Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Ziua Domnului


ZIUA DOMNULUI. Expresia este găsită numai o singură dată în Scriptură. În Apocalipsa 1:10 Ioan ne dezvăluie că vedenia din Apocalipsa a avut-o în timpul unei răpiri „în Duhul în ziua Domnului". Aceasta este prima dată când în literatura creştină este menţionată he kyriake hemera. Construcţia adjectivală sugerează că era un nume oficial al zilei de închinare a bisericii. În calitatea aceasta apare în mod cert în prima parte a sec. al 2-lea (Ignatius, Epistle to the Magnesians, 1.67).

Prea puţin sprijin se poate aduce pentru teoria că termenul s-a referit la ziua de Paşte, în afară de cazul în care se înţelege că fiecare zi a Domnului este o recapitulare a Paştelor. Trebuie remarcat că teologi de reputaţie cum sunt J. J. Wettstein, G. A. Deissmann şi F. J. A. Hort, printre alţii, preferă să interpreteze versetul printr-o transportare a lui Ioan, în extazul său spiritual în însăşi marea zi de judecată (cf. Apocalipsa 6:17; 16:14). J. B. Lightfoot crede că există „motive foarte bune, dacă nu chiar convingătoare" pentru o asemenea teorie (The Apostolic Fathers, 2, Secţiunea I, Partea a II-a, p. 129). Majoritatea teologilor, însă, înclină să creadă ca şi H. B. Swete că o asemenea interpretare este străină de contextul imediat şi contrară uzanţei lingvistice (LXX foloseşte întotdeauna he hemera tou kyriou pentru „ziua Domnului" profetică: kyriakos nu apare). Prin urmare, ar părea logic să conchidem că după cum este redat locul exact al vedeniei lui Ioan în v. 9, tot aşa este indicată şi ocazia propriu-zisă în v. 10.

Chiar dacă acceptăm o dată târzie pentru scrierea Apocalipsei (cca. 96 d.Cr.), nu este necesar să presupunem ca şi Harnack, că expresia he kyriake hemera nu a fost folosită înainte de sfârşitul sec. 1. Se poate ca expresia să fi apărut încă în anul 57 d.Cr., când Pavel a scris 1 Corinteni. În 11:20 este vorbeşte despre kyriakon deipnon („Cina Domnului"). Este interesant că Pesh. redă aici „ziua Domnului". Dar pare puţin probabil ca termenul să fi fost folosit în mod curent, deoarece mai târziu în epistolă Pavel foloseşte expresia kata mian sabbatou (16:2).


Deissmann a clarificat şi mai mult titlul arătând că în Asia Mică şi în Egipt încă înainte de era creştină prima zi a lunii era numită „Ziua Împăratului" sau Sebaste. Este posibil ca aceasta să se fi transferat la o zi din săptămână, probabil joia (dies Iovis). „Dacă aceste concluzii sunt valabile", comentează R. H. Charles, „putem înţelege cât de naturală a fost naşterea termenului Ziua Domnului; după cum fiecare primă zi a lunii era numită Ziua Împăratului, ar fi normal ca şi creştinii să numească prima zi a fiecărei săptămâni Ziua Domnului, fiind asociată învierea Domnului şi cu obiceiul creştinilor de a se întruni pentru închinăciune. Expresia se poate să fi apărut în cercurile apocaliptice atunci când creştinismul a adoptat o atitudine ostilă faţă de Imperiu" (R. H. Charles, The Revelation of St. John, 1, 1920, p. 23; cf. Deissmann, Bible Studies, p. 218 ş.urm.).

Este clar că aici,.Domnul" înseamnă Cristos şi nu Dumnezeu Tatăl. Este ziua lui Cristos. Este ziua Lui datorită învierii Sale, când a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu" (Romani 1:4). McArthur are dreptate când afirmă că acest titlu derivă din poziţia de Domn a lui Isus Cristos care a fost arătată prin învierea Lui în „ziua întâi a săptămânii" (Marcu 16:2; vezi A. A. McArthur, The Evolution of the Christian Year, 1953, p. 21). Închinarea creştină este în esenţă o anamnesis (aducere aminte) a evenimentului de la Paşte care a revelat triumful planului de mântuire al lui Dumnezeu. De aici derivă nota dominantă de bucurie şi laudă. Prima zi a săptămânii este de asemenea o zi potrivită, întrucât aminteşte de prima zi a creaţiei, când Dumnezeu a făcut lumină, precum şi faptul că Rusaliile creştine au avut loc într-o zi de duminică. În plus, se poate ca primii creştini să fi aşteptat întoarcerea Domnului în ziua Sa.

Cea mai veche dovadă despre celebrarea creştină a primei zile a săptămânii o găsim în 1 Corinteni 16:1-2, dar nu există o referire explicită la o întrunire în ziua aceea. Faptele Apostolilor 20:7 este mai explicit şi probabil că reflectă continuarea folosirii de către creştini a calendarului iudaic, în care ziua Domnului începea sâmbăta la apusul soarelui. Alford vede în uşurinţa cu care ne-evreii au acceptat acest fapt iudaic „cea mai mare dovadă că ziua aceasta era respectată astfel" (Henry Alford, The New Testament for English Readers, 1871, p. 788). Pe de altă parte, în NT nu există nici o urmă de controversă cu privire la Sabat. Deşi împlinea scopurile bune ale lui Dumnezeu când a instituit Sabatul pentru omenire, ziua Domnului nu era ţinută „după vechea slovă" ci „într-un duh nou" (Romani 7:6).

BIBLIOGRAFIE
H. P. Porter, The Day of Light: the Biblical and Liturgical Meaning of Sunday, 1960; W. Rordorf, Sunday: the History of the Day of Rest and Worship in the Earliest Centuries of the Church, E.T. 1968; R. T. Beckwith şi W. Scott, This is the Day, 1978 (replică la Rordorf); S. Bacchiocchi, From Sabath to Sunday: A Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, 1977.

A.S.W.


Un comentariu:

  1. Titlul acestui articol este tradus greșit: ar fi trebuit redat „Ziua domnească”. „Kuriake” este adjectiv, caz dativ, gen feminin, număr singular, determinat de substantivul feminin „zi”, care îl urmează. De aceea zice A.S. Wood, autorul articolului, încă de la început că „Expresia este găsită numai o singură dată în Scriptură”. Corect! Pe când sintagma „ziua Domnului” NU apare o singură dată, ci de multe ori, de la scrierile profetice și până la cele apostolice. Cât despre modul în care Dumitru Cornilescu a tradus Apocalipsa, 1:10, e discutabil și de-aceea nu se înțelege ce zice autorul când evocă scrieri de ale lui Wettstein, Deissmann, Hort, Lightfoot.

    RăspundețiȘtergere

Cele mai citite articole: