cele zece porunci
CELE ZECE PORUNCI.
„Cele zece cuvinte" (ebr. debarim; cf. Exod 34:28; Deuteronom 4:13;
10:4) au fost rostite pentru prima dată de vocea divină de pe Sinai, în auzul
întregului Israel (Exod 19:16-20:17). După aceea au fost scrise de două ori de
degetul lui Dumnezeu pe ambele părţi a două table de piatră (Exod 31:18;
32:15-16; 34:1, 28; cf. Deuteronom 10:4). Moise a spart prima pereche de table,
simbolizând faptul că Israel a rupt legământul prin păcatul făuririi unui viţel
de aur (Exod 32:19). A doua pereche de table a fost pusă în chivotul
legământului (Exod 25:16; 40:20). Mai târziu Moise a scris din nou Cele Zece
Porunci într-o formă puţin modificată (Deuteronom 5:6-21).
Numele obişnuit dat conţinutului celor două table este
„Decalogul", deşi are o bază biblică, a avut tendinţa să limiteze în mod
nejustificat concepţia generală despre natura lor. Nu este potrivit să
clasificăm această revelaţie ca lege; ea face parte din categoria mai largă a
legământului. În Biblie sunt folosiţi de asemenea termenii „legământ"
(ebr. berit; Deuteronom 4:13) şi „cuvintele legământului" (Exod
34:28; cf. Deuteronom 29:1,9). I s-a mai dat numele de „mărturie" (ebr. ’edut,
Exod 25:16,21; 40:20; cf. 2 Împăraţi 17:15), care descrie rânduiala vieţii
stabilită de legământ ca o rânduială impusă în mod solemn şi prin jurământ, aşa
încât ’edut devine practic sinonim cu berit. Cele două table sunt
numite „tablele legământului" (Deuteronom 9:9,11,15) sau „mărturia"
(Exod 31:18; 32:15; 34:29).
Ocazia istorică pentru darea originală a revelaţiei a fost
instaurarea legământului teocratic. Principiile din Exod 20:2-17, aşa cum sunt
dezvoltate în formă cazuistică în cartea legământului (Exod 20:22-23:33) au
servit ca un instrument legal pentru ratificarea acelui legământ (Exod 24:1-8).
Versiunea Deuteronomică de mai târziu face parte din documentul de înnoire a
legământului.
Aşadar, arunci când Scripturile numesc revelaţia de pe cele
două table „cele zece cuvinte", este dar că indică întregul prin părţile
sale. În acelaşi timp, această terminologie şi preponderenţa conţinutului legii
pe care o reflectă arată că tipul de legământ implicat este esenţial pentru
instaurarea unei orânduiri sub domnia suzeranului legământului.
Caracterul de legământ al Decalogulului este clarificat şi
confirmat de tratate internaţionale antice de acest tip, folosite pentru a face
oficială relaţia dintre un suzeran şi un vasal (*LEGĂMÂNT). Tratatele de
suzeranitate începeau cu un preambul care identifica pe domnul legământului,
vorbitorul (cf. Exod 20:2a) şi un prolog istoric relatând în special
binefacerile acordate anterior vasalului prin favoarea şi puterea domnului (cf.
Exod 20:2b). Urmau apoi obligaţiile impuse vasalului, secţiunea cea mai lungă.
Cea mai importantă prevedere era cea care impunea loialitate faţă de domnul
legământului şi interzicea orice alianţe străine (cf. Exod 20:3-17, primul şi
cel mai important principiu al acestei cerinţe era iubirea lui Iahve cu toată
inima, pentru că este un Dumnezeu gelos). O altă secţiune enunţa blestemele şi
binecuvântările pe care zeii în faţa cărora era făcut legământul aveau să le
aducă peste vasali, în funcţie de încălcarea sau fidelitatea lor faţă de
legământ. Uneori aceste sancţiuni erau incluse printre prevederi (cf. Exod
20:5b, 6, 7b, 12b). Printre alte paralele putem menţiona stilul „Eu-tu",
obiceiul de a pune o copie a tratatului în sanctuarele celor două părţi şi
politica administrativă de înnoire a legământului cu generaţiile succesive din
regatul vasal. În documentele de înnoire a legământului era un lucru obişnuit
să existe modificări ale prevederilor ca să corespundă cu condiţiile noi.
Faptul acesta explică diferenţele dintre formele Decalogulului din Exod 20 şi
Deuteronom 5. De exemplu, Deuteronom 5:21 adaugă „ogorul său", datorită
relevanţei dintre proprietatea asupra pământului şi moştenirea iminentă a
Canaanului de către Israel.
Pe scurt, cele două table conţineau esenţa Legământului de la Sinai. Iahve, Creatorul cerului, pământului, mării şi a tot ce există în ele, este prezentat ca Suzeranul legământului. Relaţia de legământ teocratic este bazată pe alegerea răscumpărătoare şi pe izbăvirea făcută de Iahve, iar continuarea legământului până la a mia generaţie este atribuită credincioşiei şi îndurării Sale. Modul de viaţă sub legământ este dictat în mod suveran în zece porunci, standardul consacrării lui Israel pentru Domnul său.
Însuşi faptul că legea este încadrată în dezvăluirea legământului
divin arată principiul religios de devotament personal faţă de Dumnezeu ca
fiind esenţa adevăratei împliniri a legii. Nu există nici o incompatibilitate
între cerinţa divină comunicată în imperative concrete şi chemarea unui
Dumnezeu personal la o dedicare personală faţă de El bazată pe dragoste. Iahve
îi descrie pe beneficiarii îndurării legământului Său ca fiind „cei ce Mă
iubesc şi păzesc poruncile Mele" (Exod 20:6; cf. Ioan 14:15). Etica
biblică îşi are rădăcinile în religia biblică, iar religia biblică nu este un
misticism lipsit de formă, ci o ordine structurată.
Revelarea legii în contextul acţiunii răscumpărătoare a
legământului arată cum conformarea faţă de lege trebuie să fie o realizare
milostivă a lui Iahve, care salvează din robie. În contextul acesta chiar şi
forma preponderent negativă a Decalogului serveşte ca să amplifice harul lui
Dumnezeu care prezintă protestul acesta împotriva păcatului omului nu ca o
condamnare finală, ci ca o chemare la evlavie care este scopul părtăşiei restaurate
în comuniune. În felul acesta, forma negativă devine pentru slujitorii
răscumpăraţi o promisiune de victorie finală perfectă asupra puterilor demonice
care i-ar înrobi în iad pentru o înstrăinare nesfârşită faţă de Dumnezeu. Etica
bazată pe o asemenea religie posedă dinamica nădejdii, a credinţei şi a
dragostei.
Legile Decalogului sunt formulate în termeni adecvaţi pentru
rânduiala legământului pentru care era un tratat-constituţie. De exemplu, forma
specifică a legii cu privire la Sabat reflectă concepţia escatologică din VT,
iar promisiunea adăugată la cuvântul al cincilea (şi în altă parte raportată la
toată legea, cf. Deuteronom 5:33-6:3) foloseşte imagini contemporane,
manifestări tipice ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că Cele
Zece Porunci nu sunt normative pentru viaţa sub legământ în zilele noastre; dar
determinarea aplicării lor precise trebuie raportată întotdeauna la poziţia
noastră escatologică.
În ce priveşte împărţirea în zece cuvinte, paralelismul
Decalogului cu structura tratatelor de suzeranitate arată că este greşit să
privim preambulul şi prologul istoric drept o poruncă. De asemenea, formele
diferite ale prohibiţiei cu privire la a pofti ce aparţine aproapelui, în Exod
20:17 şi Deuteronom 5:21, contrazic împărţirea în două porunci şi elimină
eroarea făcută de mulţi protestanţi, pe baza tradiţiilor celor mai vechi, de a
combina prima şi a doua poruncă. Împărţirea obişnuită a Decalogului în „două
table" se datorează faptului că în general nu au fost privite ca şi duplicate
ale textului tratatului.
Criticile speculative, deşi postulează un Decalog vechi
(chiar Mozaic), consideră că forma canonică este rezultatul unor revizuiri
extensive mai târzii. O asemenea reconstituire este incompatibilă cu
identificarea importantă a formei Decalogulului cu aceea a unui tratat, iar
tratatele nu erau supuse la alterări. În plus, forma de tratat impusă de
contextul legământului de la Sinai ar fi fost pierdută în ipoteticul original
prescurtat. Teoria că Exod 34:11-26 este un „decalog” cultic primitiv se
bazează pe o identificare greşită a acestui pasaj cu cele „zece cuvinte"
menţionate în Exod 34:28. Relaţia adevărată dintre Exod 34:5-27 şi al doilea
set de texte ale Decalogului (Exod 34:1-4, 28) este asemănătoare cu aceea dintre
Exod 20:22-23:33 şi tablele originale.
BIBLIOGRAFIE
C. Hodge, Sistematic Theology, 3, 1940, p. 271-465;
G. Vos, Biblical Theology, 1954, p. 145-159; M. G. Kline, The
Structure of Biblical Authority, 1975.
M.G.K.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu