Liban
LIBAN. Un lanţ muntos din Siria. Numele
este dat şi regiunilor învecinate (Iosua 13:5), fiind purtat de asemenea de
republica modernă.
I. Numele
Cuvântul ebr. lebanon este derivat din
rădăcina lbn, „alb". Există doi factori cărora li se atribuie
numele lanţului muntos: piatra albă de calcar din culmile înalte ale Munţilor
Libanului şi în special zăpada strălucitoare care acoperă crestele lor timp de
6 luni pe an; cf. Ieremia 18:14. Libanul este atestat în scrierile antice
începând cel puţin din secolul al 18-lea î.Cr.; vezi mai jos secţiunea despre
istorie. Asirienii l-au numit Lab’an, apoi Labnanu; hitiţii, Niblani;
egiptenii rmnn sau rbrn; canaaniţii înşişi, de ex. la Ugarit,
l-au numit Lbnn, la fel ca şi evreii.
II. Topografia
Extremitatea de S al lanţului munţilor Liban se
continuă direct cu dealurile din N Galileii şi este despărţită de ele numai de
cheile adânci orientate E-V ale cursului inferior a râului Litani, care se
varsă în mare la câţiva km N de Tir. Lanţul muntos al Libanului este lung de
aproape 160 km, având orientarea SV spre NE asemenea coastei feniciene din
spatele Sidonului până la N de valea râului Nahr el-Kebir (râul Eleutherus din
antichitate), care este orientată E-V de râul care desparte Libanul de
următorul lanţ de munţi. Aceşti munţi sunt orientaţi pe direcţia N-S şi se
întind mai departe spre N (Munţii Nuseiri sau Ansariya).
Acest lanţ muntos este marcat de o serie de
vârfuri. De la S spre N, principalele vârfuri sunt Gebel Rihan, Tomat şi Gebel
Niha (de la peste 1630 m până la aproape 1900 m) în spatele Sidonului; Gebel
Baruk, Gebel Kuneiyiseh şi Gebel Sunnin (cca. 2200 m, 2100 m şi respectiv 2600
m) în spatele Beirutului; Qurnet es-Sauda, cel mai înalt vârf de circa 3000 m,
la ESE de Tripoli; la N este Qurnet Aruba, înalt de cca. 2230 m. Pe aceşti
munţi înalţi şi pe fâşia de coastă cad ploi abundente, dar în zona de
„streaşină" Damascul şi jumătatea de N a câmpiei Biqa’ au mai puţin de 25
cm de precipitaţii pe an şi trebuie să depindă de apa râurilor.
Flancurile de V ale acestui lanţ muntos coboară
până la Mediterana, lăsând numai o câmpie de coastă îngustă pentru cetăţile
canaanite/feniciene, şi uneori ajung până la mare, şi a fost necesar ca
drumurile să fie tăiate de oameni prin asemenea pinteni. Asemenea formaţiuni
caracteristice sunt la Nahr el-Kelb, la N de Beirut. Flancurile de E ale
Libanului coboară în valea Biqa’. Această câmpie, sau vale largă, este mai
înaltă în apropiere de Baalbek, şi aceasta este „valea (biq’at)
Libanului" din Iosua 11:17. Coboară spre N odată cu râul Orontes şi spre S
odată cu Litani şi afluenţii Iordanului. Este *Coelesiria („Siria goală")
clasică şi este mărginită în partea de E de lanţul munţilor Antiliban. Acest
lanţ muntos este de asemenea orientat de la SV spre NE şi este întrerupt de
două podişuri din care coboară râul Barada spre E pentru a uda oaza incredibil
de bogată a Damascului. Cel mai înalt vârf este Mt. Hermon (peste 2800 m), la
jumătatea de S a lanţului muntos. Structura întregii regiuni este arătată clar
în diagrama lui D. Baly, Geography of the Bible, 1957, p. 11, fig. 3. Cu
privire la drumurile care leagă Biqa’, Antilibanul şi Damascul, vezi ibid., p.
110-111.
Mt. Hermon din Antiliban a fost numit Sirion de
către sidonieni (adică, fenicieni) şi Senir de către amoriţi (Deuteronom 3:9).
Amândouă numele sunt atestate în mod independent în antichitate. Senir este
menţionat ca Saniru de către Salmanaser II al Asiriei în 841 î.Cr. (ANET, p.
280b; DOTT, p. 48). În afară de menţionarea de către hitiţi a Sirionului sau
Sariyana în cca. 1320 î.Cr. (ANET, p. 205a), folosirea numelui Sirion pentru
Hermon de către canaaniţi şi fenicieni este confirmată de textele ugaritice din
secolul al 14-lea şi al 13-lea care descriu Libanul şi Sirionul ca locuri care
furnizează lemn de construcţie pentru templul lui Baal (ANET; p. 134a, &
vi). Se crede că „munţii cu multe piscuri, munţii Basanului" din Psalmul
68:15 se referă la Hermon, dar Baly (op. cit, p. 194, 220, 222) sugerează că
această descriere se potriveşte la fel de bine pentru vârfurile la fel de
impresionante ale munţilor Gebel Druze. (*BASAN, *HERMON, *SENIR, *SIRION.)
Scriitorii biblici delimitează uneori în termeni
generali ţara promisă ca întinzându-se „de la pustie până la Liban şi de la
Râul Eufrat până la marea de apus" (Deuteronom 11:24; Iosua 1:4), adică,
între aceste limite S-N şi E-V. Pentru cetăţile feniciene de coastă, munţii
Libanului constituie o barieră naturală pentru invadatorii dinspre interiorul
continentului. Regele asirian Shamshi-Adad I a ajuns la Laban în secolul al
18-lea î.Cr. (ANET; p. 274b), iar împăratul hitit Suppiluliuma a făcut din
munţii Liban graniţa sa de SV în secolul al 14-lea î.Cr. (Mt. Niblani, ANET, p.
318b), fără ca să afecteze deloc cetăţile de coastă.
III. Resursele
Libanul a fost renumit mai presus de toate pentru
pădurile dese care l-au acoperit în trecut. Ploile abundente din noiembrie şi
martie şi crestele calcaroase dau naştere la multe izvoare şi pârâiaşe care
curg spre E şi spre V (Cântarea Cântărilor 4:15; Ieremia 18:14). Zona de coastă,
Biqa’ şi coastele muntelui sunt propice pentru agricultură, pentru livezi de
măslini, vii, livezi de fructe (mure, smochine, mere, caise, nuci) şi lanuri
mici de grâne (Rawlinson, Phoenicia, p. 17). La înălţimi mai mari se
află păduri de mirt şi conifere, culminând în lunci cu cedri maiestuoşi dintre
care s-au păstrat numai una sau două lunci izolate (datorită defrişării
extensive), cea mai importantă fiind la Basharreh la SE de Tripoli
(fotografiată în L. H. Grollenberg, Shorter Atlas of the Bible, 1959, p.
13). Fertilitatea şi rodnicia regiunii Libanului este reflectată în pasaje cum
sunt Psalmul 72:16; Cântarea Cântărilor 4:11; Osea 14:5-7, cât şi în inscripţii
vechi (Tuthmosis III, campaniile a 5-a şi a 7-a, secolul al 15-lea î.Cr., ANET,
p. 239a, b). Animale sălbatice mişunau de asemenea în Liban (de ex. 2 Împăraţi
14:9; Cântarea Cântărilor 4:8).
Cedrii maiestoşi au fost un simbol potrivit pentru
măreţie şi putere în imaginile biblice; cf. Judecători 9:15; 1 Împăraţi 4:33; 2
Împăraţi 14:9 (= 2 Cronici 25:18); Psalmul 92:12; 104:16; Cântarea Cântărilor
5:15; Isaia 35:2; 60:13. Au fost de asemenea simboluri ale mândriei pământeşri
care este ţinta mâniei divine; cf. Psalmul 29:5-6; Isaia 2:13; 10:34; Ieremia
22:6; Ezechiel 31:3-14; Zaharia 11:1-2. Aceste păduri au fost un loc de refugiu
(Ieremia 22:23). Dar mai presus de toate, cedrii de Liban şi coniferele (brazi,
chiparoşi, etc.) au furnizat cel mai bun lemn de construcţie din Orientul
antic, fiind căutat deopotrivă de domnitori din Egipt, Mesopotamia şi
Siro-Palestina. Cele mai cunoscute furnizări de lemn sunt cele trimise lui
Solomon de către Hiram I, regele Tirului, pentru Templul din Ierusalim (1
Împăraţi 5:6, 9, 14 (= 2 Cronici 2:8, 16); 7:2; 10:17,21 (= 2 Cronici 9:20)).
Cu privire la preţul în alimente plătit de Solomon pentru lemnul de
construcţie, etc., vezi *MÂNCARE (alimentele pentru palatul lui Solomon).
Brazii din Liban şi Antiliban (Sirion) au furnizat lemn pentru corăbiile
Tirului (Ezechiel 27:5) şi pentru plutele sacre din Egipt (ANET, p. 25b, 27a;
cca. 1090 î.Cr.), cât şi pentru mobilă (Cântarea Cântărilor 3:9). Lemnul pentru
al doilea Templu din Ierusalim a fost tăiat de asemenea în Liban (Ezra 3:7).
IV. Istoria
Istoria Libanului este în esenţă istoria cetăţilor
feniciene de pe litoralul său şi istoria exploatării lemnului său extraordinar.
De la S spre N, cetăţile canaanite/feniciene Tir, Ahlab, Sarepta, Sidon,
Beirut, Byblos (Gebal, modernul Jebail) şi Simyra (la N de Tripoli) au avut
toate bogăţia Libanului continental, în afară de comerţul maritim. Cu privire
la istoria lor detaliată (cu excepţia Beirutului şi Simyrei), vezi articolele
separate; vezi de asemenea *CANAAN şi *FENICIA.
Comerţul Libanului cu lemn de construcţie datează
din vremuri străvechi. Faraonul Snofru din Dinastia a 4-a a achiziţionat 40 de
corăbii pline cu cedri încă în cca. 2600 î.Cr. (ANET; p. 227a), şi diferiţi
succesori i-au urmat exemplul în secolele care au urmat. Byblos, în special, a
devenit practic o cetate dependentă de egipteni şi prinţii săi au asimilat
complet cultura egipteană, până acolo încât şi-au scris numele semitice cu
hieroglife (cf. ANET, p. 229a). În schimbul lemnului ei au primit de la
faraonii din Dinastia a 12-a (cca. 1900-1800 î.Cr.) aur şi bijuterii frumos
lucrate.
Când faraonii Noului Regat au cucerit Siria ei au
impus un tribut anual din „cedru autentic de Liban" (ANET, p. 240b:
Tuthmosis III, cca. 1460 î.Cr.), iar un basorelief al lui Sethos I (cca. 1300
î.Cr.) prezintă pe prinţii sirieni care cioplesc lemn de construcţie din Liban pentru
faraon (ANEP, p. 110, fig. 331, sau Grollenberg, Shorter Atlas of the Bible,
p. 14; cf. ANET, p. 254, c, sfârşitul). Mai târziu (în Dinastia a 20-a)
faraonii a trebuit să plătească scump pentru asemenea lemn (cf. Solomon), aşa
cum a aflat din proprie experienţă Wenamum, trimisul lui Ramses XI (ANET, p.
27a).
Din Canaanul mileniului al 2-lea î.Cr., epopeile
ugaririce despre Baal şi Anath şi Aqath fac aluzie la „Liban şi la copacii săi;
Sirion şi cedrii săi aleşi" care furnizează lemn de construcţie pentru
casa (adică, templul) lui Baal (ANET; p. 134a, vi; C. H. Gordon, Ugaritic
Literature, 1949, p. 34) şi material pentru un arc (ANET; p. 151b, vi;
Gordon, op. cit., p. 90).
Şi asirienii au impus tribut plătit în lemn de
construcţie din Liban, pentru construcţii de temple - aşa au făcut Tiglat
Pileser I, cca. 1100 î.Cr. (ANET; p. 275a) şi Esar-Hadon, în cca. 675 î.Cr.
(ANET; p. 291b) - dar au luat lemn adesea din pădurile Amanus care sunt mai
departe spre N (ANET, p. 276b, 278b); cf. 2 Împăraţi 19:23; Isaia 37:24.
Nebucadneţar a urmat exemplul lor (ANET, p. 307; DOTT, p. 87). Habacuc (2:17)
vorbeşte despre jefuirea Libanului de către babilonieni, fapt care a fost
prevestit şi de Isaia (14:8).
BIBLIOGRAFIE.
În afară de lucrările citate mai sus pentru unele
aspecte aparte, vezi de asemenea P. K. Hitti, Lebanon in History, 1957
şi History of Syria with Lebanon and Palestine, 1951, şi J. P. Brown, The
Lebanon and Phoenicia, 1, 1969 (cu privire la sursele antice).
K.A.K.
A.K.C
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu