Învierea
Bătea o aripă de vânt.
Şi noaptea era ca Gheena.
Din vale, cu sufletul frânt,
o ceată urcă spre mormânt.
Şi-n frunte era Magdalena.
Maria cea smulsă din Iad,
din şapte odgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad.
Şi toate-i păreau ca o carte...
Şi-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge...
... Acolo... privirea-ntorcând,
Isus o privise cum plânge...
Acolo... căzuse-n genunchi...
aici... Îi vorbeau heruvimii...
Aici... rezemat de un trunchi,
vorbise cu milă mulţimii...
*
Maria trecea mai departe.
Şi gându-i zbura spre mormânt...
„Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"
Bătea o aripă de vânt
de-asupra cărării deşarte...
*
Pe culme în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostaşii...
— Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind noi strigoilor paşii!
— Ehei, păzitori de proroc,
e vremea acum să se ştie:
Păzit de străjeri şi peceţi,
Isus, „dătătorul de vieţi",
n-a fost cu putinţă să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia.
Şi azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea,
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviţi-L! vor spune rabinii.
Aici e profetul Luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii...
Şi totuşi... Isus e aici!
Lipsit de puteri şi noroc,
aici Îi rămâne-vor paşii,
aici Îl vor plânge părtaşii.
Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostaşii...
Deodată... un vaier ciudat,
un muget, un clocot de ape,
porni din adânc depărtat,
urcând mereu mai aproape.
Copacii ca oamenii beţi,
porniră cu dealul deodată.
Şi piatra, uitând de peceţi,
cu vuiet căzu răsturnată.
Săriră cărbunii răzleţi
ca fulgere frânte. Şi-ndată,
din beznă, pe lespedea grea,
cu chip sclipitor ca o stea,
un înger acum se arată.
Un înger cu strai ca zăpada
înalţă o spadă de jar!
ostaşii, cu feţele var,
dau buzna pe stânci de-a grămada.
Şi, grabnic, de spaima Puterii,
pieriră ca fumul... străjerii!...
*
Bătea o aripă de vânt
cu dulce parfum de narcise.
Asupra oraşului sfânt,
o geană de zori răsărise.
Maria urca spre mormânt.
Iar gându-i zbura mai departe...
„Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?
Şi ceata se-opreşte acum.
Iar inima-ncepe să bată.
Se-adună surorile-n drum.
Acolo... sub stâncă... e fum...
Şi piatra cea grea-i răsturnată!...
Lăsând în ţărână povara,
aleargă femeile-n stol.
Şi toate sunt albe ca ceara.
Mormântul... mormântul e gol!...
Se-apleacă în hohot Maria
şi plânge... Vai, unde L-au pus?
Ori n-are un capăt urgia
ce tot mai loveşte-n Isus?
Cum tremură frunza-n dumbravă
se-ncrâncenă carnea de-amar.
Deodată, în haine de slavă,
alături doi tineri răsar.
„De ce căutaţi între morţi
pe Regele gloriei sfinte?
Căci, iată, negrele porţi
le-a frânt, cum v-a spus mai ‘nainte!"
Uimite, spre îngeri privesc
femeile-n rugi fremătate.
Şi fără de sine pornesc
din deal înspre sfânta cetate.
Veghind într-un loc tăinuit
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute şi viu ciocănit
în uşa cu drugi de aramă.
„Mormântul..." femeile-au spus,
„e gol! pe Domnul-L luară,
şi nu ştim unde L-au pus.
Şi-acolo, pe-o lespede, sus,
Doi îngeri..." Dar glasul s-a stins...
căci toţi le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins...
Dar Petru mijlocul şi-a-ncins!
Ioan a sărit în picioare!...
*
Şi-ndată pe drumuri pustii,
sub cer sângerat ca o rană,
cei doi străbătură în goană,
livezi îngrădite şi vii.
Cel vârstnic e lac de sudori.
Suflarea în piept i se curmă,
Rămâne pe coastă în urmă.
Şi sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan... se-opreşte... aşteaptă...
Iar Petru curând năvăleşte
cum cade un fulger pe-un trunchi.
Şi plin de uimire, priveşte...
Făşiile-n albe tipare,
întreaga lor formă păstrând,
lăsaseră trupul să zboare
din ele, cum zboară un gând...
În balta de smirnă şi-aloe
stau pânzele tainic deşarte.
Şi-i srtrâns obrăzarul deoparte.
În hohot de plâns fără voie,
cu-ntreaga puterii măsură,
apostolii cred în Scriptură!
Învinsă e veşnica moarte!
Isus e stăpân pe natură!
*
Rămase în urmă, departe,
din nou către sfântul mormânt,
femeile-n valuri învoalte
veneau prin aripa de vânt.
Maria citea ca-ntr-o carte
în slovele sângelui sfânt...
Iar sus, la mormântul pustiu,
se-opriră pe piatră să plângă.
Un abur de nor auriu
venea până-n prag să se frângă...
Şi nimeni pe drum să mai treacă...
Doar vântul ce-adie domol.
Maria din nou se apleacă
în cripta mormântului gol...
Se uită... De unde să strângi,
din beznă, măcar o scânteie?
Dar uite... se-aprind curcubee...
Sunt îngerii, iarăşi... „Femeie,
ce rană te face să plângi?"
„Eu plâng... pentru Domnul Isus...
Căci, iată, străinii-L luară.
Şi nu ştiu unde L-au dus..."
Şi-un umblet se-aude afară...
Sunt paşi ce se-apropie blând...
E poate... mai ştii?... grădinarul.
— „Femeie, ce cauţi plângând?..."
Maria tresare ca arsă.
Îi muşcă în inimă teama.
Îşi pune sfioasă marama
pe faţa cea repede-ntoarsă.
Ca Iacov fugind de Edom,
Ar vrea să alerge orbeşte.
Dar parcă un gând... o opreşte...
Că doar grădinarul... e-un om...
O, inimă, cât de haină,
cu lacrimi o-ndupleci uşor.
De-a scos pe Isus din grădină,
el ştie în ce vizuină
L-au pus cei trimişi de sobor.
Şi parcă... în vorba senină,
e-un murmur de râu ce te-alină.
Când dragoste-n suflet ai strâns,
ea curmă şi morţilor somnul.
Va plânge cu râuri de plâns.
Nimic nu-i prea mult pentru Domnul!
„Stăpâne..." Maria a spus...
„de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,
arată-mi doar unde L-ai pus?
Noi... lacrimi şi mir... I-am adus,
ca Sfânt să rămâie şi-n moarte
Mesia Isus!
Şi omul străin îi răspunde:
„Maria"... Iar ea s-a întors.
Maria?... Tot sufletul stors
renaşte-n aceste secunde.
E El! Şi-n faţa minunii,
Maria se-aruncă... „Rabuni!"
„O, nu Mă atinge, Maria,
căci nu M-am suit la Cel Bun!
Şi totuşi... am vrut să vă spun
chiar azi tuturor bucuria...
Ci du-te la fraţi să le spui
că astăzi la Tatăl Mă sui,
la Cel ce-a zidit veşnicia!"
Se uită Mesia zâmbind...
Golgota-i un Rai de lumină.
Şi raiuri în inimi se-aprind!
Femeile-n colb se înclină
şi grabnic la goană se prind...
O, cât e de bine s-alergi,
să duci bucuria cea mare,
păcate şi lacrimi să ştergi
prin vestea de dulce iertare!
Maria voioasă aleargă...
Surorile fug necurmat
să strige: „Isus a-nviat!"
De-atunci... în lumea cea largă,
o, câte Marii au strigat,
câţi martori de veste au dat:
„E viu Salvatorul! Trăieşte!
Căci noi eram morţi şi vrăjmaşi.
Păziţi ca de tainici ostaşi.
Iar Domnul, din bezna adâncă,
ne-a scos prin peceţi şi prin stâncă,
să ducem mesajul divin.
E viu Salvatorul! Şi încă,
din cerul de glorie plin,
ne cheamă...
ne iartă..."
Amin
Poezie de Costache Ioanid din volumul TAINE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu