cartea Exodul
CARTEA EXODUL
I. Schiţa conţinutului
Exodul (forma latinizată a cuvântului grec exodos din
LXX, „ieşire") este a doua secţiune a Pentateuhului şi se ocupă cu soarta
Israelului după vremurile prielnice când Iosif a fost guvernator. Cartea
relatează despre două puncte culminante în istoria Israelului: izbăvirea din
Egipt şi darea Legii. Din această cauză, evenimentele Exodului ocupă un loc
central în revelaţia de Sine a lui Dumnezeu pentru poporul Său, nu numai în
vechiul legământ ci şi în cel nou, în care mielul de Paşte constituie un
arhetip pentru jertfa Domnului nostru, iar sărbătoarea Paştelor este adaptată
ca şi comemorarea izbăvirii noastre.
Evenimentele care au condus la fuga Israelului din Egipt şi
care au urmat după aceasta constituie tema principală a cărţii. Cadrul
cronologic este dat numai în termeni generali, în armonie cu modul ebraic de
tratare a istoriei ca o serie de evenimente şi nu ca o succesiune de date.
După ce dă o notă genealogică scurtă pentru a realiza
trecerea de la Geneza, cartea începe cu descrierea neliniştii egiptenilor
datorită înmulţirii numerice a israeliţilor. Pentru a contracara ceea ce ei
considerau o ameninţare crescândă, egiptenii i-au supus pe israeliţi la munci
forţate sub supravegherea unor ispravnici egipteni, probabil pentru a satisface
nevoia curentă de braţe de muncă şi pentru a-i ţine sub observaţie. După aceea
muncile lor au fost intensificate, probabil pentru a reduce timpul liber şi
pentru a reduce la minim prilejurile lor de a se răscula. În fine, a fost
făcută o încercare de a opri creşterea populaţiei prin exterminarea tuturor
băieţilor nou-născuţi. Au ales exterminarea băieţilor şi nu a fetelor deoarece
bărbaţii erau consideraţi ca potenţiali instigatori la revoltă. Această ultimă
măsură oferă cadrul pentru relatarea naşterii şi creşterii lui Moise, al doilea
personaj ca importanţă în istoria evreilor, la curtea Egiptului. Prima parte a
vieţii lui, întâlnirea cu Dumnezeu şi ridicarea lui la o poziţie de conducere
ocupă cap. 2-4. În cap. 5-13 se relatează încercările de a obţine eliberarea
Israelului, care se încheie cu *Plăgile asupra Egiptului şi cu instituirea
*Paştelor. După trecerea *Mării Roşii şi după celebrarea trecerii în cântări
(14:1-15:21) urmează un jurnal al călătoriei către Sinai (15:22; 18:27). Restul
cărţii vorbeşte despre Legământul de la Sinai (19-31), încălcarea acestuia
(32-33), înnoirea lui (34) şi construirea *cortului întâlnirii în conformitate
cu instrucţiunile date (35-40).
II. Autorul
Principalele şcoli de critică biblică afirmă că Exodul este
compus din elemente variate, provenind din mai multe surse, datând din secolul
al 8-lea până în secolul al 2-lea î.Cr. (A. H. McNeile, Exodus, p. ii;
*PENTATEUHUL, secţiunea II). La presupusele documente J (pasaje în care apare
cuvântul YHWH), E (Elohim), D (şcoala Deuteronomică), P (şcoala preoţească) şi
R (diferiţi redactori) au fost adăugate L (surse laice, E. Eissfeldt, The
Old Testament: An Introduction, 1965, p. 191) şi B (Bundesbuch, cartea
legământului, Exod 20:22-23:33, Eissfeldt, p. 191). Potrivit lui Eissfeldt (p.
211), ordinea creşterii Exodului s-ar părea să fie: L J E B P RJ RE RB R, unde
R este redactorul care a adăugat sursa indicată de literele mici (p. 210
ş.urm.).
După părerea lui Eissfeldt, atitudinea „pioasă" a
redactorilor faţă de materialul lor - privită din punct de vedere literar şi
estetic - a constituit un dezavantaj, întrucât „pietatea" aceasta i-a
împiedicat să producă din materialele lor o unitate literară nouă şi
superioară. Aceasta reţinere trebuie să fi fost într-adevăr remarcabilă dacă
ţinem seamă de proporţiile reconstituirii literare pe care au întreprins-o fără
nici o nelinişte sufletească aparentă. McNeile, însă, spune deschis: „Întrucât
în toate epocile istoriei israelite fiecare instituţie civilă şi religioasa era
comparată cu standardul stabilit de Moise, fiecare epocă a considerat necesar
să modifice scrierea originală" op. cit. p. ix). De asemenea, potrivit lui
McNeile, scopul preoţilor scriitori a fost „să sistematizeze tradiţiile şi să
le completeze adesea, sub dominarea ideilor religioase" (op. cit. p.
lxxix) şi el mai consideră că „naratorii au îmbogăţit naraţiunea din imaginaţia
lor" şi „tradiţiile au acumulat elemente miraculoase în secolele care s-au
scurs de la evenimentele petrecute şi până în vremea scriitorilor" (p.
cxii).
În privinţa lui Moise, McNeile spune: „Tradiţiile vagi
despre fondatorul religiei naţionale au fost transmise oral... şi în jurul
vieţii lui au fost adunate detalii legendare" (p. cviii). El continuă: „Se
poate afirma cu convingere că Moise nu ar fi putut scrie o serie de precepte
morale"; şi, „Este imposibil să spunem despre vreun detaliu anumit că ar
fi provenit de la Moise însuşi" (p. cxvii). Cu privire la cortul
întâlnirii, acelaşi autor spune: „Istoricitatea este contestată fără ezitare de
către toţi cei care acceptă principiile majore de critică istorică şi
literară" (p. cxviii). Motivul pentru scepticismul exprimat în această
privinţă este menţionarea cortului întâlnirii, în 33:7, despre care se susţine
că este identic cu cortul lui Dumnezeu. Este clar, însă, că textul se referă
aici la un fapt petrecut înainte de înălţarea cortului, a cărui destinaţie era
să fie un sanctuar, simbolizând prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor (25:8).
S. R. Driver crede că obiceiurile şi ritualurile „sunt antedatate şi prezentate
ca fiind deja confirmate şi aplicate în epoca Mozaică" (Exodus, p. lxv).
Dacă aceste păreri ar avea vreo valabilitate obiectivă,
naraţiunile din Exodul ar înceta să aibă o valoare istorică. Ipotezele emise nu
pot fi dovedite. Eissenfeldt spune: „...Toată critica Pentateuhului este o
ipoteză, dar o ipoteză care se bazează pe argumente foarte semnificative"
(op. cit., p. 240).
Este ciudat că documentul P, scris din punctul de vedere
preoţesc, face atât de puţin pentru a mări importanţa preoţiei. Moise, liderul
politic, este cel care rămâne eroul mare, iar cel care permite poporului să
cadă în idolatrie este Aaron, preotul, pe care Moise îl mustră şi îl repune în
drepturi. Dacă toate materialele au fost aranjate pentru a da un tablou ideal
al teocraţiei, care se presupune că a existat în vremea lui Moise (Driver, op.
cit., p. xii), atunci proiectul a falimentat, dacă avem în vedere încăpăţânarea
şi ne-educabilitatea poporului.
Deţinerea de către o lucrare literară a unor surse este
considerată de criticii literari contemporani ceva foarte obişnuit şi nu ar fi
interpretată nicidecum că aceste surse sunt dovezi că lucrarea ar avea mai
mulţi autori (de ex. J. L. Lowes, The Road to Xanadu). De asemenea,
faptul că stilul este dictat într-o măsură mare de subiect, nu de
particularităţile vocabularului este considerat în prezent o afirmaţie
axiomatică. Compararea pretinsei structuri compuse a Pentateuhului cu scrierile
istoricilor arabi, care sunt o simplă înşiruire a martorilor lor, nu se aplică
la scrierile din Orientul antic semit (A. T. Chapman, Introduction to the
Pentateuch, 1911).
Aplicarea criteriilor de disecare la documente a căror
unitate este indiscutabilă arată că aceste criterii sunt fără valoare (cf.
*EGIPT, V. b.). Selecţia criteriilor a fost arbitrară şi alte
selecţii posibile duc la rezultate complet diferite. Un pasaj cheie pentru
justificarea fragmentării documentare este Exod 6:3, unde se susţine că
introducerea numelui YHWH este o inovaţie. Accentul pus aici pe continuitatea
identităţii cu Dumnezeul patriarhilor nu indică nicidecum o nouă direcţie.
Există două interpretări posibile ale acestui verset. „Numele" menţionat
aici se poate referi nu la un apelativ, ci poate reprezenta „onoare" şi
„caracter", aşa cum se întâmplă adesea la popoarele semite. Pe de altă
parte, propoziţia poate fi luată ca o interogaţie eliptică: „Căci (oare) nu
le-am făcut cunoscut Numele Meu, YHWH?" Cuvintele „şi de
asemenea", din versetul următor, urmate de o afirmaţie pozitivă dă de
înţeles o afirmaţie pozitivă precedentă (W. J. Martin, Stylistic Criteria
and the Analysis of the Pentateuch, 1955, p. 17 ş.urm.; G. R. Driver,
„Affirmation by Exclamatory Negation", Journal of the Ancient Near East
Soc., Columbia Univ. 5, 1973 (T. H. Gaster vol.), p. 109. Multe studii au
fost dedicate tradiţiilor conţinute în Exodul, în special studiile lui G. von
Rad şi M. Noth. Toate lucrările asemănătoare cu ale lor sunt pur speculative,
câtă vreme sunt bazate pe critica literară subiectivă descrisă mai sus, şi sunt
concepţii părtinitoare despre istoria religioasă a Israelului. Totuşi, este un
progres în faptul că tradiţiile sunt considerate în multe cazuri ca fiind mult
mai vechi decât sursele literare.
Concepţia ebraică, încă din vremea lui Iosua (8:34 ş.urm.),
la care a aderat şi Domnul nostru şi care a fost acceptată de biserica
creştină, afirmă că Exodul a fost lucrarea lui Moise. Pe baza dovezilor
interne, aceasta este de asemenea impresia pe care o dă cartea însăşi. Nu a
fost oferită nici o dovadă filologică obiectivă care să contrazică această
concepţie. Dacă a avut loc vreo editare, este de aşteptat să fi fost limitata
la lucruri cum sunt modernizarea numelor geografice. Această editare făcută în
mod onest, şi în scopul clarificării, nu ar avea nicidecum obiectivul de a
insera în documente interpolări extinse, prezentându-le ca şi compuneri din
epoca Mozaică.
III. Textul
Textul Exodului se remarcă prin numărul mic al erorilor de
transcriere. Uneori au fost omise litere. Sunt câteva exemple de repetare
accidentală a literei dittografie (de ex. posibil în sammim, „mirodenii",
în 30:34). Haplografia (scrierea o singură dată a cuvintelor sau literelor care
apar de două ori) este întâlnită, de ex., în 19:12, unde a fost omis un m
(= „de la"). În 11:1 o notă de pe marginea manuscrisului se poate să se fi
strecurat în text: „Când vă va lăsa să plecaţi de tot". În 20:18, prin
omiterea literei ebr. y, „frică" a devenit „vedea". În 34:19
articolul hotărât ebr. h a devenit t. În 23:3, prin citirea
greşită a lui g ca w, „mare" a devenit „sărac" (cf.
Levitic 19:15). În 17:16 se pare că s-a făcut oconfuzie între literele k
şi n: probabil că ar trebui să citim: „El a zis: Puterea este cu steagul
Domnului". În 23:5 b se pare că a fost înlocuit cu r,
schimbând „a ajuta" în „a abandona" - ar fi posibil să citim: „Să nu
treci pe lângă el, ci să-i dai ajutor". Am putea citi textul aşa cum este:
„Să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara".
Mărimea *numerelor pare să prezinte dificultăţi pentru unii.
În special transmiterea numerelor este supusă la posibile erori. În orice
analiză a numărului mare de oameni care au ieşit din Egipt şi a problemei
hrănim lor, trebuie să se ţină seama de faptul că aceştia nu erau orăşeni, ci
bărbaţi şi femei al căror fel de viaţă i-a obişnuit să fie capabili să se
îngrijească singuri de nevoile lor.
BIBLIOGRAFIE
A. H. McNeile, The Book of Exodus, WC, 1917; E. J.
Young, IOT, 1954; M. Noth, Exodus, 1962; B. P. Napier, Exodus, 1963; D.
W. Gooding, The Account of the Tabernacle, 1959; U. Cassuto, Commentary
on the Book of Exodus, 1967; B. S. Childs, Exodus, 1974 (examinare
completă a studiilor recente); R. A. Cole, Exodus, TOTC, 1973; J.
Finegan, Let My People Go, 1963; E. W. Nicholson, Exodus and Sinai in
History and Tradition, 1973.
W.J.M.
A.R.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu