Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

arheologie


ARHEOLOGIE.

I. Generalităţi

În cadrul ştiinţei arheologiei, care se dezvoltă rapid, studiul special al „Arheologiei biblice" se ocupă cu acele vestigii materiale din Palestina şi ţările învecinate care sunt legate de perioada şi naraţiunea biblică. În aceste vestigii materiale se includ resturile de clădiri, vestigiile de artă, inscripţiile şi orice lucruri primitive care ajută la înţelegerea istoriei, vieţii şi obiceiurilor evreilor şi ale altor popoare, cum sunt egiptenii, fenicienii, sirienii, asirienii şi babilonienii, care au venit în contact cu ei şi i-au influenţat. Interesul pentru locurile şi timpurile menţionate în Biblie a constituit imboldul iniţial pentru multe dintre excavaţiile mai vechi; cadrul general istoric, religios şi etnic al Bibliei, generat de descoperirile arheologice, a contribuit în mare măsură la explicarea, ilustrarea şi, uneori, coroborârea afirmaţiilor biblice cu teoriile contradictorii, bazate insuficient pe fapte.

Limitările arheologiei sunt datorate perioadei mari de timp şi zonei geografice întinse care trebuie studiate, cât şi problemelor legate de păstrarea în timp a materialelor. Obiectele de lemn, piele şi pânză dăinuiesc rareori şi existenţa lor trebuie presupusă. Nici o localitate biblică nu a fost excavată complet, şi probabil că nici nu poate fi. Numai în ultimii ani au putut fi făcute comparaţii între diferite excavaţii, folosind metode exacte de stratificare şi notare. Lucrul acesta a dus la revizuirea unor concluzii mai vechi, de ex. Garstang a datat zidurile Ierihonului ca fiind cu câteva secole mai vechi decât le-a datat Kenyon. În afară de aceasta, numărul mic de inscripţii din Palestina face ca informaţiile extra-biblice directe despre gândirea şi felul de viaţă al oamenilor din vechime să fie rare. Întrucât arheologia, care este o ramură a istoriei, se ocupă în principal cu vestigiile materiale, ea nu poate verifica adevărurile biblice majore cum sunt existenţa şi activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu şi a lui Cristos, Cuvântul întrupat.

Metoda arheologică de datare secvenţială a fost elaborată în Palestina (în acest termen includem statele moderne Israel şi Iordania). În 1890, Flinders Petrie care făcea excavaţii la Tell el-Hesi, şi-a dat seama că diferitele nivele de ocupare ar putea fi distinse prin vasele de lut caracteristice şi prin alte aspecte ale lor. Această schemă de stratigrafie şi tipologie este aplicată în prezent în toată lumea; în Palestina a fost îmbunătăţită de arheologii de mai târziu, în special la Tell Beit Mirsim, Samaria, Lachiş şi Ierihon. Prin compararea excavaţiilor din Palestina şi cele din alte părţi, a fost stabilită o reţea de descoperiri înrudite, corelate cu cronici istorice, furnizând o cronologie remarcabil de bine închegată începând din mileniul al 4-lea î.Cr. Datele dinainte de această perioadă continuă să fie imprecise, chiar şi atunci când metoda da datare cu Carbon-14 furnizează unele dovezi. Tabelul alăturat prezintă denumirile acceptate în prezent pentru aceste perioade arheologice.

II. Perioada preistorică

Orientul Apropiat a fost scena apariţiei omului ca şi culegător, în perioada Paleolitică ale cărei rămăşiţe pot fi întâlnite în peşterile de pe Carmel (Wadi el-Mugharah), Eynan şi Oren. După o perioadă în care lipsesc urme materiale, omul este întâlnit ca şi culegător în aşa-numita „revoluţie neolitică". Mulţi cercetători găsesc legături cu Europa preistorică, şi nu cu Africa, şi cu trăsăturile fizice ale omului de Neanderthal din Europa. Aşezări constituite din colibe datate în cca. 9000 î.Cr. sunt găsite la Shanidar (Irak), Eynan (Lacul Huleh), Ierihon şi Beidha (în apropiere de Petra). Dezvoltarea producţiei a dus la Neoliticul B, caracterizat prin „pre-olărit". La Ierihon sunt găsite din această perioadă (c. 7500 î.Cr.) sisteme masive de apărare şi figurine şi cranii vopsite în mod neobişnuit, a căror folosire nu este cunoscută. Aşezări neolitice au fost descoperite în Yarmuk şi Galilea (Shaâar Haggolan). Acestea sunt contemporane cu aşezările de pe Nil, din Cipru şi din Valea Tigrului (Jarmo).

Din perioada Calcolitică provin picturi pe pereţi, vase pictate de lut şi topoare de cupru, găsite în Valea Iordanului, Telulat Ghassul, Esdraelon, în apropiere de Gaza, şi din N Neghevului. Folosirea metalelor devine tot mai răspândită şi modelele de lut arată că magaziile subpământene, cisternele de piatră şi unele locuinţe au avut plafoane de lut arcuite (Abu Matar).

Tranziţia spre prima parte a epocii bronzului nu este bine definită în Palestina. Unii arheologi atribuie acestei perioade o serie de aşezări care s-au dezvoltat ulterior şi au devenit oraşe-state (Meghido, Ierihon, Bet-Şean, Beth-yerah şi Tell el-Farâa, în apropiere de Sihem) sau au fost abandonate pentru o vreme (Samaria şi Tell el-Nasbeh). Popoarele invadatoare, care probabil că au fost nomazi din N sau E, au adus un nou tip de vase de lut şi şi-au îngropat morţii în gropi comune săpate în stâncă. În aceste morminte se puneau uneori obiecte de lut de care erau cunoscute de la sfârşitul perioadei calcolitice anterioare, vase de lut arse de la Esdraelon şi vase de lut pictate, care mai târziu au fost găsite în cantităţi mari (EB I). Pentru descrierea acestei faze a fost folosit termenul „proto-urban", corespunzând cu perioada proto-literată (Jemdet Nasr) din Irak, la cca.3200 î.Cr.


III. Epoca Bronzului în Canaan

În prima parte a Epocii Bronzului I au început să apară oraşe cu ziduri din cărămizi de lut. În acelaşi timp, vasele de lut din N (Beth-yerah, nivelul II; Beth-shan, nivelul XI) se deosebesc de cele din S, găsite la Ophel (Ierusalim), Gezer, Ai, Ierihon (VI; VII) şi Tell en-Nasbeh. Oraşele din N au continuat să prospere în EB II, cca. 2900 î.Cr. (Meghido, XVI-XVII; Beth-yerah, III; Bet-Şean, XII) deşi în S pot fi observate unele influenţe egiptene (Ierihon, IV). Oraşul Arad, care era foarte dezvoltat (IV-I), având temple gemene, arată afinităţi cu oraşele canaanite din N (cf. *AI). Textele de la Ebla (Siria), din c. 2300 î.Cr., menţionează deja locurile care au ajuns cunoscute mai târziu, de ex. Lachiş, Haţor, Meghido, Gaza. Au avut loc progrese remarcabile, în special în vasele fine de lut „Khirbet Kerak", vase care arată îmbunătăţirea treptată a tehnicii olăritului în Palestina şi Siria.

În jurul anului 2200 î.Cr., au început să sosească popoare care aveau obiceiuri de înmormtatare, vase de lut şi arme caracteristice, fiind probabil amoriţi seminomazi (de ex. Tell Ajjul, Ierihon, Meghido). Acestea erau grupuri nomade a căror prezenţă în dealurile Palestinei a fost observată ulterior de israeliţii care au ocupat Palestina (Numeri 13:29; Iosua 5:1; 10:6) şi de Textele execrative (blestemele) din *Egipt. Tipurile diferite de vase de lut, de arme, cât şi obiceiurile de înmormântare diferite arată că aceste popoare aveau legături cu oraşele-state din Siria şi Femeia, şi curând au început să apară numeroase oraşe-state care sunt în mod caracteristic canaanite. Regii lor probabil că au fost „Domnitorii străini" asiatici (Hyksos) care au pustiit Egiptul în cca. 1730 î.Cr. A fost o perioadă de prosperitate, marcată însă de războaie frecvente între aceste oraşe. Cetăţile majore aveau o citadelă şi un oraş înconjurat de ziduri înalte de apărare (de ex. Carchemiş, Qatna, Haţor, Tel el-Yahudiyeh, Egipt).

Perioada de mijloc a Epocii Bronzului a fost o perioadă când grupuri seminomade, inclusiv Habiru - între care se poate să fi fost şi Patriarhii - s-au infiltrat în ţinuturile nelocuite dintre oraşele cu ziduri de apărare (*ERA PATRIARHALĂ). Morminte provenind de la aceste popoare au fost găsite la Ierihon. Oraşele şi casele lor (de ex. Beit Mirsim, Meghido şi Ierihon) au rămas mici şi au suferit prea puţine schimbări până când au fost distruse în mod violent (LB), probabil de către egiptenii (Tuthmosis III) care i-au alungat pe conducătorii din dinastia Hyksos la cca. 1450 î.Cr. În ciuda contactelor comerciale cu E Mediteranei (vase de lut miceniene), oraşele din zona de deal a Palestinei erau acum mai sărace decât cetăţile feniciene învecinate.

Cetăţile majore au fost ocupate din nou, dar numai pentru a fi jefuite iarăşi în secolul al 13-lea. Urme ale atacului israelit, sub conducerea lui Iosua, pot fi văzute în ruinele arse de la Haţor, Betel, Beit Mirsim (Debir?) şi Lachiş, dar este imposibil să confirmăm această afirmaţie. Potrivit VT, Iosua nu a pus foc în multe locuri. La Ierihon s-a observat că oraşul a fost abandonat în cca. 1325 î.Cr., dar despre zidurile prăbuşite care se credea că aparţin acestei perioade de sfârşit a epocii bronzului (Gargstang) se ştie acum că au fost distruse în prima parte a epocii bronzului (Kenyon).

În aşezările din Canaan din ultima parte a epocii bronzului au fost găsite cel puţin şase tipuri diferite de *scrieri: cuneiforme babiloniene, hieroglife şi hieratice egiptene, alfabetul canaanit liniar (strămoşul alfabetului ebr. şi gr.), şi un alfabet cu 25 până la 30 de semne cuneiforme înrudit cu cel din *Ugarit, scrierea silabică din Byblos şi scrieri de tip cipriot sau cretan.

Practicile religioase canaanite pot fi întrezărite în vestigiile templelor şi ale locurilor de închinare de la Haţor, Lachiş, Meghido, Arad şi altele, cât şi în *altarele, mesele de jertfă şi mobilierul cultic. Figurinele de metal îl reprezintă pe *Baal, iar figurinele de lut o reprezintă pe Astartea. Asemenea figurine sunt întâlnite frecvent. *Sigiliile cilindrice reprezintă de asemenea zei şi zeiţe; un asemenea sigil din Betel poartă numele zeiţei Astartea, în limba egipteană.

(Pentru o examinare recentă a dovezilor arheologice şi de altă natură în legătură cu datarea Exodului în secolul al 15-lea î.Cr., vezi J. J. Bimson, Redating the Exodus and Conquest, 1978.)

IV. Epoca fierului în Israel

Prin secolul al 12-lea, aşezarea filistenilor în SV Canaanului este atestată de o gamă nouă de vase de lut decorate, inspirate de formele miceniene recente, având însă elemente locale palestiniene, elementele cipriote şi egiptene. Lipsa acestui gen de vase de lut filistene în locul care a fost identificat până în prezent cu oraşul Gat constituie o problemă. Asemenea vase de lut pot fi întâlnite pretutindeni în Filistia, începând din câmpia de coastă de la Debir şi Gaza, până la N de Iope. Asemenea vase de lut lipsesc în locurile ocupate de alte popoare de pe malul mării şi, în afara unor cantităţi mici care pot fi atribuite comerţului, nu sunt întâlnite la început nici în dealurile centrale (Ghibea, Ierusalim, Bet-Ţur, Tekk el-Nasbeh), dar în jurul anului 1050 î.Cr. au fost descoperite urme ale pătrunderii lor la Silo şi Bet-Şean. Aceşti filisteni au fost primii care au folosit fierul în Palestina (un pumnal şi un cuţit de fier într-un mormânt de la Tell el-Far’a), iar israeliţii au întrerupt cu greu acest monopol şi superioritatea lor economică (1 Samuel 13:18-22). Fortăreţe canaanite bogate şi bine construite au rezistat încă un secol (Bet-Şean). Israeliţii din vremea Judecătorilor fie că au construit case slabe (Betel), fie că au trăit în clădirile canaanite cucerite (Beit Mirsim), fie că au înjghebat sate cu case rudimentare (Gat, Raqqat). Vasele lor de lut erau de asemenea brute şi sărăcăcioase în comparaţie cu cele ale canaaniţilor.

Citadela lui Saul de la Ghibea (Tell el-Ful) arată că israeliţii au adoptat un sistem nordic de ziduri de cazemată pentru zidurile lor de apărare, şi acestea erau o caracteristică a *arhitecturii din perioada respectivă. Viaţa de aici era simplă, deşi a fost marcată de importarea câtorva arme de fier. Este posibil ca zidurile de cazemată găsite la Sihem să fi fost construite de Abimelec (Judecători 9), iar cele de la Beit Mirsim şi Bet-Semeş de David, în efortul său de apărare a lui Iuda împoriva filistenilor. În rest, cu excepţia zidurilor de apărare de la Ophel, nu există nici o clădire care să poată fi atribuită cu certitudine perioadei de domnie a lui David.

Perioada lui Solomon este marcată de întrebuinţarea fierului pe scară tot mai mare şi de folosirea unor tehnici de construcţie îmbunătăţite. Acelaşi plan a fost folosit pentru clădirile de la poarta cetăţii în Haţor, Gezer şi Meghido (1 Împăraţi 9:15). La Meghido şi Haţor au fost construite reşedinţe pentru guvernatorii districtelor, iar la Lachiş şi Bet-Semeş au fost găsite grânare masive pentru depozitarea grânelor luate ca impozit. Există de asemenea dovezi despre un program cuprinzător de construire a unor clădiri administrative regionale. Prosperitatea materială din timpul domniei lui Solomon trebuie să fi fost datorată în mare măsură construirii şi dezvoltării multor *mine şi topitorii de cupru şi de fier. Portul Eţion-Gheber, la golful Aqaba, a fost folosit pentru a importa multe bunuri aduse de *corăbii. Un ulcior găsit la Tell Qasileh poartă inscripţia „Aur din Ofir" şi atestă schimburile comerciale.

Înfrângerea filistenilor a deschis calea pentru extinderea necontestată a comerţului fenician şi lucrul acesta este reflectat în construirea Templului lui Solomon. Planul de construcţie a urmat stilul fenician adoptat deja la Haţor şi Tell Tainat. Intrarea, flancată de stâlpi identici (cf. *IACHIN ŞI BOAZ), ducea în linie dreaptă, printr-un vestibul, la sanctuarul mare (hekal) şi la sanctuarul mic, interior (debir). Un element specific planului lui Solomon a fost construirea de-a lungul zidurilor a unor camere mari pentru depozitarea tezaurului. Decorarea *Templului cu heruvimi, palmieri, modele geometrice, cât şi mobilierul, pot fi comparate cu obiectele de fildeş din aceeaşi perioadă găsite la Samaria, Arslan Tash (Siria) sau Nimrud (Irak), şi sunt atestate de *arta mai veche descoperită la *Ugarit. În cursul excavaţiilor au fost descoperite şi alte lucruri, cum sunt altarele, sfeşnicele, cleştele şi lopeţile.

Invazia lui Şişac I, regele Egiptului, în cca. 926 î.Cr., a avut ca rezultat distrugeri mari înspre N până la Tell Abu Hawan şi la Beit Mirsim (B) şi Bet-Semeş (IIa). Perioada de după împărţirea regatului a fost clarificată de o serie de excavaţii. Arheologul de Vaux a arătat la Tirţa (Tell el-Far’a) că oraşul a fost abandonat după secolul al 10-lea; lucrul acesta este de aşteptat dacă ţinem seama că Omri a mutat capitala la Samaria (1 Împăraţi 16:23-24), întrucât avea căi mai bune de comunicare cu porturile maritime feniciene.

Vârful dealului din Samaria a fost construit ca o reşedinţă regală, înconjurată de un zid de cărămidă de calitate. Este posibil ca multe obiecte de fildeş din palatul lui Omri şi Ahab să provină din decoraţiile sau mobilierul din „casa de fildeş" a lui Ahab (1 Împăraţi 22:39; Amos. 6:4) şi unele sunt gravate cu semne feniciene obişnuite în prelucrarea *fildeşului. Scrierea este identică cu cea din inscripţia lui Meşa, găsită la Dibhan, care descrie relaţiile dintre el şi Israel în cca. 825 î.Cr. (*PIATRA MOABITĂ). În curtea palatului de la Samaria exista o cisternă sau un „bazin" deschis şi se poate ca aici să fi fost spălat carul de război al lui Ahab (1 Împăraţi 22:38). Şaizeci şi trei de ostraca cu inscripţii, evidenţele vinului şi uleiului adus la magaziile regale, stau ca dovadă a organizării administrative, probabil în timpul lui Ieroboam II.

Clădiri oficiale similare cu cele din Samaria (1) au fost găsite la Bet-Şean (V) şi Meghido (V). La Meghido, Haţor şi Beer-Şeba au fost descoperite magazii mari unde erau depozitate bunurile cu care erau plătite impozitele. La Haţor (VII) se pare că Ahab a extins oraşul prin construirea unor fortificaţii noi, în jurul dealului pe care era citadela. Acolo, la fel ca şi la Samaria (II = Iehu), zidurile solide de apărare au fost construite aşa încât au rezistat până în perioada reconstruirilor eleniste, cca. 150 î.Cr. În jurul anului 800 î.Cr. Tell el-Far’a a fost ocupat din nou ca reşedinţă locală a unui guvernator, având în apropiere locuinţe particulare excelente. Vasele de lut găsite aici sunt similare cu cele din Samaria (IV), unde îşi avea reşedinţa Ieroboam II.

Tell el-Nasbeh (Miţpa) şi Ghibea au fost refortificate puternic ca cetăţi de frontieră după dezbinarea regatului unitar. Amândouă localităţile au fost reconstruite după un plan identic şi cu materiale similare, fapt care arată că lucrarea a fost făcută de Asa, după ce a distrus fortul lui Baeşa de la Rama, situat în apropiere (1 Împăraţi 15). Invazia lui Tiglat-Pileser II, regele Asiriei, în c. 734 î.Cr. a avut ca rezultat distrugeri serioase la Haţor (V) şi Meghido (IV). În ruinele primei cetăţi a fost găsit un ciob cu inscripţia Ipqh („aparţinând lui Pecah") şi ne aminteşte că în vremea aceea Pecah era rege, aşa cum citim în 2 Împăraţi 15:29; 16:5-8 şi în Analele asiriene. Acelaşi rege asirian l-a menţionat pe Ioahaz, al cărui tribut este redat în 2 Împăraţi 16:8.

În 722 î.Cr., Sargon II a încheiat asediul Samariei şi, după cum spune el, a luat 27.290 de prizonieri „şi zeii lor" din cetate şi din district, aducând străini în locul lor (2 Împăraţi 17:24). Din punct de vedere arheologic, lucrul acesta poate fi observat din faptul că localităţile au fost locuite numai parţial şi mai sărăcăcios, iar vasele de lut găsite au inclus vase asiriene şi vase importate. De atunci încolo Israel a fost sub dominaţia şi sub influenţa Asiriei. Când Iuda s-a împotrivit înaintării Asiriei spre Egipt, Sanherib şi-a condus armata spre sud şi a jefuit Meghido (IV), Samaria şi Ghibea, în drum spre Iuda, în anul 701 î.Cr. Căderea Lachişului, un eveniment ilustrat în basoreliefurile din palatul asirian, a fost confirmată de armurile, armele şi coifurile atacatorilor care au murit în apropierea rampei care ducea spre poarta principală a cetăţii. Se pare că o groapă comună pentru 1500 de victime datează din perioada aceasta. Ezechia, despre care Sanherib spune că l-a „închis în capitala sa, Ierusalim, ca pe o pasăre în colivie", a ajutat la stăvilirea asediului împotriva capitalei sale prin tunelul pe care a avut previziunea să-l sape, aducând apă în cetate de la 500 de m, de la Izvorul Fecioarei (2 Împăraţi 20:20; 2 Cronici 32:30). Inscripţia găsită în 1880 în *Tunelul Siloam este unul dintre cele mai lungi texte monumentale evr. care au dăinuit până în prezent (DOTT, p. 209-211). Alte *scrieri evr. contemporane includ o inscripţie a lui *Şebna.

Ardoarea opoziţiei lui Iosia faţă de Egipt este văzută în distrugerile de la Meghido (II) produse de Neco, în 609 î.Cr., în drum spre Carchemiş, o cetate despre care excavaţiile arată că a fost arsă după aceea. Lucrul acesta s-a petrecut în timpul bătăliei din 605 î.Cr., când Nebucadneţar II a cucerit cetatea şi a înfrânt Siria şi Palestina, care au devenit supuse Babilonului (potrivit Cronicii babiloniene). Când Iuda s-a răzvrătit, pedeapsa aspră a fost inevitabilă. Cronica babiloniană descrie cucerirea Ierusalimului în 16 martie 597 î.Cr. Multe oraşe şi fortăreţe din Iuda, dar nu şi din N, arată devastările produse de atacurile babiloniene în vremea aceasta şi, după revolta lui Zedechia, în timpul războiului din 589-587; unele cetăţi au fost distruse şi nu au mai fost ocupate niciodată (Bet-Şemeş, Tell Beit Mirsim). În dărâmăturile de la Lachiş (III) au fost găsite 21 de cioburi de lut care depun mărturie despre groaza apărătorilor (DOTT, p. 211-217).

Cercetările arheologice arată că ţara a fost sărăcită foarte mult în timpul exilului, deşi proprietăţile regale ale lui Iuda au continuat să fie administrate în numele lui Ioiachin, care este amintit în textele scrise din închisoarea sa din Babilon. Sigilii cu inscripţia „Eliachim, ispravnicul lui Yaukin", *sigilii ale lui Iaazaniah din Tell en-Nasbeh şi ale lui Ghedalia din Lachiş (2 Împăraţi 25:22-25) stau mărturie despre activităţile acestor lideri.

Reaşezarea lui Iuda a fost înceată şi excavaţiile arată că abia în secolul al 3-lea Iuda a fost repopulată la aceeaşi densitate ca şi înainte. Samaria, Betel, Tell en-Nasbeh, Bet-Ţur şi Ghezer, însă, au fost ocupate aproape în mod continuu şi în cimitirele de la Athlit (Carmel) şi Tell el-Far’a (Negeb) s-au găsit vase de lut din Epoca Fierului III, cât şi obiecte persane. Perşii au permis o oarecare autonomie locală şi unele monede emise pe plan local au început să apară în secolul al 5-lea şi abundă în secolul al 3-lea. Majoritatea sunt imitaţii ale drahmelor greceşti, dar unele poartă inscripţii evreo-aramaice (yehud, „Iuda") similare cu cele găsite pe monedele evreieşti care arată o zeitate masculină şezând într-un car de război, ţinând pe mână un şoim (la începutul secolului al 4-lea î.Cr.; vezi IBA, fig. 96). Posibil ca acesta să fie un caz vechi de folosire a *banilor. Multe mânere de ulcioare din această perioadă sunt ştampilate cu inscripţii cum sunt „Iuda" (yhd), Ierusalim (yrsim) sau cu numele Mosah. Influenţa gr. a crescut în permanenţă prin importurile făcute prin coloniile comerciale de pe coastă. Sunt găsite tot mai multe obiecte cu desene greceşti şi ioniene. Comerţul cu Arabia a înflorit în urma înfiinţării regatului „idumean". Partea de S a Palestinei a fost stăpânită de un arab, Gashmu (Neemia 6:1); numele acestui „rege al Chedarului" este înscris pe vase de argint şi este posibil ca vila persană de la Lachiş, construită după un plan asemănător cu palatul părţilor de la Nipur, în Babilonia, să fi fost centrul său administrativ. Vase persane de argint au fost dezgropate la Gezer şi Sharuhen. Vase de calcar, cioplite pentru a se arde în ele tămâie, având o formă cunoscută în Babilonia şi în S Arabiei, au fost găsite la Tell Jemmeh, Lachiş şi în alte locuri.


V. Explorări şi excavaţii

Interesul faţă de locurile biblice tradiţionale a fost renăscut după Reformă şi mulţi autori au scris despre călătoriile lor în Palestina. Totuşi, abia în 1838 doi americani, Edward Robinson şi Eli Smith, au efectuat primele explorări planificate la suprafaţă, identificând câteva locuri antice cu localităţi menţionate în Biblie. Prima excavaţie a fost întreprinsă în 1863 de către francezul De Saulcy, în apropiere de Ierusalim, şi aceasta a fost urmată de o serie de cercetări patronate de Fondul pentru Explorarea Palestinei (Palestine Exploration Fund), între 1865-1914. Zonele vizitate şi cartografiate includ V Palestinei, Cadeş (Conder), Galilea şi Araba (Kitchener), deşertul Exodului (Palmer) şi locuri din Capernaum, Samaria şi Cezarea (Wilson). Interesul s-a concentrat asupra Ierusalimului, unde tuneluri subterane au scos la lumină fundaţiile unor ziduri, nivele pietruite şi părţi ale zidului şi porţilor de S şi Ophel, în explorări făcute între 1867 şi 1928. După excavaţiile efectuate la Tell el-Hesi, în 1890 de Sir Flinders Petrie care a stabilit pruna cronologie stratigrafică şi primul index al obiectelor de ceramicii folosind comparaţii cu Egiptul, au urmat multe expediţii conduse de cercetători americani, britanici, francezi, germani şi israelieni, care au lucrat în mai multe locuri, mai ales la *Ghezer, *Taanac, *Meghido, *Samaria, *Sihem şi *Bet-Şemeş. Cercetările ulterioare efectuate la suprafaţă de N. Glueck în Iordania (1933-) şi de cercetători israelieni în Neghev au făcut posibilă elaborarea unor hărţi arheologice detaliate.

În 1920, Departamentul de Antichităţi al Palestinei a încurajat dezvoltarea unor tehnici minuţioase de cercetare şi a metodelor de interpretare, şi la scurtă vreme după aceasta a fost stabilită o cronologie bazată pe vase de lut (mai ales de către Albright, la Ghibea şi Tell Beit Mirsim), iar această cronologie a fost îmbunătăţită ulterior. Au fost făcute comparaţii cu descoperiri similare din alte părţi ale Orientului Apropiat. În timp ce lucrările au continuat la locurile explorate înainte de primul război mondial, alţi cercetători au excavat *Aşcalonul, *Bet-Şean, *Ghibea, Ophel, *Silo, *Ai, *Betel, *Bet-Eglaim, *Bet-Ţur, iar eforturile principale au fost cocentrate la *Ierihon, *Lachiş, Ghassul, Tell en-Nasbeh, Tell Beit Mirsim (*Chiriat-Sefer sau *Debir) şi *Tirţa. După al doilea război mondial, lucrările au fost reluate în majoritatea acestor locuri, şi lucrări noi au început la *Betel, *Cezarea, Der Allah, *Dotan şi *Ghibeon. „Şcoala" israeliană de arheologie, de dată mai recentă, a indus cercetători cum sunt Mazar, Yadin, Aharoni, care au condus, printre altele, lucrări la Acco, *Arad, *Aşdod, *Beer-Şeba, *Dan, *En-Ghedi, Masada, Tell ash-Sheriah, Tell Mor, Tell Qasile, Ras-al-’Ain (*Afec?) şi Sinai.

Lucrări importante au fost întreprinse în Iordania la Buseirah (*BOŢRA), *Hesbon (Hesban), Madeba, Petra, Eţion-Gheber. Rezultatele tuturor acestor lucrări au fost prezentate cu regularitate în reviste de specialitate (dintre care unele sunt enumerate în bibliografie), în enciclopedii de arheologicei în cărţi speciale dedicate unor anumite locuri. În viitor putem aştepta o creştere continuă a cunoştinţelor despre locurile şi vremurile biblice.

VI. Inscripţii (Vechiul Testament)

Multe excavaţii au avut ca rezultat descoperirea unor documente, atât în arhive cât şi izolate. Acestea au folosit diferite feluri de scriere, pe diverse materiale. Este de aşteptat ca asemenea inscripţii, în special cele din *Egipt, *Asiria şi *Babilonia, şi care pot fi datate destul de precis, să fie foarte folositoare pentru comparaţii cu documente păstrate în VT. Unele fac referiri directe, altele ilustrează răspândirea largă a gradului de instrucţie publică şi a stilurilor literare în întregul Orient Apropiat. Produsele acestor şcoli de scriere sunt găsite în Palestina, alături de scrieri indigene şi locale pe papirus, vase de lut, *sigilii şi *bani, pe monede, pietre, lemn sau alte suprafeţe.

Unele colecţii de documente sau arhive sunt deosebit de importante pentru a face comparaţii cu VT. Între acestea se includ Textele execrative (blestemele) din *Egipt (cca. 1800 î.Cr.), iar din Siria textele de la *Ebla (cca. 2300 î.Cr.), *Mari şi *Ugarit (Ras Shamra). Aceste documente, alături de textele de la *Nuzi (secolul al 15-lea) şi de la *Amarna (secolul al 14-lea), ilustrează istoria veche, până în perioada patriarhală; documentele mai recente din *Samaria şi *Lachiş oferă informaţii generale despre regatele lui Israel şi Iuda. Alte inscripţii ilustrează dezvoltarea *scrierii în toată perioada VT.

Studiul arheologiei biblice (în Palestina) impune facerea unor comparaţii cu dovezile generale din ţările învecinate: *Egipt, *Siria, *Asiria şi *Babilonia, cât şi cu aspectele particulare, de ex. *arta şi *arhitectura şi aspectele specifice ale acesteia, construcţiile, *palatele, *casele şi accesoriile (de ex. *altare, *amulete, *sticlărie, *vase de lut, *bani), în diferite locuri (de ex. *Ierusalim, etc.).

BIBLIOGRAFIE
Localităţi: E. K. Vogel, Bibliography of Holy Land Sites, 1972; Detalii recente sunt date în reviste periodice cum sunt The Biblical Archaeologist (American Schools for Oriental Research); Israel Exploration Journal, Iraq, Levant, Palestine Exploration Quarterly.

Texte: ANET, ANEP, DOTT.

Bibliografie selectată: W. F. Albright, The Archaeology of Palestine, 1960; E. Anati, Palestine before the Hebrews, 1962; M. Avi-Yonah, Enciclopedia of Archaeological Excavations in the Holy Land, 1976-7; M. Burrows, What Mean these Stones?, 1957; H. J. Franken şi C. A. Franken-Battershill, A Primer of Old Testament Archaeology, 1963; G. L. Harding, The Antiquities of Jordan, 1959; K. M. Kenyon, Archaeology in the Holy Land, 1960; K. A. Kitchen, Ancient Orient and Old Testament, 1966; A. R. Miliard, The Bible BC; What can archaeology prove?, 1977; P. R. S. Moorey, The Bible Lands, 1975; S. M. Paul şi W. G. Devers, Biblical Archaeology, 1973; J. A. Sanders, Near Eastern Archaeology in the Twentieth Century, 1969; D. Winton Thomas (ed.), Archaeology and Old Testament Study, 1967; D. J. Wiseman, Illustrations from Biblical Archaeology, 1962; Peoples of Old Testament Times, 1973; G. F. Wright, Biblical Archaeology, 1962; E. Yamauchi, The Stones and the Scriptures, 1973.

D.J.W.

VII. Perioada elenistă şi romană

Când în anul 332 Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, a cucerit Palestina care făcuse parte din Imperiul persan, ţara a fost deschisă şi mai mult pentru influenţele eleniste. Totuşi, după moartea sa, războaiele distrugătoare dintre generalii săi au întârziat această dezvoltare. Numai vase de lut şi monede izolate pot fi atribuite cu certitudine perioadei de domnie a dinastiei Lagides, în 332-200 î.Cr. La Mareşa (Marisa), în Idumea, a fost scos la lumină un oraş grec construit după un plan atent. Străzile sunt perpendiculare între ele, paralele unele cu altele, şi duc în apropiere de poarta cetăţii într-o piaţă comercială (agora), iar pe trei laturi ale pieţei erau prăvălii. În apropierea cetăţii au fost găsite morminte de negustori greci, fenicieni şi idumei (cca. 250-200 î.Cr.).

Zilele aspre în care Macabeii au luptat pentru independenţa evreilor (165-37 î.Cr.) sunt atestate de lagărele de refugiaţi şi de peşteri (Wadi Habsa) şi fortăreţe cum este cea construită la Ghezer de către Simon Macabeul. Urme ale liniei nordice de forturi care se spune că au fost create de Alexandru Iannaeus (Josephus, BJ 7.170) au fost găsite în apropiere de Tel Aviv - Iaffa. La Bet-Ţur, un punct de control pe drumul de la Hebron la Ierusalim, Iuda (165-163 î.Cr.) a construit un fort, peste o construcţie persana mai veche, şi acest turn a fost reconstruit ulterior de către generalul Bacchides. Prăvăliile, casele, fortificaţiile, rezervoarele, mânerele de ulcioare cu ştampile de Rhodos, cât şi monedele au ajutat la cunoaşterea vieţii prinţilor Hasmonei, dintre care unul, Ioan Hyrcanus (134-104 î.Cr.), a distrus cetăţile greceşti păgâne din Samaria şi Marisa.

Irod cel Mare (37-4 î.Cr.), un domnitor capabil şi ambiţios, a realizat multe proiecte de construcţie grandioase. La Ierusalim, zidurile masive pe care le-a construit în jurul Muntelui Templului, extinse şi înfrumuseţate, au fost construite in situ pe roca de bază şi s-au înălţat mai sus decât nivelul prezent, la o înălţime considerabilă. Părţile superioare ale zidului erau înconjurate de pilaştri, şi probabil că au arătat întocmai ca şi zidul de la Hebron (Macpela), care mai dăinuieşte. Acest zid a înconjurat de asemenea un loc sacru, unde au fost îngropaţi patriarhul Avraam şi soţia lui, Sara. Lucrări recente în jurul Muntelui Templului în Ierusalim au dezgropat un complex de străzi şi terase, cât şi fragmente ornamentale de la porţi şi chilii (reconstituiri şi planuri la p., 26-31, 34-35 în Jerusalem Revealed). Avigad (ibid., p. 41-51; fotografie color înainte de p. 41) a excavat în Oraşul de Sus rămăşiţe ale unor picturi murale şi ale unor mozaicuri policrome din casele unor bogătaşi, cât şi diferite obiecte de mobilier, veselă şi aşa mai departe. Aşa-numitul Turn al lui David din Oraşul de Sus, excavat de Johns în urmă cu multă vreme, este de asemenea o lucrare a lui Irod, in situ, construită peste zidurile Hasmoneilor. Acesta a fost unul dintre cele trei turnuri ale lui Irod care au apărat colţul de NV al cetăţii; imediat în interiorul zidului cetăţii se afla palatul lui Irod (în Oraşul de Sus), şi recent au fost excavate structurile subterane ale acestuia. În afara palatului era locul numit Gabbatha, locul pardosit cu pietre unde Isus a fost judecat de către Pilat. În cealaltă parte a cetăţii, la capătul de N al Muntelui Templului, era turnul Antonia, în prezent se crede că diferitele rămăşiţe de la Mănăstirea Surorilor Sionului sunt prea departe spre N pentru a proveni din turnul Antonia; probabil că ele provin din cetatea refăcută de Hadrian, Aelia Capitolina. Pe vremea lui Isus scăldătorile de la Betesda erau în afara zidurilor cetăţii, imediat la N de Muntele Templului; ele au fost incluse în oraş cu Zidul lui Agripa (al 3-lea Zid de N al Ierusalimului), în c. 41-44 d.Cr. Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu privire la liniile de demarcare a celui de-al 2-lea şi al 3-lea zid de N al Ierusalimului; dar indiferent că acceptăm linia Sukenik/Mayer sau linia Şcolii britanice, Golgota şi mormântul, în locul tradiţional al Mormântului Sfânt, erau în afara zidului al 2-lea de la N. Există argumente puternice că acestea au fost locul răstignirii şi al îngropării lui Isus, fiind sprijinite de tradiţia care datează cel puţin din vremea lui Hadrian (135 d.Cr.). Dar forma camerei de îngropare, cu tavanul arcuit, descrisă de pelerinul Arculf, nu este tipică pentru această perioadă şi constituie o problemă. Celălalt loc care atrage pelerini, Mormântul din grădină, este privit favorabil, dar nu revendică autenticitate. Foarte multe morminte din secolul 1 î.Cr./d.Cr. au fost situate în Ierusalim, iar unele dintre ele sunt monumentale. Grupurile de la „Dominus Flevit" (Mt. Măslinilor) şi de la Sanhedria sunt interesante; mormântul Reginei Elena din Adiabene, care a fost convertită la iudaism, este deosebit de impresionant. Osuariile (cutii mici pentru oase) din aceste morminte poartă deseori inscripţii. Recent a fost descoperit un osuar care conţinea oasele unui om crucificat - un cui continua să ţintuiască două oase. Au fost făcute diferite încercări de a reconstitui poziţia trupului la crucificare (de ex. IEJ 1970, pl. 24).

În afara Ierusalimului, cele mai importante rămăşiţe din vremea lui Irod au fost descoperite în cetăţile construite de Regele Irod (Sebaste, Caesarea Maritima), în reşedinţa lui de iarnă (Ierihon) şi în fortăreţele sale (Masada, Herodium). În dealurile Samariei, Irod a reconstruit cetatea Samaria şi a numit-o Sebaste, în cinstea împăratului roman Cezar August (echivalentul gr. al numelui latin augustus este sebastos). Zidurile israelite antice au fost reconstruite şi întărite cu turnuri rotunde, a fost construit un templu dedicat lui Cezar August şi un stadion de sport; toate acestea au fost localizate prin excavaţii; la stadion au fost descoperite picturi murale, asemănătoare cu cele din Ierihon, Masada şi Herodium. Marele port irodian de la Cezarea a fost explorat de o echipă subacvatică; liniile sale de demarcaţie sunt văzute clar în fotografiile aeriene. Excavatori italieni au descoperit o parte a zidului cetăţii din Turnul lui Strato şi teatrul lui Irod, cu locurile spectatorilor şi scena, şi o serie de panouri de pardoseală vopsite (aproape unice). Palatul magnific al lui Irod de la Ierihon este de ambele părţi ale râului Wadi Qelt, are o grădină în terase şi un bazin între cele două aripi ale palatului. Şi mai neobişnuită este folosirea unei tehnici băştinaşe de construire cu cărămizi uscate, îmbinată cu tehnicile romane speciale care foloseau ciment roman, caracteristice pentru Italia din vremea lui Cezar August. Această tehnică romană a fost întâlnită numai la Ierihon; din cât cunoaştem până în prezent, Irod nu a folosit această tehnică nicăieri în altă parte. La Ierihon au fost descoperite până şi vazele de flori! Decoraţiile interioare din palatele lui Irod includ panouri de pereţi pictate, pardoseli cu încrustaţii şi mozaicuri. Bazine descoperite sau acoperite, tencuite şi cu scări, au fost descoperite în multe construcţii irodiene, dar împreună cu acestea sunt întâlnite tehnicile romane de încălzire a bazinelor prin pardoseală, şi camere de aburi. Asemenea băi sunt găsite în fortăreţele lui Irod, care erau dotate şi cu locuinţe luxoase. Mozaicurile policrome sunt probabil cea mai interesantă caracteristică a palatului administrativ de la Masada. Palatul mic (vila) din partea de N la oraşului Masada este amplasat pe terase la marginea stâncilor golaşe; şi aici sunt prezente panourile pictate, în fortăreţele de la Masada şi Herodium, arheologii israelieni spun că au găsit în sfârşit rămăşiţele unei sinagogi din secolul 1 d.Cr. (cele mai vechi sinagogi cunoscute, în afara acesteia, sunt datate în secolele al 2-lea sau al 3-lea d.Cr.). În toate aceste vestigii artistice irodiene nu au fost găsite figuri umane sau animale decât foarte recent, în excavaţiile lui Broshi, în apropiere de Poarta Sionului din Ierusalim.

VIII. Alte inscripţii (Noul Ttestament)

Anumite inscripţii găsite la Ierusalim trebuie să fie legate de Templul lui Irod. Unele dintre acestea sunt întâlnite în osuarii, în care oasele uscate ale morţilor au fost îngropate a doua oară (secolul 1 î.Cr./d.Cr.). Un asemenea osuar conţine oasele lui „Simon, constructorul Templului", probabil un zidar, şi nu arhitectul lui Irod. Pe un alt osuar citim: „Oasele fiilor lui Nicanor, Alexandrinul, care a furnizat porţile"; probabil că se referă la un evreu, renumit pentru pietatea sa, care a plătit pentru cele mai frumoase porţi din noul Templu. A fost descoperită o inscripţie importantă care a fost plasată în incinta Templului. Sunt cunoscute două exemple, ambele în gr., iar una dintre ele este fragmentară. Textul (din secolul 1 î.Cr./ d.Cr.) sună astfel: ”Nici unui ne-evreu nu îi este permis să treacă dincolo de bariera şi zidul care înconjoară Locul Sfânt; oricine este prins făcând aşa ceva este singur răspunzător pentru moartea sa, care este consecinţa". Josephus se referă la aceste plăci, care erau scrise în gr. şi lat. În jurul Locului Sfânt (Templul interior); el foloseşte aproape aceleaşi cuvinte ca şi cele găsite în inscripţiile găsite (BJ 5. 194; Ant. 15. 417). Incidentele din Faptele Apostolilor 21:26-29 trebuie să fie legate de aceeaşi interdicţie. Răscoala care a izbucnit a fost cauzată de evrei pioşi care au crezut că Pavel a dus un grec în zona interzisă.

Alte inscripţii de pe osuare sunt de asemenea relevante. Inscripţia care s-a crezut că înseamnă „Isus! Vai!", şi că ar fi legată de răstignire, se ştie că a fost interpretată greşit. Aceste cuvinte, scrise pe osuarul unui evreu aflat în mormântul familiei sale, nu sunt de fapt decât numele său: „Isus, fiul lui Iuda" (identificând oasele mortului, cum era obiceiul). Poate fi interesant să observăm combinaţia,”Isus, fiul lui Iosif”, care apare pe un alt osuar; amândouă numele erau obişnuite în perioada aceea. De fapt, lista numelor derivate din aceste osuare este foarte asemănătoare cu cea pe care ne-am aştepta să o întâlnim dacă citim NT: Ioan, Iuda, Lazăr (Eliezer), Isus, Maria, Marta, etc. În fine, putem menţiona mormântul şi osuarele lui „Alexandru, fiul lui Simon din Cirena" şi al surorii sale Sara din Cyrenaican Ptolomais. Este posibil ca tatăl acestui om să fi fost „un om numit Simon, din Cirena, tatăl lui Alexandru şi Ruf" (Marcu 15:21).

În Palestina pot fi găsite ruinele multor sinagogi. Multă vreme s-a crezut că cele mai vechi ruine ale unor sinagogi sunt cele din Capernaum, Horazin şi Chefar Biram din Galilea (datate de obicei în ultima parte a secolului al 2-lea sau în prima parte a secolului al 3-lea d.Cr.). În prezent se susţine că sălile de adunare din secolul 1 d.Cr, găsite la Masada şi Herodium, au fost sinagogi; franciscanii care au făcut săpăturile au susţinut că ruinele de la Capernaum sunt mai recente decât s-a crezut (ultima parte a secolului al 4-lea, prima parte a secolului al 5-lea d.Cr.). În orice caz, cea mai veche dovadă certă despre existenţa unei sinagogi, în Palestina, vine din Ierusalim şi este o inscripţie gr. (secolul 1 î.Cr./d.Cr.). Inscripţia declară că un oarecare Theodotus, un preot, a plătit în parte cheltuielile legate de construirea unei case de adunare (sinagogă) peste care a prezidat în calitate de „archisynagogos". Era o problemă de familie: tatăl şi bunicul său au fost de asemenea conducători ai aceleiaşi sinagogi. Inscripţia declară în continuare că acest loc a fost construit „pentru citirea Legii şi pentru studiul preceptelor ei"; de asemenea, un han a fost anexat, pentru vizitatorii din alte locuri, care aveau băi şi camere proprii.

Excavaţiile făcute de cercetători italieni la Cezarea au arătat că punerea din nou a fundaţiilor vechii fortăreţe feniciene, a Turnului lui Strato, a teatrului antic, a trecut prin mai multe faze de construcţie şi reconstrucţie. Ulterior, când în perioada romană ruinele irodiene originale au fost aruncate sub scări ca „moloz", a fost indusă acolo şi o inscripţie pe piatră. Săpătorii au descoperit că aceasta se referă la *Pilat din Pont. El este numit „prefectul Iudeii" şi inscripţia spune că el a ridicat un altar în onoarea lui Tiberius, împăratul roman. Probabil că în această perioadă termenul „prefect" a fost abandonat ca titlu pentru guvernatori minori (ecvestrieni), cum era Pilat; a fost înlocuit de termenul „procurator" (folosit anterior pentru agenţii fiscali ai împăratului).

Inscripţiile descrise până acum se leagă în principal de evanghelii. Alte inscripţii - din Grecia, Turcia, etc. - sunt legate de evenimentele descrise în Faptele sau în Epistolele lui Pavel. Un decret al lui Claudius, găsit la Delfi (Grecia) îl descrie pe Galio ca şi proconsul al Ahaiei în anul 51 d.Cr., făcând astfel legătura cu propovăduirea lui Pavel la Corint (Faptele Apostolilor 18:12). O inscripţie găsită la Corint pe o uşă - „Sinagoga evreilor" - s-ar putea să indice locul unde a predicat Pavel (Faptele Apostolilor 18:4). Excavaţiile făcute acolo au scos la lumină un text care dă numele unui donator, Erastus, care se poate să fie vistiernicul cetăţii menţionat în Romani 16:23; au fost descoperite ateliere similare cu cele în care a lucrat Pavel (Faptele Apostolilor 18:2-3), şi de asemenea o inscripţie despre „Lucius, măcelarul", care marchează probabil locul unde a fost „piaţa (de carne)" (makellon) la care se referă Pavel în 1 Corinteni 10:25.

La Efes au fost descoperite părţi ale templului zeiţei Artemis, „Diana Efesenilor", împreună cu agora şi teatrul în aer liber care avea 25.000 de locuri. Un text votiv al lui Salutaris, dedicând o statuie de argint a lui Artemis „care urma să fie înălţată în teatru în timpul unei sesiuni plenare a adunării ecclesia", arată că toată cetatea s-a adunat acolo, aşa cum se înţelege din Faptele Apostolilor 19:28-41. Credibilitatea istorică a lui Luca a fost atestată de numeroase inscripţii. „Politarhii" din Tesalonic (Faptele Apostolilor 17:6, 8) erau magistraţi şi au fost menţionaţi în cinci inscripţii din această cetate din secolul 1 d.Cr. De asemenea, Publius este numit corect protos („întâiul bărbat") sau guvernatorul insulei Malta (Faptele Apostolilor 28:7). În apropiere de Listra au fost găsite inscripţii care notează că nişte licaonieni au dedicat lui Zeus o statuie a lui Hermes, iar în apropiere era un altar de piatră pentru „Cel care ascultă rugăciunile" (Zeus) şi Hermes. Aceasta explică de ce Barnaba şi Pavel au fost identificaţi aici cu Zeus (Jupiter) şi, respectiv Hermes (Mercur) (Faptele Apostolilor 14:11). Derbe, următoarea localitate unde s-a oprit Pavel, a fost iden tificată de Ballance în 1956 cu Kaerti (Huyuk), în apropiere de Karaman (AS 7, 1957, p. 147 ş.urm.). Menţionarea de către Luca a lui *Quirinius, guvernatorul Siriei înainte de moartea lui Irod I (Luca 2:2) şi a lui *Lisanias, Tetrarhul Abilenei (Luca 3:1), a fost confirmată de asemenea de inscripţii.

BIBLIOGRAFIE
Sunt menţionate numai lucrările recente în limba engleză. Y. Yadin, Masada, 1966; K. M. Kenyon, Jerusalem: Exacavating 3000 Years of History, 1967 (cap. 6-11); P. Benoit, HTR, 1971, p. 135-167 (Antonia); Inscriptions Reveal, 1973, incl. no. 169-170, 182, 216 (publicate de Israel Museum, Jerusalem); K. M. Kenyon, Digging Up Jerusalem, 1974 (cap. 1-3,10-15); B. Mazar, The Mountain of the Lord, 1975; L. I. Levine, Roman Caesarea: an Archaeological-Topographical Study, 1975; Y. Yadin, Jerusalem Revealed: Archaeology in the Holly City, 1968-74, p. 1-91; EAEHL, s.v. Caesarea, Herodium, Ierihon, Ierusalim.

J.P.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: