Faptele apostolilor
FAPTELE APOSTOLILOR.
„Faptele Apostolilor" (gr. praxeis apostolon) este titlul dat către
sfârşitul secolului al 2-lea d.Cr. celui de al doilea volum al istoriei
începuturilor creştinismului, al cărei prim volum ne este cunoscut ca
„Evanghelia după Luca".
I. Schiţa conţinutului
Cartea preia istorisirea de acolo de unde se sfârşeşte
Evanghelia („cea dintâi carte", Faptele Apostolilor 1:1), cu învierea şi
arătările lui Isus, şi continuă cu relatarea înălţării, coborârea Duhului
Sfânt, ridicarea şi dezvoltarea bisericii din Ierusalim (1-5). Apoi descrie
împrăştierea membrilor acelei biserici care a urmat după executarea liderului
lor, Ştefan; descrie prima evanghelizare a regiunilor mai îndepărtate, mergând
spre N până la Antiohia, şi începutul misiunii pentru ne-evrei în oraşul acela.
În cursul acestei naraţiuni avem de asemenea naraţiunea convertirii lui Pavel
şi evanghelizarea lui Petru în câmpia Şaron, culminând cu convertirea primei
familii de ne-evrei din Cezarea. Această secţiune a Faptelor se încheie cu
sosirea lui Pavel la Antiohia pentru a lua parte la misiunea pentru cei dintre
neamuri din acel oraş şi cu plecarea lui Petru din Ierusalim după ce a scăpat
de la moarte din mâinile lui Irod Agripa I (6-12). De aici încolo subiectul
principal al Faptelor este misiunea apostolică a lui Pavel: împreună cu Barnaba
el a evanghelizat Cipru şi S Galatiei (13-14), a luat parte la Conciliul din
Ierusalim (15), împreună cu Sila, a traversat Europa şi a evanghelizat Filipi,
Tesalonic şi Corintul (16-18), împreună cu alţi colegi a evanghelizat provincia
Asia de la sediul său din Efes (19), a făcut o vizită în Palestina, unde a fost
scos din mâinile gloatei violente şi a fost închis timp de 2 ani (20-26), a
fost trimis la Roma pentru audierea cazului înaintea împăratului, la cererea
sa, şi a petrecut 2 ani acolo sub arest la domiciliu, având libertatea deplina
de a face cunoscuta Evanghelia tuturor celor care-l vizitau (27-28). Deşi
Evanghelia a fost purtată pe toate drumurile care plecau din Palestina, Faptele
se concentrează asupra drumului de la Ierusalim la Antiohia şi de acolo la
Roma.
II. Originea şi scopul
Prefaţa la „cea dintâi carte" (Luca 1:1-4) se aplică în
egală măsură la ambele părţi ale lucrării: întreaga lucrare a fost scrisă
pentru ca un anume *Teofil, să aibă o prezentare cronologică şi demnă de
crezare a ridicării şi răspândirii creştinismului - un subiect despre care el
avea deja anumite informaţii.
Data nu este indicată cu precizie; Cartea Faptelor nu se
poate să fi fost scrisă mai înainte de ultimul eveniment pe care-l descrie -
faptul că Pavel a petrecut 2 ani sub arest la domiciliu în Roma (Faptele
Apostolilor 28:30) -perioadă care include probabil anii 60 şi 61, dar nu ştim
la cât timp după acest eveniment a fost scrisă. Dacă ar putea fi stabilit
faptul că se refertă la Antichităţile lui Josephus, nu ar fi putut fi scrisă
înainte de anul 93 d.Cr., dar o asemenea legătură nu poate fi stabilită. Ne-am
putea gândi la o perioadă în care s-a întâmplat ceva care să suscite interesul
special faţă de creştinism al unor membri proeminenţi ai societăţii romane, al
căror reprezentant ar putea fi considerat Teofil. O asemenea perioadă a fost
ultima parte a domniei lui Domiţian (81-96 d.Cr.), când creştinismul a pătruns
în familia imperială. S-a sugerat că Teofil ar putea fi un pseudonim al lui
Flavius Clemens, vărul lui Domiţian. O ocazie anterioară ar putea să fi fost în
ultima parte a anilor 60, când s-a părut să fie momentul potrivit pentru a
disocia creştinismul de revolta evreiască din Palestina, sau chiar în prima
parte a anilor 60, când principalul propovăduitor al creştinismului a mers la
Roma, ca şi cetăţean roman, pentru ca apelul său să fie judecat de tribunalul
imperial. Nota optimistă cu care se sfârşeşte cartea Faptelor, când Pavel
proclama Împărăţia lui Dumnezeu la Roma, fără nici o piedică, ar putea sugera
că scrierea ei a avut loc înainte de izbucnirea persecuţiei din anul 64 d.Cr.
Dovezile interne pentru datarea cărţii lui Luca sunt relevante, dar dacă se crede
că Evanghelia după Luca trebuie să fie datată după anul 70 d.Cr., am putea
considera posibilitatea ca „cea dintâi carte" din Faptele Apostolilor 1:1
să fie „Proto-Luca" (aşa cum cred C. S. C. Williams ş. a.). Transferarea
cazului lui Pavel la Roma ar dovedi necesitatea examinării mai atente de către
oficialii imperiali a naturii creştinismului; este posibil ca autorul Faptelor
să fi considerat că este înţelept să pună la dispoziţia acestor oameni o
prezentare a situaţiei.
Începând din secolul al 2-lea autorul a fost identificat (pe
bună dreptate, după toate probabilităţile) cu Luca, doctorul şi tovarăşul de
călătorie al lui Pavel (Coloseni 4:14; Filimon 24; 2 Timotei 4:11). Potrivit
prologului Marcionit la Evanghelia sa, scris la sfârşitul secolului al 2-lea,
Luca a fost un grec din Antiohia (originea lui în Antiohia este subînţeleasă de
varianta „apuseană" a textului din Faptele Apostolilor 11:28).
Participarea lui la unele evenimente pe care le descrie este indicată clar de
trecerea de la persoana a treia la persoana întâi plural în naraţiunea sa; cele
trei pasaje scrise la persoana 1 plural sunt 16:10-17; 20:5-21:18; 27:1-28:16.
În afară de perioadele descrise în aceste pasaje, el a avut prilejul să
urmărească desfăşurarea evenimentelor de la început, întrucât a avut acces la
informaţii de la martori oculari pe care i-a întâlnit din când în când, nu
numai în Antiohia ci şi în Asia Mică şi Macedonia, în Ierusalim şi Cezarea şi,
în fine, la Roma. Un loc important probabil că l-au avut gazdele lui din diferite
cetăţi, cum au fost Filip şi fiicele sale din Cezarea (21:8 ş.urm.) şi Mnason,
un membru fondator al bisericii din Ierusalim (21:16). Nu s-ar părea ca el să
fi folosit Epistolele lui Pavel ca o sursă.
III. Caracterul istoric
Credibilitatea istorică a relatării lui Luca a fost
confirmată de descoperiri arheologice. Deşi cartea abordează probleme
apologetice şi teologice, acestea nu diminuează acurateţea detaliilor, deşi ele
determină alegerea şi prezentarea faptelor. El plasează naraţiunea lui în cadrul
istoriei contemporane; paginile cărţii lui sunt pline de referiri la magistraţi
ai cetăţilor, guvernatori ai provinciilor, regi vasali şi alţii, iar aceste
referiri s-au dovedit de nenumărate ori corecte cu privire la locul şi data
evenimentului. Cu minimul de cuvinte el comunică atmosfera adevărată a
diferitelor cetăţi menţionate în naraţiune. Descrierea călătoriei lui Pavel la
Roma (27) rămâne până în zilele noastre unul dintre cele mai importante
documente despre navigaţia din antichitate.
IV. Aspectul apologetic
Este evident că pe Luca îl preocupă în ambele părţi ale
lucrării sale să demonstreze că creştinismul nu reprezintă o ameninţare pentru
legea şi ordinea din imperiu. El face aceasta mai ales prin citarea hotărârilor
guvernatorilor, magistraţilor şi a altor autorităţi din diferite părţi ale
imperiului. În Evanghelia după Luca, Pilat îl declară pe Isus de trei ori
nevinovat de răzvrătire (Luca 23:4, 14, 22), iar când se aduc acuzaţii similare
aduse împotriva urmaşilor Lui în Faptele Apostolilor, ele nu pot fi
fundamentate. Pretorii din Filipi i-au închis pe Pavel şi Sila pentru
încălcarea dreptului la proprietate privată, dar i-au eliberat şi şi-au cerut
iertare pentru acţiunea lor ilegală (16:19 ş.urm., 35 ş.urm.). Politarhii din
Tesalonic, înaintea cărora Pavel şi însoţitorii săi au fost acuzaţi de
răzvrătire împotriva împăratului, au fost mulţumiţi să găsească cetăţeni din
cetatea aceea care să garanteze purtarea bună a misionarilor (17:6-9). O
decizie mai semnificativă este luată de către Galio, proconsulul Ahaiei, care a
anulat acuzaţia de propagare a unei religii ilicite, acuzaţie adusă împotriva
lui Pavel de către liderii evrei din Corint; implicaţia practică a deciziei lui
este că şi creştinismul se bucură de aceeaşi protecţie care este garantată
iudaismului de legile romane (18:12 ş.urm.). La Efes Pavel s-a bucurat de
prietenia *Asiarhilor (mai marilor Asiei) şi este disculpat de logofătul
oraşului de acuzaţia de a fi insultat cultul zeiţei *Artemis din Efes (19:31,
35 ş.urm.). În Iudea, guvernatorul Festus şi regele vasal Agripa II au fost de
acord că Pavel nu a comis nici o infracţiune care să merite moartea sau
închisoarea şi că, de fapt, el ar fi putut fi eliberat chiar atunci dacă nu ar
fi luat jurisdicţia din mâinile lor prin apelul făcut la Cezar (26:32).
Am putea să ne întrebăm, totuşi, de ce răspândirea
creştinismului a fost marcată atât de frecvent de tulburări, dacă toţi
creştinii respectau legea, aşa cum susţine Luca. Răspunsul său este că, în
afară de incidentul de la Filipi şi de demonstraţia instigată de breasla
argintarilor din Efes, tumultul care a însoţit proclamarea Evangheliei a fost
instigat întotdeauna de oponenţii evrei. La fel cum Evanghelia îi prezintă pe
marii preoţi saduchei din Ierusalim care au avut câştig de cauză asupra lui
Pilat cu privire la condamnarea lui Isus la moarte, deşi Pilat vedea lucrurile
în mod diferit, la fel în cartea Faptelor cei mai aprigi duşmani ai lui Pavel
în toate locurile sunt evreii. În timp ce cartea Faptelor relatează înaintarea
statornică a Evangheliei în mari centre urbane din Imperiul Roman populate de
Neamuri, ea relatează în acelaşi timp şi respingerea ei progresivă de către
majoritatea comunităţilor evreieşti din imperiu.
V. Aspectul teologic
În ce priveşte aspectul teologic, tema dominantă a cărţii
Faptelor este activitatea Duhului Sfânt. Promisiunea revărsării Duhului, făcută
de Cristos după înviere în 1:4 ş.urm., este împlinită pentru ucenicii evrei în
cap. 2 iar pentru credincioşii dintre Neamuri în cap. 10. Apostolii şi-au împlinit
însărcinarea prin puterea Duhului, care este manifestată în semne
supranaturale; acceptarea Evangheliei de către cei convertiţi este însoţită de
asemenea de manifestări vizibile ale puterii Duhului. Cartea ar putea fi numită
„Faptele Duhului Sfânt", deoarece Duhul este cel care controlează
înaintarea Evangheliei pretutindeni; El călăuzeşte deplasările predicatorilor,
de ex. Filip (8:29, 39), Petru (10:19 ş.urm.), Pavel şi însoţitorii săi (16:6
ş.urm.); Duhul îndrumează biserica din Antiohia să pună de-o parte pe Barnaba
şi Saul pentru o slujire mai îndelungată la care i-a chemat El (13:2); Duhul
primeşte un loc important în scrisoarea care comunică decizia *Conciliului din
Ierusalim pentru bisericile neamurilor (15:28); El vorbeşte prin profeţi (11:28;
20:23; 21:4,11), la fel ca şi în zilele VT (1:16; 28:25); Duhul este cel care a
ales pentru prima oară presbiteri într-o biserică, pentru a prelua conducerea
ei spirituală (20:28); El este principalul martor pentru adevărul Evangheliei
(5:32).
Manifestările supranaturale care însoţesc răspândirea
Evangheliei indică nu numai activitatea Duhului ci şi inaugurarea unei ere noi
în care Isus domneşte ca Domn şi Mesia. Elementul miraculos, cum ar fi de
aşteptat, este mai proeminent în prima parte a cărţii decât în partea a doua:
„Observăm o reducere treptată a accentului pus pe aspectul miraculos al
lucrării Duhului care corespunde cu dezvoltarea din Epistolele pauline"
(W. L. Knox, The Acts of the Apostles, 1948, p. 91).
VI. Faptele în biserica primară
Spre deosebire de majoritatea cărţilor NT, cele două părţi
ale istoriei scrise de Luca nu par să fi fost asociate în principal cu
bisericile creştine, nici sub aspectul adresării nici sub cel al circularii
între biserici. S-ar putea ca Martin Dibelius sa aibă dreptate când afirmă că
lucrarea a circulat prin comerţul contemporan cu cărţi, pentru beneficiul
cititorilor dintre Neamuri pentru care a fost scrisă. Se poate să fi trecut un
oarecare timp de la prima publicare a lucrării în două volume până la circulaţia
mai generală în biserici, ca un document creştin cu autoritate.
La începutul secolului al 2-lea, când cele patru evanghelii
scrise au fost puse împreună şi circulate ca o lucrare formată din patru cărţi,
cele două părţi ale istoriei lui Luca au fost separate şi au mers pe căi
independente. În timp ce Evanghelia după Luca a avut viitorul asigurat datorită
încorporării sale împreună cu celelalte trei evanghelii, Faptele Apostolilor
s-a dovedit tot mai mult a fi un document important care poate fi numit pe bună
dreptate, aşa cum a spus Harnack, cartea pivotantă a NT.
Circulaţia mai largă a cărţii Faptelor în biserici se poate
să fi avut o legătură cu încercarea de colectare a Epistolelor pauline pentru a
forma un corpus, către sfârşitul secolului 1. Dacă a existat o tendinţă ca
Pavel să fie uitat în generaţia care a urmat după moartea sa, Faptele l-a
readus cu siguranţă în amintirea creştinilor stimulând interesul faţă de acest
apostol care a avut o importanţă atât de mare. Însă odată cu accentuarea rolului
lui Pavel, cartea Faptelor a depus mărturie şi despre lucrarea celorlalţi
apostoli, în special a lui Petru.
Acesta este motivul pentru care Marcion (cca. 140 d.Cr.) nu
a putut include Faptele în Canonul său, deşi a inclus ediţia sa din Evanghelia
după Luca drept prefaţă la scrierile lui Pavel. În timp ce a depus o mărturie
elocventă despre apostolia lui Pavel, cartea Faptelor a anihilat punctul de
vedere al lui Marcion conform căruia apostolii originali ai lui Isus s-au
dovedit neloiali faţă de învăţătura Domnului lor. Marcion şi urmaşii săi
probabil că sunt ţinta principală a lui Tertullian care acuză de inconsecvenţă
pe ereticii care fac apel numai la autoritatea apostolică a lui Pavel şi
resping cartea care mai mult decât toate celelalte oferă o mărturie
independentă despre apostolia lui (Prescription 22 ş.urm.).
Pe de altă parte, pentru apărătorii credinţei catolice,
valoarea Faptelor Apostolilor a părut a fi mai mare decât oricând. Nu numai că
Faptele au prezentat dovezi de netăgăduit cu privire la poziţia şi realizările
lui Pavel ca apostol, ci a apărat şi poziţia celorlalţi apostoli şi a
justificat includerea scrierilor apostolice ne-pauline alături de colecţia de
scrieri pauline în volumul de Scrieri Sfânte. Din vremea aceea cartea a ajuns
să poarte numele de „Faptele Apostolilor", sau chiar, aşa cum o numeşte
lista muratoriană, cu o exagerare anti-marcionită, „Faptele tuturor
apostolilor".
VII. Valoarea cărţii
Dreptul cărţii Faptelor Apostolilor de a ocupa locul
tradiţional între evanghelii şi Epistole este clar. Pe de o parte, ea este
continuarea generală a celor patru evanghelii (fiind continuarea firească a
uneia dintre cele patru evanghelii); pe de altă parte, furnizează cadrul
istoric pentru primele Epistole şi atestă caracterul apostolic al celor mai
mulţi scriitori al căror nume îl poartă.
În afară de aceasta, ea rămâne un document de valoare
incalculabilă pentru începuturile creştinismului. Dacă ne gândim cât de puţine
sunt cunoştinţele noastre cu privire la progresul Evangheliei în alte direcţii
în deceniile care au urmat după anul 30 d.Cr., putem înţelege mai bine cât de
mult datorăm cărţii Faptelor pentru relatarea relativ detaliată a răspândirii
Evangheliei de la Ierusalim la Roma. Ascensiunea şi dezvoltarea creştinismului
constituie un studiu presărat cu probleme, dar unele dintre aceste probleme ar
fi şi mai greu de abordat dacă nu am avea informaţiile din Faptele care să ne
ajute. De exemplu, cum se face că o mişcare începută în inima iudaismului a
fost recunoscută după câteva decenii ca o religie distinctă a celor dintre
Neamuri? Şi cum se face că o credinţă care îşi are originea în Asia a fost
asociată timp de secole cu civilizaţia europeană? Răspunsul este legat într-o
măsură mare, dar nu în întregime, de activitatea misionară a lui Pavel, apostol
al neamurilor şi cetăţean roman; iar în Faptele Apostolilor Luca este istoricul
acelei cariere. De fapt, naraţiunea lui este o sursă de informaţii de cea mai
mare valoare pentru o fază importantă a istoriei civilizaţiei lumii.
BIBLIOGRAFIE
BC, 5 vol., 1920-33; F. F. Bruce, The Acts of the
Apostles, 1951, şi The Book of Acts, 1954; C. S. C. Williams, The
Acts of the Apostles, 1957; H. J. Cadbury, The Book of Acts in History,
1955; M. Dibelius, Studies in the Acts of the Apostles, 1956; J. Dupont,
The Sources of Acts, 1964; A. Ehrhardt, The Acts of the Apostles,
1969; E. Haenchen, The Acts of the Apostles , 1971; W. W. Gasque, A
History of the Criticism of the Acts of the Apostles, 1975.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu