apocrife
APOCRIFE.
I. Definiţie
Termenul „apocrife" (neutru plural al adjectivului gr. apokryphos,
„ascuns") este un termen tehnic care se referă la relaţia anumitor cărţi
faţă de Canonul VT, şi înseamnă că deşi aceste cărţi nu sunt aprobate pentru
citire publică, ele sunt considerată folositoare pentru studiu şi edificare
personală. Termenul se referă la o serie de adăugiri la unele cărţi canonice,
în forma lor din LXX (vezi Estera, Daniel, Ieremia, Cronici), şi alte cărţi,
legendare, istorice sau teologice, dintre care multe au fost scrise original în
ebraică sau aramaică, dar au fost păstrate sau cunoscute până recent numai în
greacă; acestea apar în Canonul vag definit al LXX, dar au fost respinse din
*Canonul evreiesc de la Jamnia. Folosirea lor de către creştini şi părerea cu
privire la statutul lor a fost oarecum ambiguă până în secolul al 16-lea, când
douăsprezece lucrări au fost incluse în Canonul Bisericii Romano-Catolice de
către Conciliul de la Trent; dar Protestanţii (de ex. Luther, şi Biserica
Anglicană în cele Treizeci şi nouă de articole) le-au admis numai pentru
edificare personală. Lucrările care nu fac parte dintre acestea douăsprezece
sunt cunoscute în vremea noastră sub numele de *„pseudoepigrafe". Din
acestea s-a citit înainte de secolul al 16-lea în bisericile răsăritene şi au
fost păstrate numai în aceste limbi (de ex. etiopiana, armeniană, slavona).
II. Conţinutul
Putem încerca să rezumăm conţinutul şi principalele probleme
critice legate de cele douăsprezece cărţi care alcătuiesc ceea ce numim astăzi
Apocrifele.
1 Esdras în traducerile
engleze este numit 2 Esdras în recenzia LXX făcută de Luciani, şi 3
Esdras în Vulg. lui Jerome. Cartea conţine o relatare paralelă a
evenimentelor redate ta Cronici-Ezra-Neemia, cu o adăugire amplă (vezi
„Dezbaterea celor trei tineri" în 3:1-5:6). 1:1-20,23-25 = 2 Cronici
35:1-36:21;2:1-11 = Ezra 1:1-11; 2:12-26 = Ezra 4:7-24; 5:7-71 = Ezra 2:1-4:5;
6:1-9:36 = Ezra 5:1-10:44; 9:37-55 = Neemia 7:72-8:13. „Dezbaterea celor trei
tineri" este o adaptare a unei poveşti persane şi detaliile din această
poveste pot fi încă observate: este adaptată ta aşa fel încât Zorobabel,
păzitorul lui Darius, câştigă o dezbatere despre puterea cea mai mare (vinul,
femeile sau Adevărul?) şi astfel are un prilej să-i amintească monarhului
persan de obligaţia sa de a permite reconstruirea Templului. O comparaţie
detaliată între acest pasaj cu cartea lui Ezra din LXX arată că cele două stat
traduceri independente de MT: probabil că 1 Esdras este traducerea mai veche.
Ele conţin diferenţe nu numai în ce priveşte textul ci şi în ordinea
cronologică a evenimentelor şi a regilor persani. În mai multe dintre aceste
cazuri, teologii nu au decis până acum care este lucrarea pe care să o urmeze.
Este cert că ta anumite cazuri 1 Esdras furnizează dovezi textuale bune. Este o
traducere idiomatică liberă şi a fost cunoscută de Josephus.
2 Esdras din traducerile
engleze este 4 Esdras din Vulg.; este numită de asemenea Apocalipsa
lui Ezra sau 4 Ezra. Această versiune, aşa cum o avem în prezent în
latina veche, este dezvoltarea dată de scriitori creştini unei lucrări
apocaliptice evreieşti găsite în cap. 4-14. Celelalte capitole, adică,
adăugirile creştine, lipsesc din unele versiuni orientale. Cartea originală
constă din şapte viziuni, în prima dintre ele (3:1-5:19), vizionarul cere o
explicaţie pentru suferinţa Sionului, al cărui păcat nu este mai mare decât al
asupritorului său. Îngerul Uriel răspunde că lucrul acesta nu poate fi înţeles,
dar că epoca care va veni curând îi va aduce Sionului scăpare. A doua viziune
(5:20-6:34) se ocupă cu o problemă similară - de ce poporul Israel, alesul lui
Dumnezeu, a fost dat pe mâna altor popoare; şi faptul acesta ni se spune că nu
poate fi înţeles de oameni. Era care va veni, va urma după era noastră fără
vreun interval şi va fi precedată de semne ale sfârşitului şi de o vreme de
convertire şi mântuire. Faptul acesta ar trebui să-l mângâie pe vizionar. A
treia viziune (6:35-9:25) pune întrebarea: „De ce nu stăpânesc evreii
pământul?" Răspunsul este că evreii vor moşteni pământul în epoca
viitoare. Sunt abordate diferite probleme cu privire la viaţa viitoare şi la
epoca viitoare, inclusiv numărul mic al celor aleşi. A patra viziune
(9:26-10:59) este etalarea de jale a unei femei care îşi povesteşte necazurile
şi apoi este transformată într-o cetate glorioasă. Acesta este un simbol al
Ierusalimului. A cincea viziune (10:60-12:51) este cea a unui vultur cu
douăsprezece aripi şi cu trei capete - simbolul Romei, despre care îngerul
spune clar că este cea de-a patra împărăţie din Daniel 7. Aceasta este
împărăţia pe care o va înlocui Mesia. Potrivit celei mai probabile
interpretări, această viziune trebuie să fie datată în timpul domniei lui
Domiţian. A şasea viziune (13:1-58) este cea a unui om care se ridică din mare
şi nimiceşte o mulţime care i se împotriveşte. Aceasta este o adaptare a
vedeniei Fiului omului în Daniel 7. Viziunea finală (14) se ocupă cu subiectul
restaurării cărţilor evreieşti sacre de către Ezra, printr-o viziune şi cu
ajutorul unor scribi ajutaţi în mod supranatural. Există 94 de asemenea cărţi,
vezi cele 24 din Canonul ebraic şi 70 de scrieri esoterice sau apocaliptice.
Tobit este o povestire pioasă scurtă despre un evreu neprihănit aflat în robie în nord, Tobit şi fiul său Tobias. Tobit suferă persecuţie şi privaţii datorită ajutorului pe care l-a dat fraţilor săi evrei sub tirania lui Esar-Hadon. El este orbit în mod accidental şi soţia sa este obligată să-l întreţină, lucru ce era considerat ca o ruşine. El se roagă să moară. În acelaşi timp, o rugăciune este înălţată de către Sara, o evreică tânără din Ecbatana, care este urmărită de demonul Asmodaeus, care a omorât pe rând şapte peţitori în noaptea nunţii cu ea. Îngerul Rafael este trimis „să-i vindece pe amândoi". Tobias este trimis de tatăl său să aducă 10 talanţi de argint pe care i-a lăsat în Media. Rafael ia chipul lui Azaria, care este angajat ca tovarăş de călătorie. Ei prind un peşte în Tigru şi, datorită sfatului lui Azaria, inima, ficatul şi fierea îi sunt păstrate. Tobias ajunge la Ecbatana şi se logodeşte cu Sara, despre care află că este tocmai verişoara lui. În noaptea nunţii el arde inima şi ficatul peştelui, şi mirosul lor în alungă pe demon în Egipt. La întoarcerea acasă (precedat de câinele său) - unde fusese declarat mort sau rătăcit - Tobias unge ochii tatălui său cu fierea peştelui şi îi redă vederea. Se pare că povestea s-a născut în perioada exilului babilonian sau a celui persan şi este probabil că limba originală a fost aramaica. Sunt cunoscute trei versiuni greceşti şi câteva fragmente în ebraică şi în aramaică au fost găsite la Marea Moartă.
Iudit este povestea
unei tinere evreice curajoase care era văduvă, şi povestea înfrângerii oştirii
lui Nebucadneţar prin dibăcia ei. Ea era originară din Bethulia, care era
asediată de Holofernes; ea îl vizitează în tabără şi pretinde că vrea să-i
vândă secrete militare; după aceea începe să-l atragă prin farmecul său până
când, în cele din urmă, petrece cu el toată noaptea şi îl decapitează. Se
întoarce apoi în cetate cu capul lui, fiind salutată cu bucurie. Oştirea
asiriană (I) se retrage în urma descoperirii asasinării generalului lor. Iudit
şi femeile din Bethulia se bucură şi cântă un psalm lui Dumnezeu. Întâmplarea
este pură ficţiune - dacă nu ar fi aşa, inexactităţile ei sunt incredibile - şi
datează din secolul al 2-lea î.Cr. A fost scrisă original în ebraică şi o
traducere greacă în 4 versiuni s-a păstrat până în vremea noastră.
Adăugiri la Daniel
sunt găsite în LXX şi în traducerea lui Theodotion. La capitolul 3 este
adăugată Rugăciunea lui Azaria, rostită în cuptor şi Cântarea celor
trei copii sfinţi (adică, paidon, „slujitori"), cântată spre
slava lui Dumnezeu când cei trei umblau în mijlocul focului. Aceasta este
Benedictia din închinarea creştină. Aceste două adăugiri este evident că au
existat într-un original ebraic. Povestea lui Susana este o prefaţă la
cartea lui Daniel, în traducerea lui Theodotion, iar în LXX urmează după
această carte. Susana este soţia frumoasă şi virtuoasă a unui evreu bogat din
Babilon. Doi bătrâni ai poporului, care o pofteau, o surprind îmbăindu-se şi îi
cer să cedeze la avansurile lor sau, dacă refuză, o vor acuza de adulter. Ea
preferă să fie acuzată pe nedrept: acuzatorii ei sunt crezuţi şi ea este
condamnată, în ciuda mărturiei sale că este nevinovată. Deşi Daniel este foarte
tânăr, el se ridică împotriva acestei nedreptăţi, şi într-o a doua judecată
înaintea lui minciuna este dată în vileag şi femeii i se face dreptate.
Povestirile lui Bel şi Balaurul sunt scrise pentru a
ridiculiza idolatria. Daniel arată că preoţii lui Bel, şi nu statuia unui zeu,
mănâncă jertfele de mâncare aduse seara; în urma acestui fapt regele distruge
statuia. Un balaur puternic la care se închinau oamenii din Babilon este
nimicit de Daniel. El este aruncat în groapa cu lei şi acolo rămâne în viaţă 6
zile; în a 6-a zi profetul Habacuc este adus în mod miraculos din Iudea ca să-i
dea mâncare; în a 7-a zi este eliberat de către rege. Probabil că aceste două
povestiri sunt traduse dintr-un original semitic, dar nu se ştie cu
certitudine. Aceste adăugiri sunt exemple de legende pioase brodate pe marginea
povestirii lui Daniel şi datează din jurul anului 100 î.Cr.
Adăugirile la Estera
măresc în mod considerabil volumul versiunii greceşti a cărţii. Există 6 pasaje
adăugate. Primul se ocupă cu visul lui Mardoheu şi prevenirea unei conspiraţii
împotriva regelui; acest pasaj precede capitolul 1. Al doilea pasaj este
edictul regelui pentru nimicirea tuturor evreilor din regatul său. Urmează după
3:13 din textul ebraic. Al treilea pasaj cuprinde rugăciunile lui Estera şi
Mardoheu, şi urmează după capitolul 4. Al patrulea pasaj descrie audienţa
Esterei la rege, fiind un supliment la 5:12. Al cincilea pasaj este edictul
regelui prin care le permite evreilor să se apere, şi urmează după 8:12. Al
şaselea pasaj include tălmăcirea visului lui Mardoheu; mai există o notă
istorică în care se dă data aducerii versiunii greceşti în Egipt. Majoritatea
teologilor consideră că aceste pasaje sunt adăugiri la lucrarea mai scurtă din
Canonul ebraic şi că unele pasaje, dacă nu chiar toate, au fost compuse în
greacă. Teologii romano-catolici şi un număr mic de alţi teologi (inclusiv C.
C. Torrey) susţin, însă, că versiunea ebraică este o prescurtare a unei lucrări
mai ample, în ebraică sau aramaică, şi că versiunea greacă este o traducere a
acelei versiuni. Nota finală afirmă că lucrarea a fost tradusă în Palestina,
înainte de anul 114 î.Cr., de către Lysimachus, fiul lui Ptolomeu, un om din
Ierusalim.
Rugăciunea lui Manase
pretinde că redă rugăciunea menţionată în 2 Cronici 33:11-19. După părerea
celor mai mulţi teologi, este o compoziţie evreiască şi probabil că a fost
scrisă original în ebraică. Chiar dacă ar fi aşa, prima atestare este în
Didascalia siriacă (secolul al 3-lea d.Cr.), şi este întâlnită printre Ode
(adică, imnuri din VT şi NT folosite în serviciile de închinăciune ale
creştinilor), adăugate la Psalmi în unele mss ale LXX, cum este Codex
Alexandrinus.
Epistola lui Ieremia
este un atac evreu-elenist tipic împotriva idolatriei şi este prezentată ca o
scrisoare de la Ieremia către exilaţii din Babilon, similară cu cea menţionată
în Ieremia 29. Idolii sunt ridiculizaţi; relele şi absurdităţile legate de ei
sunt date în vileag şi robilor evrei li se spune să nu se închine înaintea lor
şi să nu se teamă de ei. Este scrisă într-o greacă elevată, dar se poate să fi
avut un original aramaic.
Cartea lui Baruc
pretinde că este lucrarea prietenului şi secretarului lui Ieremia. Cartea este
scurtă, dar, după părerea celor mai mulţi teologi, este o lucrare compusă de
doi, trei sau chiar patru autori. Se împarte în următoarele secţiuni: (a)
1:1-3:8. Pe fundalul exilului babilonian din 597, Baruc este prezentat
adresându-se exilaţilor, mărturisind păcatele poporului şi rostind o rugăciune
pentru iertare şi pentru mântuire. (b) 3:9-4:4. Această secţiune începe
cu laudele aduse înţelepciunii care poate fi găsită în Legea lui Moise şi fără
de care păgânii au ajuns în pragul nimicirii, dar Israelul, pentru că o are, va
fi mântuit. (c) 4:5-5:9. O plângere a Ierusalimului pentru cei exilaţi,
urmată de un îndemn pentru Ierusalim ca să fie mângâiat, întrucât copiii săi
vor fi aduşi înapoi. Prima parte a fost scrisă în mod cert în ebraică şi, deşi
greaca din ultimele două secţiuni este mai idiomatică, se poate susţine în mod
plauzibil că originalul a fost scris în ebraică.
Eclesiasticul este numele dat în versiunea greacă la Cartea Înţelepciunii lui Iosua ben-Sira (sau Isus fiul lui Sirah, n.tr.). Acesta a fost un palestinian care locuia în Ierusalim şi câteva părţi din lucrarea sa au dăinuit în originalul ebraic în câteva mss de la Cairo Geniza. Lucrarea apare în limba greacă între scrierile apocrife, în traducerea făcută de nepotul său, care furnizează detaliile cronologice în prefaţă. Cea mai probabilă dată a scrierii este cca. 180 î.Cr., întrucât se pare că nepotul său a emigrat în Egipt în timpul domniei lui Ptolomeu VII Euergetes (170-117 î.Cr.). Autorul a compus lucrarea sa în două părţi, capitolele 1-23 şi 24-50, cu o anexă scurtă, capitolul 51. La fel ca şi Cărţile de Înţelepciune, conţine sfaturi pentru o viaţă plină de succes, în sensul cel mai larg al cuvântului; frica de Domnul şi respectarea legii Lui sunt unite în experienţa şi învăţătura autorului, „înţelepciunea" practică fiind extrasă din observaţii şi din propria lui viaţă. Pietatea personală se exprimă în respectarea Legii, în care este revelată înţelepciunea; trăirea cumpătată în fiecare zi este elementul cheie al tuturor aspectelor vieţii. A doua carte se încheie cu laude aduse unor oameni faimoşi, o listă de oameni vrednici din Israel, care se încheie cu marele preot Simon II (cca. 200 î.Cr.), care este cunoscut şi din Mishna (Aboth 1:2) şi Josephus (Ant. 12. 224). Cartea reprezintă începuturile idealului unui cărturar, cum era Ben-Sira însuşi, care a devenit prototipul evreilor ortodocşi - devotaţi lui Dumnezeu, ascultători faţă de Lege, cumpătaţi în trăire şi acordând cea mai înaltă preţuire învăţării Legii. A devenit una dintre cărţile favorite ale creştinilor, aşa cum arată titlul ei - „Cartea Bisericii"- deşi nu a fost niciodată o carte canonică pentru evrei, a fost cinstită foarte mult, fiind citată uneori de rabini ca şi cum ar face parte din Scriptură. Versiunea siriacă este de origine ebraică şi este bazată pe textul ebraic.
Înţelepciunea lui Solomon
este probabil cea mai importantă dintre cărţile evreieşti de înţelepciune, şi
are rădăcinile în curentul literaturii de înţelepciune care poate fi întâlnită
în VT şi în Apocrife, dar aici, sub influenţa gândirii greceşti, cartea atinge
un nivel mai înalt şi o precizie mai ridicată decât orice carte din acest gen
literar. Cartea este un îndemn de a căuta înţelepciunea. Capitolele 1-5
proclamă binecuvântările care vin asupra evreilor care sunt căutători ai
înţelepciunii; capitolele 6-9 aduc laude înţelepciunii divine, prezentată în
ipostaza unei fiinţe feminine cereşti, cea mai însemnată dintre creaturile şi
slujitorii lui Dumnezeu; capitolele 10-19 recapitulează istoria VT pentru a
ilustra ideea că înţelepciunea a ajutat întotdeauna pe prietenii săi evrei, şi
a adus pedeapsă şi condamnare asupra duşmanilor ei. Lucrarea poate fi
interpretată ca o încurajare pentru evrei ca să nu abandoneze credinţa
strămoşească, dar nu lipseşte nici motivul misionar atât de vădit în iudaismul
elenist. Autorul a extras din surse evreieşti, dar se pare că lucrarea a fost
compusă în greacă, întrucât prozodia ei este în greacă, foloseşte termeni
filozofici greceşti şi foloseşte traducerea greacă a VT. Descrierea
înţelepciunii, în care este folosită o terminologie stoică şi platonică, şi
convingerile autorului cu privire la nemurirea sufletului, sunt punctele în
care dependenţa de gândirea greacă iese cel mai clar în evidentă. După părerea
celor mai mulţi teologi, nu există argumente convingătoare pentru a susţine că
au existat mai mulţi autori, dar pot fi observate mai multe surse. Autorul
cărţii este necunoscut, dar cea mai probabilă origine este una alexandrină.
Mai multe cărţi sunt intitulate Macabei: două dintre
acestea apar în Apocrifele tipărite în traducerile englezeşti. Acestea sunt
scrierile istorice 1 şi 2 Macabei. 1 Macabei cuprinde evenimentele
dintre 175 şi 134 î.Cr., adică lupta cu Antiochus Epiphanes, războaiele
Hasmoneene şi domnia lui Ioan Hyrcanus. Cartea se încheie cu un elogiu adus lui
Ioan Hyrcanus şi este evident că a fost scrisă la scurtă vreme după moartea lui
în anul 103 î.Cr. Cartea a fost scrisă original în ebraică şi este tradusă în
stilul literar al unor părţi din LXX. Scopul lucrării este să aducă elogii
familiei Macabeilor care este considerată o apărătoare a iudaismului. 2 Macabei
are o origine diferită: subiectul ei este istoria Macabeilor, dar nu continuă
istorisirea dincolo de campaniile şi înfrângerea lui Nicanor. Autorul
necunoscut al cărţii este numit uneori „epitomist", întrucât o mare parte
a cărţii sale este luată din lucrarea de asemenea necunoscută a lui Iason din
Cirena. Între cele două lucrări există o serie de discrepanţe în probleme de
cronologie şi de numere, şi de obicei este acordată mai mare crezare datelor
din 1 Macabei. Există păreri controversate şi cu privire la valoarea istorică a
scrisorilor şi a edictelor care apar în cele două lucrări. Cu toate acestea,
nici una dintre lucrări nu trebuie discreditată ca şi sursă istorică. 3 şi 4
Macabei se găsesc în o serie de mss ale LXX. Cea dintâi este o relatare a
pogromului şi contra-pogromului din timpul domniei lui Ptolomeu IV (221-204
î.Cr.) care se aseamănă cu cartea Esterei prin tonul şi etosul ei. 4 Macabei nu
este o naraţiune ci o diatribă un tratat despre supremaţia raţiunii asupra
pasiunii, ilustrată cu istorisiri biblice şi cu povestirile despre martiri din
2 Macabei 6-7. Scriitorul caută să dea mai multă importanţă Legii, deşi el este
influenţat puternic de stoicism, (vezi şi *APOCRIFE DIN NOUL TESTAMENT.)
BIBLIOGRAFIE
R. H. Charles (ed.), The Apocrypha and the
Pseudoepigrapha of the Old Testament, 1913; idem, Religious Development
beeween the Old and New Testament, 1914; C. C. Torrey, The Apocryphal
Literature, 1945; R. H. Pfeiffer, History of the New Testament Times
with an Introduction to the Apocrypha, 1949; B. M. Metzger, An
Introduction to the Apocrypha, 1957.
J.N.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu