cetăţi de scăpare (refugiu)
CETĂŢI DE SCĂPARE (REFUGIU). Acestea au fost locuri de refugiu menţionate în principal
în Numeri 35:9-34 şi Iosua 20:1-9 (unde ne sunt date numele lor). Ele sunt
menţionate şi în Numeri 35:5; Iosua 21:13, 21, 27, 32, 38; 1 Cronici 6:57, 67.
Din aceste texte se pare că cetăţile de scăpare făceau parte dintre cetăţile
leviţilor. Deuteronom 4:41-43; 19:1-13 se ocupă cu instituţia indicată prin
acest nume (cf. Exod 21:12-14).
În viaţa publică a Israelului trebuia aplicată legea
retribuirii şi, în plus, aşa cum este specificată în lex talionis (vezi
Exod 21:23-25, etc.) care se aplica în mod special cazurilor de vărsare de
sânge (vezi Geneza 9:5 ş.urm; Exod 21:12; Levitic 24:17, etc.; cf. Deuteronom
21:1-9). În Israelul antic, cel puţin, datoria de a pedepsi pe criminal revenea
unui go’el, rudenia de parte bărbătească cea mai apropiată
(*RĂZBUNĂTORUL SÂNGELUI). Se făcea distincţie între omorârea voluntară sau
involuntară a unui om. Cel care comitea un omor intenţionat trebuia să fie
omorât, în timp cel care comitea un omor neintenţionat putea cere azil într-una
dintre cetăţile de refugiu. Se poate spune că instituirea cetăţilor de refugiu
a servit în principal pentru a preveni excesele care puteau rezulta de pe urma
aşa-numitelor „duşmănii de sânge".
În „Cartea legământului", cea mai veche culegere de
legi ale Israelului, există deja o prevedere cu privire la această problemă
(Exod 21:12-14). Probabil că motivul acestei reglementări poate fi descris în
felul următor: Israelul cunoştea obiceiul vechi, care era răspândit şi la alte
popoare, de a privi altarul sau sanctuarul ca un loc de refugiu. Aici se
prevede că un om care comite omor intenţionat nu va căpăta refugiu lângă altar,
în timp ce un om care comite omor neintenţionat poate primi refugiu. Dar se
poate ca altarul să fie la o depărtare mare şi, în afară de aceasta, omul nu
poate rămâne permanent lângă altar, în sanctuar. De aceea Domnul a anunţat că
se va îngriji de problema aceasta. Expresia ciudată: „Dumnezeu l-a lăsat să
cadă în mâinile lui" a fost interpretată în sensul că omul care a ucis
fără intenţie nu este decât un instrument de care s-a folosit Dumnezeu şi, de
aceea, este normal ca Dumnezeu să se îngrijească de protecţia lui. Exemple de
refugiu la altar în Israel pot fi întâlnite în 1 Împăraţi 1:50-53; 2:28-34, iar
expresii cum sunt cele din Psalmul 27:4-6; 61:4; Obadia 17, arată că acest
obicei era bine cunoscut în Israel.
Există diferenţe carcateristice între cele două grupe
principale de reglementări cu privire la cetăţile de refugiu, Numeri 35:9
ş.urm.; Deuteronom 19:1 ş.urm. (cf. Deuteronom 4:41-43). În ce priveşte
regulile din Numeri 35, care au fost date şi în câmpia Moabului (v.1), trebuie
să observăm câteva lucruri. Este folosit termenul „cetăţi de refugiu, cetăţi
unde un om este primit (?)" (sau „cetăţi de scăpare, cetăţi unde să poată
scăpa ucigaşul"). La vremea potrivită, Israel trebuia să stabilească trei
cetăţi pe malul de E al Iordanului şi trei cetăţi pe malul de V (v. 13 ş.urm.),
cetăţi care trebuia să fie dintre cetăţile leviţilor (v. 6). „Adunarea"
trebuia să pronunţe judecata definitivă (v. 12, 24). (În timpul pribegiei prin
pustie acest grup a luat decizii în asemenea cazuri. Aici nu se prevede ce grup
să aibă funcţie similară după ce Israel avea să se aşeze în Canaan.) În v.
16-23 sunt date criterii pentru a defini precis dacă omorul a fost intenţionat
sau neintenţionat. Cel care a comis un omor neintenţionat trebuie să rămână în
cetate până la moartea marelui preot (v. 25, 28, 32). În acest context şederea
capătă caracter de exil, de pedeapsă (v. 28, 32). Observaţi de asemenea
stipulaţiile din v. 30-32, împreună cu motivaţia importantă dată în v. 33
ş.urm.
Deuteronom 4:41-43 narează modul în care „Moise a ales trei
cetăţi dincoace de Iordan". Deuteronom 19:1 ş.urm. stipulează că, după
cucerirea Canaanului, trei cetăţi de refugiu să fie stabilite la V de Iordan şi
alte trei în cazul unei viitoare extinderi a teritoriului Israelului (se pare
că ultima prevedere nu a fost dusă niciodată la îndeplinire). Se subliniază
faptul că israeliţii trebuia să aibă grijă ca un om care a omorât pe cineva
neintenţionat să aibă acces uşor la o cetate de refugiu (v. 3, 6 ş.urm.).
Pentru a arăta diferenţa dintre un omor intenţionat şi unul neintenţionat, este
dat un exemplu în v. 5. Bătrânii cetăţii în care locuieşte cel care a omorât
trebuie să ia decizia finală (v. 12).
Potrivit cu Iosua 20, următoarele cetăţi de refugiu au fost
stabilite în timpul vieţii lui Iosua: Cadeş, Sihem, Chiriat-Arba (Hebron),
Bezer, Ramot şi Golan. Iosua 20 presupune că sunt cunoscute ambele reguli, cele
din Numeri 35 şi cele din Deuteronom 19. Un element nou aici este că bătrânii
cetăţii de refugiu au de asemenea o responsabilitate (v. 4-5).
Nu se ştie nimic cu privire la punerea în practică a
dreptului la azil. Cu excepţia celui din 1 Împăraţi 1:50-53; 2:28-34, nu este
menţionat nici un alt caz, dar acest fapt per se nu ar trebui să ne
surprindă. Este posibil ca, pe măsură ce autoritatea centrală s-a consolidat
tot mai mult, dreptul de azil să fi scăzut în importanţă.
În ce priveşte datarea acestor pasaje şi istoricitatea faptelor pe care le conţin, Wellhausen şi adepţii săi susţin că ele sunt rezultatul unui proces îndelungat, după cum urmează. La început sanctuarul a fost locul de refugiu. În secolul al 7-lea î.Cr., autorii Deuteronomului au urmărit centralizarea cultului. În legătură cu acest lucru ei au secularizat dreptul la azil şi au înlocuit sanctuarul cu câteva cetăţi şi i-au înlocuit pe preoţi cu bătrânii cetăţii. Numeri 35 conţine un proiect care datează din vremuri exilice sau post-exilice şi care nu a fost pus în practică niciodată. Iosua 20 datează dintr-o perioadă şi mai târzie. În zilele noastre mulţi cercetători sunt de părere că această instituţie datează din vremuri mult mai vechi, de ex. din vremea lui David (Albright şi alţii).
Nu pare să existe nici un motiv pentru a nu accepta faptul
că regulile discutate datează, cel puţin în esenţă, din vremea lui Moise. Este
evident că lucrul acesta nu poate fi discutat ca o problemă izolată, deoarece
este strâns legat de datarea surselor. Este suficient să spunem că aceste şase
cetăţi au aparţinut teritoriului lui Israel numai în vremurile vechi, cetatea
Golan fiind pierdută la scurtă vreme după moartea lui Solomon, iar Bezer în jur
de 850 î.Cr. (potrivit cu *PIATRA MOABITĂ).
Rămân în discuţie două probleme. Mai întâi, de ce trebuia să
rămână în cetatea de refugiu până la moartea marelui preot cel ce a comis un
omor neintenţionat? Un răspuns este că vina lui a fost transferată asupra
marelui preot şi a fost ispăşită prin moartea (prematură) a marelui preot. O
concepţie similară apare în Talmud (Makkoth 2b) şi continuă să fie
apărată, printre alţii, de Nicolsky şi Greenberg. Această concepţie are ceva
atrăgător în ea (cf. Exod 28:36-38), dar poate fi pusă sub semnul îndoielii.
Este mai bine să adoptăm ideea că la moartea marelui preot se încheia o
perioadă de timp bine definită. Poate că, aşa cum arată van Oeveren, ideea este
următoarea: cetăţile de refugiu făceau parte dintre cetăţile leviţilor; cel
care comitea un omor neintenţionat, locuind într-o cetate de refugiu, ajungea
să fie legat de tribul lui Levi; moartea marelui preot, şeful tribului lui
Levi, desfăcea această legătură.
În al doilea rând, se poate spune oare că în cazul celui
care comitea un omor neintenţionat dreptatea era înlocuită de îndurare?
Probabil că cel mai bun lucru este să spunem că la această întrebare nu se
poate da un răspuns, deoarece VT nu face distincţia între îndurare şi dreptate
în felul în care o facem noi. Dar declaraţia că legile pe care Domnul le-a dat
lui Israel au fost bune şi drepte (Deuteronom 4:6 ş.urm., etc.) se aplică în
mod cert şi la reglementările cu privire la cetăţile de refugiu.
Răspunsul la aceste întrebări afectează măsura în care ar
trebui să privim aceste reguli privitoare la cetăţile de refugiu ca fiind
Cristologice. Nu încape îndoială că suntem îndreptăţiţi să-L numim pe Cristos
Refugiul nostru. Dar este precar să dezvoltăm o paralelă între Cristos şi
cetăţile de scăpare.
Pentru părerile iudaismului de mai târziu cu privire la
aceste reguli, vezi tratatul Mishnah Makkoth 2 şi tratatele din Talmud
asociate cu acesta (cf. Löhr, p. 34).
BIBLIOGRAFIE
N. M. Nicolsky, „Das Asylrecht in Israel", ZAW 48,
1930, p. 146-175; M. Löhr, Das Asylwesen im Alten Testament, 1930; C. L.
Feinberg, „The Cities of Refuge", BS 103, 1946, p. 411-416; 104, 1947, p.
35-48; W. F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1956, p.
120-125; R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 160-163; M. Greenberg,
„The Biblical Conception of Asylum", JBL 78, 1959, p. 125-132; B. van Oeveren,
De Vrijsteden in het Oude Testament, 1968 (cu un rezumat în 1. germană, p.
257-260, şi bibliografie extensivă).
N.H.R.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu