diaspora
DIASPORA.
Termenul „Diaspora" (gr. diaspora) sau „împrăştierea" poate
desemna atât evreii răspândiţi în lumea ne-evreiască (cum este cazul în Ioan
7:35; 1 Petru 1:1) sau locurile unde locuiesc ei (cum este cazul în Iacov 1:1;
Iudit 5:19).
I. Originea
Este greu să ştim cât de devreme a început împrăştierea
voluntară a Israelului; există indicii că a existat o „colonie" veche la
Damasc (1 Împăraţi 20:34), şi este posibil ca politica expansionistă a lui
Solomon să fi dus la stabilirea unor avanposturi comerciale. Dar regii Asiriei
şi ai Babilonului care au cucerit Israelul au introdus un factor nou -
transplantarea forţată a unor părţi ale populaţiei în alte regiuni ale
imperiului lor (2 Împăraţi 15:29; 17:6; 24:14 ş.urm.; 25:11 ş.urm.). Această
politică prevedea îndepărtarea claselor care puteau furniza conducătorii
fireşti ai poporului şi a meşteşugarilor. Multe dintre aceste grupuri
transplantate, în special din regatul de N, probabil că şi-au pierdut
identitatea naţională şi religioasă, dar comunitatea iudee din Babilon a avut o
lucrare profetică importantă, a învăţat să păstreze închinarea la Dumnezeul lui
Israel fără Templu sau jertfe şi a produs oameni vajnici care s-au întors să
reconstruiască Ierusalimul. Totuşi, numai o parte s-a întors în timpul domniei
lui Cirus; o comunitate evreiască mare şi puternică a rămas până în vremurile
medievale, având o revizuire proprie a textului Talmudului.
II. Amploarea
Israeliţii din străinătate nu erau uitaţi de cei de acasă şi
imaginile profetice despre intervenţia milostivă a lui Dumnezeu în vremurile de
pe urmă include restaurarea fericită a „Israelului împrăştiat" (de ex.
Isaia 11:12; Ţefania 3:10; cf. şi Psalmul 147:2, unde LLX traduce „diasporai
lui Israel"). Zona geografică din vedeniile profeţilor este de multe ori
mai mare decât imperiul Asirian sau cel Babilonian. Cu alte cuvinte, începuse
deja o altă împrăştiere care probabil că a fost voluntară la început, dar
întărite de refugiaţi, aşa cum arată Ieremia 43:7; 44:1. Evreii s-au stabilit m
Egipt şi în ţinuturi mai depărtate şi mai puţin cunoscute. Papirusurile
aramaice găsite la Elephantine (*PAPIRUSURI, *SIN) aruncă o lumină lugubră
asupra comunităţilor din Egipt, cele mai îndepărtate dintre ele aflându-se la
Prima Cataractă; papirusurile provin dintr-o comunitate comercială evreiască
având un altar propriu şi idiosincrasie (elemente străine incluse în religia
israelită).
Odată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare a început o nouă
eră a împrăştierii: un număr tot mai mare de emigranţi evrei pot fi observaţi
în cele mai diverse locuri, în secolul 1 d.Cr. Filon a spus că numărul evreilor
din Egipt se ridică la un milion (In Flaccum 43). Geograful Strabo, ceva
mai devreme, notează numărul şi poziţia evreilor din Cirena şi adaugă: „Poporul
acesta şi-a croit calea în fiecare cetate şi nu este uşor să găseşti vreun loc
în lumea locuită care să nu fi primit pe acest popor şi unde să nu-şi facă
simţită puterea" (citat de Josephus, Ant. 14.115, ediţia Loeb).
Există numeroase dovezi cu privire la adevărul general al
estimării făcute de Strabo. Siria avea „colonii" evreieşti mari. Juster
(1914) înşiră 71 de cetăţi din Asia Mică afectate de împrăştiere: nu încape
îndoială că lista ar putea fi lărgită în zilele noastre. Scriitorii romani, cum
a fost Horaţiu, mărturisesc într-un mod neprietenos despre prezenţa şi
obiceiurile evreilor din capitală. Deja în anul 139 î.Cr. a avut loc o
expulzare a evreilor din Roma: edictul menţionat în Faptele Apostolilor 18:2 a
avut câteva precedente. Evreii, însă, s-au întors întotdeauna, în ciuda lipsei
lor de popularitate - ascunsă prea puţin în discursurile guvernatorilor Pilat
şi Galio, şi evidentă în strigătul mulţimii din Filipi (Faptele Apostolilor
16:20) şi din Efes (Faptele Apostolilor 19:34) - evreii s-au dovedit a fi un
fel de excepţie universală. Exclusivitatea lor socială, tabuurile lor de
neînţeles şi religia lor necompromiţătoare - toate acestea erau tolerate. Numai
ei puteau fi scutiţi de jertfe „oficiale" şi de serviciu militar (întrucât
ei nu mărşăluiau în ziua de Sabat). Sub stăpânirea Seleucizilor, Ptolomeilor şi
romanilor - Diaspora, în ciuda opoziţiei făţişe pe care a întâmpinat-o şi în
ciuda izbucnirilor sporadice de violenţă sălbatică - s-a bucurat în general de
pace şi prosperitate.
Diaspora nu a fost limitată la Imperiul roman: a fost
proeminentă şi în sfera de influenţă persană, aşa cum ilustrează mulţimea
adunată la Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:9-11). Josephus povesteşte
lucruri interesante despre evrei întreprinzători de talia lui Fra Diavolo din
Parţia (Ant. 18.310 ş.urm.) şi despre convertirea şi circumcizia regelui din
statul de frontieră Adiabene (Ant. 20.17 ş.urm.).
III. Trăsături caracteristice
Ciudăţeniile din Elephantine nu sunt tipice pentru iudaismul
din Diaspora. Viaţa celor mai multe dintre aceste comunităţi se concentra în
jurul Legii şi al sinagogii, deşi putem nota că marele preot Onias, un refugiat
din familia lui Ţadoc, a stabilit un templu la Leontopolis în Egipt, în secolul
al 2-lea î.Cr., pe baza textului din Isaia 19:18 ş.urm., şi a spus că
majoritatea evreilor din Egipt aveau temple „contrare rânduielilor" (Ant.
13. 66). Dar prin însăşi natura lucrurilor, ei nu au putut trăi exact ca şi
evreii din Palestina. Diaspora din apus trebuia să trăiască în lumea greacă şi trebuia
să vorbească greceşte. Un rezultat important a fost traducerea cărţilor sfinte
în greacă - Septuaginta (*TEXTE ŞI VERSIUNI). Legendele despre originea ei
depun mărturie despre spiritul misionar al iudaismului elenistic. Deşi ar putea
fi greşit să generalizăm situaţia din Alexandria, putem observa acolo o
comunitate de evrei prosperă şi educată care a căutat să stabilească un contact
intelectual cu cultura greacă avansată. Iudaismul „de-mesianizat" dar
ortodox în alte privinţe, din cartea înţelepciunii şi din scrierile lui Filon
sunt produse caracteristice. Există de asemenea dovezi de apologetică misionară
evreiască îndreptată spre cultura greacă şi coduri de instrucţiuni pentru
convertiţii dintre păgâni. Romani 2:17-24 s-ar putea să reprezinte un comentariu
cu o nuanţă satiră despre felul în care iudaismul din Diaspora şi-a înţeles
misiunea.
Cultura evreiască elenistică a fost fidelă legii şi naţiunii
(cf. Filipeni 3:5-6 - mărturia unui evreu din Diaspora). Comunităţile plăteau
taxa de o jumătate de siclu pentru Templu şi menţineau contact unele cu altele
şi cu Ierusalimul (cf. Faptele Apostolilor 28:21 ş.urm.). Evreii cucernici
vizitau Ierusalimul cu prilejul sărbătorilor mari atunci când aveau
posibilitatea (Faptele Apostolilor 2:5 ş.urm.; 8:27) şi aveau deseori legături
strânse cu ţara de origine. Dar atmosfera culturală a devenit atât de diferită
încât comunităţile din Diaspora aveau propria lor sinagogă în Ierusalim (cf.
Faptele Apostolilor 6:9). Este posibil ca Ştefan să fi învăţat unele dintre ideile
radicale despre Templu de la iudaismul din Diaspora, înainte de convertirea sa.
În ciuda lipsei de popularitate a evreilor, este clar că
iudaismul a atras cu putere mulţi ne-evrei. Închinarea simplă dar maiestuoasă
înaintea unui singur Dumnezeu, etica înaltă, standardele înalte pentru viaţa de
familie, i-a atras pe mulţi - inclusiv oameni de rang înalt - la sinagogi.
Necesitatea circumciziei probabil că i-a împiedicat pe unii bărbaţi să devină
pe deplin *prozeliţi, dar mulţi dintre ei au rămas printre ascultători ca
„oameni temători de Dumnezeu". În timpul călătoriilor misionare ale lui
Pavel întâlnim adesea ne-evrei în sinagogi (cf. Faptele Apostolilor 13:43
ş.urm.; 14:1; 17:4; 18:4 ş.urm.).
Un aspect mai puţin fericit al atracţiei exercitate de iudaism
a fost crezul răzpândit - atestat de multe scrieri - că evreii posedă puteri
magice deosebite şi cuvintele lor sacre sunt deosebit de eficiente în vrăji. Nu
încape îndoială că unii evrei lipsiţi de scrupule au profitat de această
reputaţie şi întâlnim un asemenea om în Faptele Apostolilor 13:6 ş.urm. De
asemenea, este probabil că a existat o extremă de învăţătură iudaică
sincretistă şi sectară care s-a ocupat de misterele şi de ocultul care erau
atât de fascinante pentru lumea elenistică. Unele culte păgâne - cum era cultul
Sabazios în Frigia - au inclus ingrediente iudaice în potpuriul lor religios
exotic; dar oricât de importante ar fi acestea pentru istoria ereziilor
creştine (*GNOSTICISM), există prea puţine dovezi că ele ar fi fost
reprezentative şi importante în iudaismul din Diaspora, luat în ansamblu. Aşa
cum este de aşteptat, studiile arheologice scot la lumină diferenţe de formă
considerabile şi grade diferite de exclusivitate culturală în diferite locuri
şi în diferite epoci; dar nu există nici un element care să indice că ar fi
existat vreo îndoială majoră în iudaismul din Diaspora cu privire la unicitatea
Dumnezeului lui Israel, cu privire la revelaţia Sa în Tora şi cu privire la
poporul Său.
IV. Relaţia cu creştinismul
Influenţa Diasporei în pregătirea căii pentru Evanghelie
este incontestabilă. Sinagogile au fost răspândite în cea mai mare parte a
lumii cunoscute şi au fost capetele de pod pentru primii misionari. Faptele
Apostolilor arată cum Pavel, care s-a numit singur apostolul Neamurilor, şi-a
început de obicei lucrarea misionară prin predici în sinagogi. Aproape
întotdeauna a urmat o dezbinare, majoritatea evreilor din naştere refuzând să-L
recunoască pe Mesia, iar cei dintre Neamuri (adică, prozeliţii temători de
Dumnezeu) L-au primit cu bucurie. Câţiva convertiţi reprezentativi, cum sunt
Corneliu şi famenul etiopian, au fost mai întâi prozeliţi sau oameni temători
de Dumnezeu. Este clar că oamenii temători de Dumnezeu - copii ai Diasporei -
sunt un factor vital în istoria Bisericii primare. Ei au venit la credinţă cu o
cunoaştere anterioară a lui Dumnezeu şi a Scripturilor şi se fereau deja de
idolatrie şi de imoralitate.
LXX a îndeplinit de asemenea o slujbă misionară, dincolo de
efectul său asupra Neamurilor care au venit în contact cu sinagogile: mai mulţi
Părinţi ai Bisericii declară că citirea LXX a jucat un rol vital în convertirea
lor.
Confuzia aparentă a unor scriitori păgâni face să fie
dificil de spus dacă ei fac aluzie la iudaism sau la creştinism. Lucrul acesta
se poate datora faptului că adeseori comunitatea creştină s-a născut din sânul
iudaismului din Diaspora; pentru un păgân ignorant sau indiferent, atitudinea
convertiţilor faţă de multe practici tradiţionale părea să fie iudaică, chiar
dacă el credea poveştile de groază cu privire la canibalism şi la incendieri,
care erau puse pe seama creştinilor. Pe de altă parte, influenţa iudaică asupra
multor convertiţi de frunte ne ajută să explicăm de ce „iudaizarea" a fost
un pericol atât de mare pentru biserica apostolică.
Este interesant că Petru şi Iacov, amândoi evrei din
Palestina, se adresează creştinilor numindu-i „Diaspora" („cei
împrăştiaţi") (Iacov 1:1; 1 Petru 1:1). La fel ca şi membrii din vechea
împrăştiere, ei sunt „călători" acolo unde trăiesc; ei se bucură de o
solidaritate care nu este cunoscută de păgâni şi ei sunt datori cu o loialitate
transcendentă Ierusalimului de sus.
BIBLIOGRAFIE
J. Juster, Les Juifs dans l’Empire Romain, 1914, A.
Causse, Les Dispersés d’Israel, 1929; E. Schürer, History of the
Jewish People, 2, 1978; BC, 1, p. 137 ş.urm.; E. R. Goodenough, Jewish
Symbols in the Greco-Roman Period, 1953-68 (relaţia cu simbolismul păgân);
M. McL. Wilson, The Gnostic Problem, 1958; V. Tcherikover, Hellenistic
Civilization and the Jews, 1959; H. J. Leon, The Jews of Ancient Rome,
1960; M. Grant, The Jews in the Roman World, 1973; E. M. Smallwood, The
Jews under Roman Rule, 1977.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu