptul că vizionarul declară că profeţeşte despre zilele sfârşitului.
Nici una dintre aceste concepţii nu s-a dovedit complet
satisfăcătoare şi probabil că o concepţie corectă trebuie să combine elemente
din mai multe concepţii expuse mai sus. Meritul principal al concepţiior
preteriste este că ele dau sens cărţii pentru oamenii din vremea când a fost
scrisă cartea şi, indiferent ce alte afirmaţii fac ei, această idee trebuie
reţinută. Concepţiile istorice, de asemenea, consideră că Apocalipsa aruncă
lumină asupra întregii istorii a Bisericii, şi adevărul acesta nu trebuie
abandonat. Concepţiile futuriste tratează cu toată seriozitatea limbajul cărţii
referitor la vremurile sfârşitului. Cartea pune accent pe triumful final al lui
Dumnezeu şi asupra evenimentelor asociate cu acest triumf. Nici concepţia
idealistă nu poate fi abandonată, deoarece cartea lansează provocarea de a trăi
pentru Dumnezeu când opoziţia este vehementă. De asemenea, credinciosul trebuie
să primească întotdeauna cu bucurie asigurarea că triumful lui Dumnezeu este cert.
BIBLIOGRAFIE
Comentarii de H. B. Swete, 1906; R. H. Charles, ICC, 1920;
M. Kiddle, MNT, 1940; A. Farrer, 1964; L. Moris, TNTC, 1969; G. E. Ladd, 1972;
G. R. Beasley- Murray, 1974; N. B. Stonehouse, The Apocalypse in the Ancient
Church, 1929; W. M. Ramsay, Letters to the Seven Churches in Asia,
1909; W. Hendriksen, More than Conquerors, 1962; M. Wilcock, I saw
heaven opened, 1975; M. C. Tenney, Interpreting Revelation, 1957; D.
T. Nfles, As Seeing the Invisible, 1962. Numărul scrierilor este enorm
de mare; majoritatea cărţilor enumerate aici au bibliografii extensive.
L.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu