aluat
ALUAT (în ebr. se’or,
„aluat", „pâine dospită" în Deuteronom 16:4; cf. hameş, „orice
lucru dospit sau fermentat"; cf. maşşa, „fără aluat", Levitic
10:12; gr. zyme, „aluat"; cf. lat. levare, „a ridica").
În viaţa evreilor aluatul a ajuns să aibă un rol important
nu numai în facerea pâinii, ci şi în lege, în ritualuri şi în învăţăturile
religioase. La început era făcut din tărâţe de făină albă frământată cu must de
struguri; putea fi obţinut din făina anumitor plante cum sunt lintea sau
măzărichea; sau din făină de orz amestecată cu apă şi apoi lăsată să stea până
se acreşte. Pe măsură ce s-a dezvoltat coacerea pâinii, aluatul era făcut din
făină de pâine frământată fără sare şi era ţinut până când trecea într-o stare
de fermentare.
a. Folosirea aluatului la facerea pâinii
Pentru facerea pâinii aluatul probabil că era o bucată de
plămădeală, păstrată de la o frământare anterioară, care a fermentat şi a
devenit acidă. Aluatul era apoi dizolvat în apă în vasul de frâmântat înainte
de a adăuga făina, sau era „ascuns" în făină (Matei 13:3) şi frământat cu
făina. *Pâinea făcută în felul acesta era numită pâine „dospită", spre
deosebire de „pâinea nedospită (fără aluat)" (Exod 12:15, etc. Nu există
dovezi clare că ar fi fost folosite alte feluri de aluat, deşi s-a sugerat
adesea că evreii au folosit de asemenea ca drojdie sedimentele din vin.
b. Aluatul în lege şi în ritual
Cele mai vechi legi mozaice (Exod 23:18; 34:25) au interzis
folosirea aluatului în perioada *Paştelor şi a „sărbătorii azimilor"
(„sărbătoarea pâinii nedospite", în gr. azymos) (Exod 23:15; Matei
26:17, etc.). Lucrul acesta trebuia să le amintească israeliţilor de plecarea
lor grăbită din Egipt, când nu au mai aşteptat să coacă pâinea dospită ci au
luat cu ei plămădeala şi vasele de frământat, şi au copt pâinea pe drum (Exod
12:34 ş.urm.; Deuteronom 16:3, etc.), în felul în care fac beduinii din zilele
noastre.
Interdicţia cu privire la aluat, la fel ca şi cea cu privire la miere (Levitic 2:11), probabil că a fost dată deoarece fermentarea implica dezintegrare şi descompunere, şi pentru evrei orice lucru într-o stare de descompunere sugera necurăţie. Scriitorii rabinici au folosit adesea aluatul ca un simbol al răului şi al corupţiei ereditare a omului (vezi şi Exod 12:8, 15-20). Plutarch dă glas acestei concepţii antice când descrie aluatul ca fiind „rodul descompunerii şi ducând la descompunere în plămădeala cu care este amestecat". Termenul fermentum este folosit în Persius (Sat. 1. 24) în sensul de corupţie (descompunere).
Nu încape îndoială că acesta este motivul pentru care a fost
exclus şi din jertfele aduse pe altarul lui Iahve, unde era permis să fie aduse
numai pâini făcute din făina fără aluat (moşşot, Levitic 10:12).
(*PÂINEA PENTRU PUNEREA ÎNAINTE.)
Totuşi, trebuie remarcate două excepţii de la această regulă
(Levitic 7:13; cf. Amos 4:5). „Pâinea dospită" era adusă împreună cu
jertfa de mulţumire şi de asemenea pentru jertfa legănată - adică, la
sărbătoarea Cincizecinui.
c. Aluatul în învăţătura religioasă
Folosirea frecventă a aluatului în sens figurat în NT
reflectă ideea anterioară că „aluatul este corupt şi produce corupţie".
Isus avertizează împotriva aluatului fariseilor, al saducheilor şi al
irodienilor (Matei 16:6; Marcu 8:15): ipocrizia fariseilor şi preocuparea lor
cu aspectele exterioare (Matei 23:14, 16; Luca 12:1); scepticismul saducheilor
şi ignoranţa lor vinovată (Matei 22:23, 29); răutatea irodienilor şi viclenia
politică (Matei 22:16-21; Marcu 3:6).
Cele două pasaje pauline în care apare acest cuvânt sprijină
acest punct de vedere (1 Corinteni 5:6 ş.urm.; Galateni 5:9); primul pasaj
foloseşte contrastul dintre „aluatul de răutate şi viclenie" şi „azimile
curăţiei şi adevărului", amindintu-ne semnificaţia nouă a sărbătorii
vechi: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit".
Trebuie remarcat că această idee de corupţie nu îşi are
locul în pilda scurtă dar profundă a lui Isus (care urmează după pilda seminţei
de muştar care creşte încet) care compară Împărăţia lui Dumnezeu cu „aluatul pe
care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu până s-a dospit
toată plămădeala" (Matei 13:33; Luca 13:21), o aluzie clară la acţiunea
ascunsă, tăcută şi misterioasă, dar atotpătrunzătoare şi transformatoare a
aluatului pus în făină" (ISBE, 3, p. 1862).
BIBLIOGRAFIE
ISBE; J. Lightfoot, Horae Hebraicae, 1659, 2, p.
232-233; O.T. Allis, „The parable of the Leaven", EQ 19, 1947, p.
254- 273; R.S. Wallace, Many Things in Parables , 1955, p. 22-25; H.
Windisch, TDNT 2, p. 902-906; G.T.D. Angel, NIDNTT 2, p. 461-463.
J.D.D.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu