Logos
LOGOS. Un cuvânt grec obişnuit folosit
în scrierile lui Ioan într-un sens quasi-specializat ca titlu pentru Cristos.
Termenul are o varietate de sensuri diferite: traducerea fundamentală este
„cuvânt", adică, rostire logică; de aici au derivat multe sensuri cum sunt
„afirmaţie, declaraţie, discurs, subiect, doctrină, problemă", şi într-un
alt sens, însemnând „raţiune, cauză, consideraţie, respect". Ca termen
gramatical înseamnă propoziţie finită; în sens logic înseamnă o afirmaţie,
definiţie sau judecată bazată pe fapte; în sens retoric înseamnă o cuvântare
retorică corect construită. Ca termen psihologic şi metafizic a fost folosit de
Stoa, urmând sensul lui Herakleitos, şi înseamnă puterea divină de funcţionare
prin care universul capătă unitate, coerenţă şi sens (logos spermatikos,
„Cuvânt seminar, care, la fel ca şi sămânţa, dă formă materiei lipsite de
formă): omul este făcut după acelaşi principiu şi despre el însuşi se spune că
posedă Logos, atât lăuntric (logos endiathetos, raţiune) cât şi exprimat
în vorbire (logos prophorikos). Termenul este folosit de asemenea ca un
model sau o normă pe baza căruia omul trăieşte „în armonie cu Natura".
În LXX Logos este folosit pentru a traduce termenul
ebr. dabar. Rădăcina acestui cuvânt înseamnă „ceea ce stă în
spatele" şi de aceea când este tradus „cuvânt" înseamnă „sunet cu
sens" - poate însemna de asemenea „lucru". Potrivit unei
caracteristici comune a psihologiei ebr. dabar-ul unui om este considerat
ca o extensie a personalităţii sale şi este considerat că posedă o existenţă
substanţială proprie. Cuvântul lui Dumnezeu, deci, este revelaţie de sine prin
Moise şi proroci; poate fi folosit pentru a desemna atât vedenii şi rostiri
singulare cât şi întregul conţinut al revelaţiei, în special în Pentateuh.
Cuvântul posedă o putere asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu care îl rosteşte
(cf. Isaia 55:11) şi împlineşte voia Lui fără nici o împotrivire. De aceea
termenul se poate referi la cuvântul creator al lui Dumnezeu. În Literatura
poetică (de înţelepciune) puterea creatoare a lui Dumnezeu este numită
„înţelepciunea" lui Dumnezeu şi într-o serie de pasaje este descrisă ca o hypostasis
distinctă faţă de El (vezi în special Proverbe 8:22-30; Înţelepciunea lui
Solomon, 7:21 ş.urm.).
Sub influenţa combinată a VT şi a gândirii
greceşti, Filon a folosit frecvent termenul Logos, căruia i-a dat o
semnificaţie foarte complexă şi o poziţie centrală în schema lui teologică. El
a derivat termenul din surse stoice şi, potrivit cu descoperirea gândirii
greceşti în Scripturile ebr., l-a folosit pe baza unor pasaje cum este Psalmul
33:6 pentru a exprima mijloacele prin care Dumnezeul transcendent poate fi
Creatorul universului şi Cel care S-a revelat lui Moise şi Patriarhilor. Sub
aspectul grec al exegezei, el a identificat Logosul cu conceptul platonic de
Lume a ideilor astfel încât el devine atât planul lui Dumnezeu cât şi puterea
de creaţie a lui Dumnezeu. Sub aspectul biblic a exegezei, Logosul este
identificat cu îngerul Domnului şi Numele lui Dumnezeu şi este descris printr-o
diversitate de termeni cum este Mare Preot, Căpetenie şi Cârmuitor, Avocat
(Paraclet) şi Fiul lui Dumnezeu. Este numit un al doilea Dumnezeu şi, pe de
altă parte, este descris ca Omul Ideal, Modelul lui Dumnezeu pentru creaţia
pământească a omului. În ciuda acestei terminologii de personificare, însă,
termenul rămâne - în mod inevitabil, dacă avem în vedere iudaismul solid al lui
Filon (cel puţin în intenţie) - un termen şi o unealtă filozofică şi teologică.
Un alt factor determinant cu privire la folosirea termenului Logos în pasajele pe care trebuie să le examinăm, este folosirea termenului pentru a indica mesajul Evangheliei. Termenul este folosit în sens absolut (de ex. a propovădui Cuvântul) şi cu o serie de genitive (Cuvântul lui Dumnezeu, lui Cristos, al crucii, al împăcării, al vieţii, etc.). Acestea arată că povestirea Evangheliei este privită în NT ca fiind în esenţă o prezentare a lui Isus Însuşi; El este Cuvântul care este propovăduit. Dar faptul acesta nu este nicidecum subînţeles în expresie.
Există trei pasaje în care termenul Logos a fost
folosit într-un sens consacrat, anume, Ioan 1:1 şi 14; 1 Ioan 1:1-3; Apocalipsa
19:13.
Ioan 1:1 este singurul caz lipsit de ambiguitate.
Aici avem un prolog extrem de metafizic la Evanghelie în care semnificaţia lui
Cristos este interpretată din punct de vedere teologic. Teologii au păreri
diferite cu privire la sursa primară a acestor versete şi cu privire la sensul
principal al termenului Logos. S-au făcut încercări de a lega prologul de
folosirea în VT a termenului dabar sau cu învăţătura rabinică cu privire
la Tora. Acestea au eşuat deoarece conceptele folosite nu sunt diferenţiate
suficient de Dumnezeirea supremă aşa încât să rămână nealterate în v. 14.
Înţelepciunea oferă mai multe paralele, dar lipseşte identificarea cu Cuvântul
în sursele noastre: învăţătura despre Omul Primordial şi Omul ceresc, pe care
au invocat-o alţii, este prea speculativă pentru a merita încredere. Numai
învăţătura lui Filon despre Logos oferă o schemă teologică clară în care
Cuvântul posedă o unitate asemănătoare cu a lui Dumnezeu şi o distincţie
asemănătoare faţă de El, şi în care îi sunt atribuite atât creativitatea cât şi
activitatea de susţinere în univers şi activitatea de revelaţie faţă de om. În
plus, conceptul unic de întrupare este o consecinţă adecvată a identificării
Logosului cu Omul Ideal pe care a făcut-o Filon. La baza folosirii termenului
de către Ioan este, fie modul în care a fost folosit de Filon, fie un cadru
similar din cercurile intelectuale ale evreilor elenişti. Este puţin probabil
ca expresia „Cuvântul vieţii" din 1 Ioan 1:1 să aibă înţelesul de Logos,
în sensul teologic specializat al termenului; atât contextul cât şi construcţia
pasajului argumentează împotriva acestei interpretări. Chiar dacă acest text
este scris de acelaşi autor ca şi autorul Evangheliei (lucru pe care unii
cercetători îl consideră îndoielnic), scrisoarea poate proveni dintr-o perioadă
dinainte de adoptarea doctrinei Logosului în forma ei deplin dezvoltată. Sensul
de „Evanghelie creştină" se potriveşte cel mai bine în acest context.
În Apocalipsa 19:13 sensul de „Evanghelie"
poate sta la baza atribuirii titlului de Logosul lui Dumnezeu la personajul
triumfător; comparaţi cu 6:2, unde după părerea unor exegeţi personajul călare
reprezintă Evanghelia care înaintează triumfător.
Putem face de asemenea o comparaţie cu imaginea din
Înţelepciunea lui Solomon 18:15-16. Dar întrucât în Apocalipsa ni se spune
direct că personajul este Regele regilor şi Domnul domnilor, probabil că avem
de a face cu un sens metafizic latent. Genul literar al cărţii explică în mare
măsură de ce acest sens nu este dezvoltat aici în acelaşi mod ca şi în
Evanghelia a patra.
Toate cele trei pasaje menţionate ilustrează modul
în care plinătatea lui Cristos epuizează întotdeauna toate imaginile şi ideile
pregătitoare, cât şi faptul că multe pasaje necesită o exegeză în care se face
apel la multe surse pentru o expunere completă. Isus dă un sens nou terminologiei
care, până atunci a exprimat mistere mai mici.
BIBLIOGRAFE
Pauly-Wissowa, art. „Logos"; C. H. Dodd, The
Interpretation of the Fourth Gospel, 1954; A. Debrunner şi alţii, TDNT, p.
69-143; H. Haarbeck şi alţii, NIDNTT 3, p. 1078-1123.
J.N.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu