Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

gnosticism


GNOSTICISM. Un termen derivat de la gr. gnosis, „cunoaştere". Până în vremurile moderne a fost aplicat în exclusivitate unui grup de învăţături eretice condamnate de Părinţii Bisericii din primele secole creştine. În scrierile teologice din secolul al 20-lea termenul a fost aplicat în sens mai larg oricărei forme de crez religios care pune accentul pe vreo formă de dualism şi/sau pe posedarea unei cunoaşteri secrete. Astfel, zoroastrismul, mandaeismul, scrierile ermetice, sulurile de la Marea Moartă şi chiar NT au fost descrise ca fiind „gnostice".

I. Definiţia

Definirea gnosticismului reprezintă una dintre cele mai controversate probleme din zilele noastre şi există două şcoli principale de gândire: una, reprezentată de teologi conservatori britanici, cum este R. McL, Wilson, care sprijină o definire „îngustă" (adică, limitează termenul la ereziile creştine din secolul al 2-lea); şi alta, popularizată în principal de teologi germani, cum sunt R. Bultmann şi K. Rudolf, care sprijină o definire „lărgită" adică, include şi alte grupuri cu o concepţie similară).

Există dificultăţi legate de definirea „lărgită" a termenului, deoarce în acest sens cuvântul „gnosticism" ajunge să aibă un înţeles atât de larg încât aproape că îşi pierde caracterul specific şi reprezintă cel mai mic numitor comun al gândirii elenistice, în care dualismul de un fel sau altul a fost adesea trăsătura proeminentă.

În acelaşi timp, însă, există dificultăţi şi în legătură cu definirea precisă a gnosticismului. Unele grupuri din Biserica primară (de ex. valentinienii, naassenii) s-au auto-numit, de fapt, gnostici. Dar Părinţii Bisericii nu sunt nicidecum unanimi în încercările lor de a defini elementul comun al acestor grupuri. De fapt, Irenaeus a mers până acolo încât a spus că „există atâtea sisteme de mântuire câţi învăţători ai acestor doctrine mistice" (Adv. Haer., 1.21.1).

Dar în ciuda existenţei unor asemenea obstacole în calea ajungerii la o definiţie cuprinzătoare, aceste grupuri din secolul al 2-lea au avut suficient de multe elemente comune încât să ne permită să ne formăm o idee despre crezul gnostic fundamental.

Piatra de temelie a acestui crez a fost dualismul cosmologic radical, adică, crezul că lumea creată (materială) era rea şi că era total separată şi în opoziţie cu lumea spiritului. Dumnezeul suprem locuieşte într-o splendoare intangibilă în această lume spirituală şi El nu are nici un contact cu lumea materiei. Materia a fost creaţia unei fiinţe inferioare, Demiurgul. El, împreună cu ajutoarele sale, archons, au ţinut omenirea prizonieră în existenţa materială şi au blocat calea sufletelor individuale care au încercat să se înalţe după moarte în lumea spirituală. Totuşi, nici măcar această posibilitate nu era accesibilă oricui. Numai aceia care posedau o scânteie divină (pneuma) puteau spera să evadeze din existenţa lor corporală. Dar nici posedarea unei asemenea scântei nu garanta în mod automat o astfel de evadare, deoarece aceştia trebuiau să primească iluminarea unei cunoaşteri (gnosis) mai înainte ca să poată deveni conştienţi de propria lor stare spirituală: „...libertatea nu provine numai din spălare ci cunoscând cine suntem şi ce am devenit, unde am fost sau unde am fost plasaţi, încotro ne grăbim, de la ce am fost izbăviţi, ce este naşterea şi ce este renaşterea" (Exc. Theod. 78. 2). În majoritatea sistemelor gnostice descrise de Părinţii Bisericii această iluminare este lucrarea unui izbăvitor divin care se coboară din lumea spirituală deghizat şi identificat adesea cu Isus al creştinilor. Prin urmare, gnosticul consideră că mântuirea înseamnă a fi conştient de existenţa acestei pneuma divine a sa şi apoi, ca rezultat al acestei cunoaşteri, să evadeze prin moarte din lumea materială în cea spirituală.

Gnosticii înşişi au conceput toate acestea într-o formă mitologică complexă, dar realităţile cu care corespundeau aveau un caracter mult mai existenţial. Gnosticul încerca să-şi descopere propria identitate şi înţelegerea acestui fapt l-a determinat pe eminentul psihiatru Carl Gustav Jung, de exemplu, să bazeze multe dintre observaţiile sale cu privire la natura umană pe înţelegerea gnosticismului antic.

Din punctul de vedere al creştinismului tradiţional, gândirea gnostică este străină de creştinism. Cadrul mitologic în care plasează mântuirea duce la o depreciere a evenimentelor istorice legate de viaţa, moartea şi învierea lui Isus. Concepţia gnostică despre relaţia omului cu Dumnezeu duce la o negare a importanţei persoanei şi lucrării lui Cristos, întrucât în contextul gnostic „mântuirea" nu este înţeleasă în termenii izbăvirii de păcat, ci ca o formă de auto-împlinire existenţială.


II. Sursele

Cunoştinţele noastre despre sectele gnostice provin din două surse diferite:

a. Părinţii Bisericii

Cea mai importantă lucrare din această categorie este Împotriva ereziilor, de Irenaeus, deşi Tertullian, Clement din Alexandria şi Hippolytus din Roma au scris de asemenea pe larg despre aceleaşi subiecte. Unele dintre aceste scrieri sunt interdependente şi toate au o perspectivă similară. Ele au fost scrise din punctul de vedere al creştinismului catolic ortodox (drept-credincios), pentru a combate ceea ce Părinţii au văzut ca o pervertire a creştinismului apostolic „original" ai cărui apărători erau. Aceasta înseamnă că sunt lucrări tendenţioase şi nu expuneri imparţiale ale crezurilor gnostice. De asemenea, ele au fost scrise pe baza unor cunoştinţe indirecte. Acest lucru era desigur inevitabil întrucât gnosis prin însăşi natura sa era foarte esoterică şi de aceea nu era accesibilă unui neiniţiat. Totuşi, atunci când sunt comparate cu scrierile gnosticilor, se poate spune că scrierile Părinţilor Bisericii sunt corecte şi credibile, cel puţin în schiţa generală, chiar dacă nu sunt întotdeauna corecte în unele detalii specifice.

b. Scrierile gnostice

Acestea constituie cea mai importantă sursă pentru cunoştinţele noastre moderne despre gnosticism, întrucât ele nu suferă de nici unul din dezavantajele scrierilor patristice şi ne permit să cunoaştem ideile din gândirea gnostică.

O serie de scrieri gnostice izolate au fost cunoscute de mai multă vreme, inclusiv câteva scrieri importante cum sunt Pistis Sophia, Cărţile lui Jeu şi cartea Apocrifă a lui Ioan, precum şi o serie de lucrări de mai mică importanţă. Dar cea mai mare parte a cunoştinţelor noastre directe despre scrierile gnostice provin dintr-o descoperire remarcabilă a 13 codice descoperite în 1945 în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de sus (*CHENOBOSKION). Acestea au fost scrise în limba coptă, deşi toate sunt traduceri ale unor scrieri originale greceşti. Ele au făcut parte dintr-o bibliotecă adunată de o sectă creştină antică şi în cele din urmă au fost abandonate prin anul 400 d.Cr. Ele conţin 52 de lucrări separate. Publicarea acestor texte a fost un proces lung şi dificil şi o ediţie completă a textului original nu a devenit accesibilă decât în 1978. O traducere engl. a textelor a fost publicată cu un an înainte, deşi unele dintre ele au fost cunoscute mult mai devreme din diferite articole şi monografii ştiinţifice. Cu toate acestea, lucrarea de interpretare a acestor texte este de abia la început şi orice evaluare a lor în momentul de faţa nu poate fi decât provizorie şi experimentală.

Unele dintre lucrările mai cunoscute descoperite la Nag Hammadi cuprind o serie de aşa-numite „evanghelii". La fel ca şi sursa Q a Evangheliei sinoptice, Evanghelia după Toma este o colecţie de afirmaţii ale lui Isus, dintre care unele sunt paralele cu cele găsite în evangheliile din NT. Altele sunt foarte diferite, deşi unele dintre ele ar putea să fie afirmaţii autentice ale lui Isus. Dar este evident că această colecţie, în ansamblul ei, a fost editată dintr-un punct de vedere dogmatic. Evanghelia după Filip, Evanghelia adevărului, Evanghelia Egiptenilor, în limba coptă, şi Evanghelia Mariei au mai puţine lucruri în comun cu evangheliile din NT şi au un caracter gnostic mai pronunţat.

Celelalte texte de la Nag Hammadi includ diferite colecţii de rugăciuni, lucrări care poartă titlul Apocryphon („carte secretă" - a lui Iacov şi a lui Ioan), o serie de alte cărţi care poartă titlul Apocalipsa (lui Pavel, a lui Iacov, a lui Adam şi a lui Petru), alături de exemple eterogene de scrieri gnostice speculative. Nu toate lucrările din această bibliotecă reprezintă acelaşi tip de gnosticism. Multe dintre ele par să fie de origine Valentiniană, dar nu toate pot fi încadrate în această categorie. De fapt, unele scrieri nu sunt deloc scrieri gnostice. Codex VI, de exemplu, conţine o versiune coptică a scrierii lui Platon, Republica, iar alte două scrieri didactice (de înţelepciune) din biserica primară sunt păstrate în Învăţăturile lui Silvanus (Codex VII) şi Afirmaţiile lui Sextus (Codex XII).

O întrebare importantă ridicată de aceste texte este natura gnosticismului, în comparaţie cu creştinismul. A fost oare cu adevărat o erezie creştină, aşa cum au presupus Părinţii - sau a fost un crez necreştin care, în anumite cercuri, s-a suprapus peste ideile creştine? Potrivit dovezilor care au fost obţinute până în prezent, textele de la Nag Hammadi par să indice că au existat forme necreştine de gnosticism. Lucrul acesta poate fi văzut cel mai clar într-o comparaţie dintre Fericitul Eugnostos şi Sophia lui Isus Cristos. Cele două lucrări se aseamănă atât de mult încât este evident că ele trebuie să fie versiuni diferite ale aceluiaşi text, deşi prima lucrare este scrisă sub forma unui tratat religios-filozofic elaborat de un învăţător pentru elevii săi, în timp ce a doua lucrare este scrisă sub forma unui discurs de după înviere ţinut de Cristosul înviat ucenicilor Săi. Un studiu detaliat al acestor două texte tinde să confirme că Fericitul Eugnostos este versiunea originală, care a fost creştinizată mai târziu ca Sophia lui Isus Cristos. Alte texte, cum sunt Apocalipsa lui Adam şi Parafraza lui Sem, par să reprezinte de asemenea o formă necreştină de gnosticism.

III. Originea

De unde a provenit gnosticismul? Potrivit cu afirmaţia Părinţilor Bisericii, el este o distorsionare a creştinismului. Dar ideea aceasta a fost abandonată aproape în unanimitate deoarece este incompatibilă cu dovezile existente. Totuşi, nu există un acord de păreri cu privire la originea gnosticismului. Este uşor de recunoscut faptul că un anume concept gnostic are afinităţi cu concepte din alte religii, dar este foarte dificil să stabilim cu exactitate originea gândirii gnostice.

Unii cred că gnosticismul a fost oarecum asociat cu iudaismul, într-una din formele sale, şi nu încape îndoială că unele idei din VT ocupă un loc important în speculaţiile gnostice, deşi apar întotdeauna într-un context care le rupe din cadrul autentic de idei specifice Vechiului Testament. Alţii observă asemănările dintre gnosticism şi genul de dualism întâlnit frecvent în scrierile filozofilor greci. Descoperirea unei părţi din Republica lui Plato la Nag Hammadi demonstrează clar că ideile lui nu erau străine gnosticilor, deşi în acelaşi timp nu este o dovadă că a existat o legătură intrinsecă între cele două.

O altă origine a gnosticismului a fost căutată în religia iraniană. Şi în cazul acesta dovezile sunt neconcludente, deşi nu se poate nega că gnosticismul, în concepţia sa, este mult mai apropiat de conceptele ciclice ale religiilor orientale derivate de la Zoroastrism, decât de creştinismul tradiţional.

Este imposibil să stabilim cu certitudine originea gnosticismului. De fapt, este puţin probabil să fi avut o singură origine, deoarece gândirea gnostică - prin însăşi esenţa sa - a fost extrem de sincretistă iar adepţii ei au fost gata întotdeauna să folosească idei religioase din surse diferite, dacă acestea puteau să servească propriile lor scopuri.

IV. Probleme legate de interpretarea Noului Testament

Studiul gnosticismului îi pune cercetătorului NT două probleme majore:

a. Gnosticismul precreştin

Potrivit lui Reitzenstein (ale cărui idei au fost preluate de Bultman şi de mulţi alţi teologi germani), atunci când a apărut creştinismul în lumea elenistică, apostolii lui au descoperit că exista deja o concepţie cuprinzătoare despre lume şi viaţă care combina gândirea greacă şi cea orientală şi care includea coborârea unui izbăvitor divin care mântuia sufletele oamenilor. Această concepţie „gnostică" a fost preluată în întregime de primii creştini şi a fost aplicată la experienţa lor cu Isus, aşa încât El a devenit Izbăvitorul ceresc. Astfel, însuşi NT poate fi privit ca o formă de gnosticism creştinizat.

Ideea că gnosticismul este mai vechi decât creştinismul este confruntată cu o serie de probleme. În primul rând. nu există nici o dovadă în privinţa aceasta, nici în textele cunoscute de Reitzenstein şi nici în cele cunoscute de noi. Textele de la Nag Hammadi au arătat că au existat forme necreştine de gnosticism, dar aceasta nu constituie o dovadă pentru existenţa unui gnosticism precreştin.

Ideea că NT ar fi o formă de gnosticism este nefondată, deoarece există diferenţe fundamentale între concepţiile gnosticilor şi cele ale scriitorilor NT. Gnosticii erau adepţii unei concepţii ciclice despre timp şi ideea de istorie era lipsită de sens pentru ei. Mântuirea gnostică nu putea avea nici o semnificaţie în viaţa aceasta, ci era doar o evadare din existenţa temporală în lumea spiritului. În contrast cu aceasta, atât VT cât şi NT pun accent pe faptul că timpul şi istoria sunt importante şi au o semnificaţie divină. Dumnezeu a acţionat în cursul procesului istoric atât ca şi Creator cât şi ca Mântuitor, pentru a obţine mântuirea poporului Său. În timp ce pentru gnostici Dumnezeu poate fi cunoscut numai printr-o evadare din istorie, pentru creştin Dumnezeu poate fi cunoscut în mod suprem tocmai pentru că El a intervenit în istorie, concret prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Mântuirea creştină este ceva de care poţi să te bucuri aici şi acum, în lumea aceasta, şi nu într-o lume „spirituală" nepământească.

b. Erezie şi ortodoxie

Totuşi, gnosticismul, nu este irelevant pentru studiul NT. Urme de crez „gnostic" pot fi găsite într-o serie de scrieri din NT, în special în crezurile bisericii din Corint, oglindite în 1 Corinteni Oamenii aceştia credeau că, întrucât ei posedau o „cunoaştere" specială, sunt eliberaţi de regulile obişnuite ale societăţii şi pretindeau că trăiesc chiar şi în prezent într-o existenţă „spirituală", pe un plan superior. Ei considerau că învierea este ceva de domeniul trecutului, deoarece interpretau învierea în mod spiritual la fel ca mulţi gnostici. Şi la fel ca alţi gnostici, ei puneau un accent mare pe presupusele proprietăţi magice ale sacramentelor creştine.

S-a presupus adesea că Epistola către coloseni indică existenţa unei concepţii similare, dar nu identice, în biserica din Colose, iar scrisorile către cele şapte biserici din Apocalipsa 1-3 confirmă prezenţa unor idei „gnostice" similare în alte biserici din aceeaşi zonă a Asiei Mici. Epistolele pastorale merg până acolo încât condamnă făţiş ceea ce pe nedrept este numit „gnosis" (1 Timotei 6:20), iar 1 Ioan pare să fie scrisă împotriva unui oarecare gen de învăţături „gnostice".

Scriitorii NT condamnă aceste idei. Deşi ei folosesc adesea terminologia gnostică când combat gnosticismul, ei arată clar că nu acceptă nuanţele gnostice ale termenilor. Dar în acelaşi timp, faptul că asemenea idei par să fi fost contemporane şi poate larg răspândite în biserici din diferite părţi ale Imperiului Roman, dă o oarecare credibilitate ipotezei lui W. Bauer conform căreia în secolul întâi d.Cr. diferenţa dintre erezie şi ortodoxie
„„,(crezul creştin fundamental) nu era definită atât de clar cum a ajuns să fie definită mai târziu de către Părinţii anti-gnostici ai Bisericii catolice.

BIBLIOGRAFIE
Texte: W. Foerster, Gnosis: A selection of Gnostic Texts, I. Patristic Evidence, 1972; II. Coptic and Mandaic sources, 1974; J. M. Robinson (ed.), The Nag Hammadi Library in English, 1977; D. M. Scholer, Nag Hammadi Bibliography, 1948-1969, 1971, şi suplimentele anuale în NovT; W. Bauer, Orthodoxy and Heresy in Earliest Christianity, 1971; H. Jonas, The Gnostic Religion, 1963; W. Schmithals, Gnosticism in Corinth, 1971; idem, Paul and the Gnostics, 1972; R. McL.Wilson, The Gnostic Problem, 1958; idem, Gnosis and the New Testament, 1968; W. M. Yamauchi, Pre-Christian Gnosticism, 1973.

J.W.D.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: