Emanuel
EMANUEL. (ebr. ‘immanu’el,
„Dumnezeu este cu noi"). Cuvântul este găsit de două ori în VT (Isaia
7:14; 8:8) şi o singură dată în NT (Matei 1:23). S-ar putea să fie folosit de
asemenea în Isaia 8:10.
Pentru a înţelege semnificaţia cuvântului, care înseamnă
„Dumnezeu este cu noi", trebuie să observăm contextul în care apare. Siria
şi Israel au dorit să formeze o coaliţie cu Iuda, pentru a se opune puterii
crescânde a Asiriei. Iuda a şovăit, iar Siria şi Israel au hotărât să-i
pedepsească. Când a auzit această ştire, Ahaz a tremurat. Isaia s-a dus la el
ca să-i spună că nu avea de ce se teme. Puterea duşmanilor săi era aproape
epuizată şi ei nu puteau să-i facă nici un rău. Isaia chiar i-a poruncit să
ceară un semn care să confirme mesajul divin. Ahaz a refuzat să ceară un semn.
De aceea, ca răspuns pentru regele făţarnic, Isaia anunţă că Domnul va da
poporului lui Iuda un semn. În vedenia sa profetul a văzut o fecioară (‘alma,
adică, o femeie necăsătorită), care este însărcinată şi care este aproape să
nască un fiu căruia îi va pune numele Emanuel.
În orice interpretare a acestei profeţii sunt trei factori
pe care trebuie să-i avem în vedere.
a. Naşterea copilului trebuie să fie un
semn. Este adevărat că semnul în sine nu trebuia să fie o minune, dar în acest
context special, după porunca dată lui Ahaz să ceară un semn din locurile de
jos sau din locurile de sus, am fi îndreptăţiţi să aşteptăm un semn cum a fost
mişcarea umbrei înapoi pe cadranul solar ; o naştere care urmează cursul
obişnuit al naturii nu s-ar părea să fie un semn care să întrunească
criteriile. În acest context trebuie observat că problema este complicată şi
mai mult de faptul că nu poate fi o referire locală la Ezechia, deoarece
Ezechia fusese născut deja.
b. Mama copilului este o femeie
necăsătorită. De ce a folosit Isaia cuvântul acesta aparte, ‘alma, când
s-a referit la ea? S-a afirmat uneori că dacă Isaia ar fi vrut să ne vorbească
despre o naştere din fecioara ar fi avut la dispoziţie un cuvânt adecvat, şi
anume, betula. Dar o examinare a folosirii acestui cuvânt în VT arată că
termenul este foarte nepotrivit pentru acest scop, întrucât ar fi fost ambiguu.
Cuvântul betula poate indica o fecioară, dar când acesta este cazul este
adăugată adesea expresia „nici un bărbat n-avusese legături cu ea" (cf.
Geneza 24:16). Cuvântul poate indica şi o fecioară logodită (cf. Deuteronom
22:23 ş.urm.). În acest ultim caz fecioara este cunoscută ca „soţia" (‘issa)
acelui bărbat, iar el este soţul (‘s) ei. Dar cuvântul betula
poate indica de asemenea o femeie căsătorită (Ioel 1:8). Pe baza acestui ultim
pasaj s-a propagat o tradiţie printre evrei potrivit căreia cuvântul s-ar putea
referi la o femeie căsătorită. Prin urmare, dacă Isaia ar fi folosit acest
cuvânt, nu ar fi fost clar la ce fel de femeie s-a gândit, dacă era fecioară
sau dacă era căsătorită. Alte cuvinte ebr. care îi stăteau la dispoziţie nu
erau satisfăcătoare. Dacă ar fi vrut să arate că mama a fost o femeie tânără,
ar fi folosit mai curând cuvântul obişnuit na ‘ara („fată"). Când
foloseşte cuvântul ‘alma, Isaia foloseşte cuvântul care nu este aplicat
niciodată (fie în Biblie, fie în alte scrieri din Orientul Apropiat) decât unei
femei nemăritate. Această femeie nemăritată putea fi imorală în care caz
naşterea nu ar fi putut fi privită ca un semn. Prin urmare, ne rămâne
alternativa că mama a fost o femeie bună dar necăsătorită; cu alte cuvinte,
naşterea a fost supranaturală. Tocmai prezenţa acestui cuvânt, ‘alma,
face ca aplicarea pasajului la o naştere locală să fie dificilă, dacă nu chiar
imposibilă.
c. Trebuie să remarcăm forţa termenului „Emanuel". O citire normală a pasajului ne-ar face să aşteptăm ca prezenţa lui Dumnezeu să fie văzută în naşterea copilului însuşi. Totuşi, această interpretare este contestată şi este respinsă cu tărie de majoritatea scriitorilor moderni care tratează acest pasaj. Prezenţa lui Dumnezeu, spun ei, poate fi văzută mai degrabă în izbăvirea lui Iuda de cei doi duşmani ai săi din nord. Naşterea copilului este indicată ca o măsură a timpului care avea să treacă până la îndepărtarea celor doi duşmani. O asemenea perioadă de timp avea să fie scurtă - un copil învaţă deosebirea dintre bine şi rău la o vârstă fragedă. De aceea, în decurs de 2 ani sau poate chiar mai puţin, Iuda nu ar avea de ce să se mai teamă de Siria şi de Israel. În această izbăvire avea să fie manifestată prezenţa lui Dumnezeu şi ca semn sau ca garanţie a acestei izbăviri, o mamă oarecare avea să pună copilului său numele Emanuel.
Această interpretare ridică nişte probleme foarte mari şi nu
reuşeşte să dea un răspuns la ele. Ce drept ar avea o mamă oarecare să numească
pe un anumit copil al ei „Emanuel"? De unde putea ea să ştie că fiul ei şi
nu un altul va fi semnul că în decurs de aproximativ 2 ani prezenţa lui
Dumnezeu avea să fie manifestată în izbăvirea ţării lui Iuda de Siria şi
Israel? În plus, de unde putea şti Israel că s-a născut un anumit copil ca
răspuns la profeţie şi că naşterea acestui copil special este un semn promis?
S-ar părea ca dacă profeţia se referă la o naştere locală, copilul care urma să
fie născut trebuia să fie o persoană proeminentă. Cea mai proeminentă persoană,
Ezechia, este exclusă şi de aceea trebuie să presupunem că este un copil al lui
Isaia sau un alt copil al lui Ahaz. Dar şi lucrul acesta este exclus de
folosirea cuvântului ‘alma. Nici soţia lui Ahaz şi nici soţia lui Isaia
nu puteau fi descrise pe bună dreptate ca ‘alma, pentru simplul motiv că
amândouă erau femei căsătorite.
Prin urmare, pare cel mai potrivit să se aplice numele
Emanuel Copilului însuşi. În naşterea lui trebuie găsită prezenţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu a venit la poporul Său în persoana unui Copilaş, acelaşi Copilaş pe
care Isaia îl numeşte mai târziu „Dumnezeu tare" (‘el gibbor).
Această interpretare este întărită de faptul că Isaia caută să-i convingă pe
oameni să nu-şi pună încrederea în regele Asiriei. Ajutorul pentru naţiune nu
vine de la Asiria, ci de la Dumnezeu. În momentul acesta întunecat Dumnezeu
este cu poporul Său. El este întâlnit în naşterea unui Copil.
Pruncia Copilului divin este o măsură a timpului care se va
scurge până când Ahaz va fi eliberat de teama de cei doi duşmani ai săi din
nord (Isaia 7:15-16). Ahaz a respins semnul cu Emanuel şi şi-a îndreptat
privirile spre regele Asiriei. Regele acela şi succesorii săi au cauzat căderea
ţării lui Iuda, dar pentru o rămăşiţă a fost dată promisiunea lui Emanuel şi în
Emanuel ei aveau să găsească speranţa şi salvarea lor.
BIBLIOGRAFIE
E. J. Young, The Book of Isaiah, 1, 1964; E. W.
Hengstenberg, Christology of the Old Testament, 1856,2, p. 26-66; J. G.
Machen, The Virgin Birth of Christ, 1930; J. Lindblom, A Study on the
Immanuel Section în Isaiah, 1957/8; J. S. Wright, C. Brown, NIDNTT 2, p. 86
ş.urm.
E.J.Y.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu