excomunicare
EXCOMUNICARE.
Matei 18:15-18; 1 Corinteni 5; 2 Corinteni 2:5-11; Tit 3:10. Excluderea unui
membru al bisericii datorită unei abateri grave (sau a unei abateri mai mici
agravată prin încăpăţânare). Este ultimul pas în aspectul negativ al
disciplinării normale - există de asemenea *Anatema şi predarea în mâna lui
*Satan. Când disciplinarea educativă (disciplina) nu reuşeşte să prevină
abaterile, este folosită disciplinarea represivă, pentru a îndepărta aceste
abateri. Gradus admonitionis care duce până la excomunicare reprezintă o
formă de mustrare particulară (aplicabilă la toţi, Levitic 19:17), iar dacă
aceasta se dovedeşte ineficientă, biserica trebuie să recurgă la mustrarea în
faţa mai multor martori; şi în final, cel care s-a abătut trebuie să fie
mustrat de biserică, şi anume, prin reprezentanţii aleşi în acest scop, după
modelul evreiesc. Apostolul pune această responsabilitate pe umerii bisericii
locale (1 Corinteni 5:4-13). Dacă cel care a păcătuit nu arată semne de
pocăinţă, el trebuie să ne excomunicat. „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca
un vameş" (Matei 18:17).
Unii critici (de ex. Bultmann, T. W. Manson) susţin că acest
procedeu „cvasilegal" este o elaborare ulterioară a bisericii, bazată pe
surse rabinice. Dar în cazul acesta este greu să înţelegem de ce i-a mustrat
atât de aspru Pavel pe corinteni pentru că au neglijat-o. De asemenea,
condamnarea învăţăturilor rabinice de către Domnul nostru trebuie să fi fost
proaspătă în amintirea lor (Matei 23:13 ş.urm.). S-a afirmat că sensul
înjositor al expresiei „păgân şi vameş" arată o origine iudeo-creştină,
cca. 50 d.Cr. Această afirmaţie este, în cel mai bun caz, îndoielnică. În
ultimă analiză este o problemă legată de „validitatea istorică a scrierii
Evangheliei şi a originii creştinismului, iar această problemă este imposibil
de ignorat" (W. Manson, Jesus the Messiah, 1952, p. 26). Gândirea
Bisericii primare a fost gândirea Domnului.
Greşelile publice cunoscute trebuie să fie mustrate în
public (1 Timotei 5:20; Galateni 2:11,14). Abaterile foarte grave atrag o excomunicare
imediată (1 Corinteni 5:3). De asemenea, este demn de remarcat că
excomunicarea, oricât de mult ar fi aplicată, nu va produce o biserică
perfectă, deoarece trebuie să ignore păcatele ascunse şi ipocrizia. De
asemenea, uleiul îngăduinţei trebuie amestecat cu oţetul severităţii: „Noi
socotim că este potrivit cu doctrina sănătoasă... să ne ţinem în frâu viaţa şi
opinia, aşa încât să suportăm pe câini în biserică, de dragul păcii bisericii,
iar când pacea bisericii este asigurată, să nu dăm câinilor lucrurile sfinte...
astfel ca să nu fim nepăsători în numele răbdării, nici să nu fim cruzi, sub
pretextul zelului" (Augustin, Short Treatises, 1884, p. 43.).
Scopul excomunicării este, în primul rând, promovarea
gloriei lui Dumnezeu, ca Numele Lui să nu fie hulit datorită răului vădit din
Biserică; în al doilea rând, scopul este prevenirea întinderii răului la
ceilalţi membri (1 Corinteni 5:6), iar în al treilea rând, ca să-l determine pe
cel care a păcătuit să se pocăiască. Acest ultim scop este considerat izbăvitor
(Calvin, Institutes 4.12. 5).
Excomunicarea presupune întreruperea relaţiilor normale cu
cel care a păcătuit, deşi nu încetăm să ne rugăm pentru pocăinţa lui; şi deşi
cel excomunicat nu poate avea parte de beneficiile sacramentelor, el va fi
îndemnat să asiste la propovăduirea Cuvântului.
R.N.C.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu