dualism
DUALISM. Câteva teme
caracteristice de doctrină biblică pot fi înţelese mai bine dacă sunt examinate
pe fundalul gândini dualiste. Cuvântul „dualism" a fost folosit în sensuri
diferite în istoria teologiei şi a filozofiei, dar ideea de bază este aceea a
unei distincţii între două principii independente unul de altul şi în unele
cazuri opuse unul altuia. Astfel, în teologie Dumnezeu este prezentat în
opoziţie cu un principiu spiritual al răului sau cu lumea materială, în
filozofie spiritul este prezentat în opoziţie cu materia, în psihologie
sufletul sau mintea sunt prezentate în opoziţie cu trupul.
I. Dumnezeu şi forţele răului
Termenul „dualism" a fost folosit pentru prima oară de
Hyde în Historia Religionis Veterum Persarum, publicată în 1700. Deşi
între experţi continuă să fie dezbătută problema dacă religia persană în
ansamblul ei ar trebui să fie descrisă ca o religie dualistă, este clar că în
unele perioade ale mazdeismului a existat o credinţă într-o fiinţă rea, prin
însăşi natura sa, autoarea răului, o fiinţă care nu îşi datorează originea
creatorului binelui, ci există independentă de el. Această fiinţă a adus în
existenţă creaturi opuse celor create de spiritul bun.
Este cert că israeliţii au venit în contact cu aceste
concepţii, prin intermediul influenţelor persane, dar orice asemenea crez în
existenţa răului din eternitate şi cu putere creatoare, chiar dacă crezul este
modificat prin credinţa în victoria finală a binelui, a fost inacceptabilă
pentru scriitorii biblici. Satan şi toate forţele răului sunt supuse lui
Dumnezeu, nu numai în victoria Lui finală, ci şi în activitatea lor prezentă şi
în faptul că ele însele sunt creaturi ale Sale care au căzut în păcat (cf. în
special Iov 1-2; Coloseni 1:16-17).
II. Dumnezeu şi lumea
Multe cosmogonii antice Îl prezintă pe Dumnezeu sau pe zei
impunând ordinea şi forma asupra materiei preexistente, dar amorfe. Oricât ar
fi de maleabilă în mâna divină, materia care nu este creată de Dumnezeu impune
în mod necesar o limită acţiunii divine, comparând-o cu activitatea creatoare a
omului, care trebuie întotdeauna să lucreze cu un material dat.
În concepţia biblică despre creaţie, deşi Dumnezeu şi lumea
sunt două noţiuni foarte distincte şi panteismul este evitat cu grijă, se
consideră că lumea îi datorează lui Dumnezeu nu numai forma ci însăşi existenţa
(Evrei 11:3; cf. 2 Macabei 7:28).
III. Spirit şi materie
Dualismul găseşte o expresie mai filozofică în facerea unei
distincţii absolute între spirit şi materie, cuplată cu o tendinţă
considerabilă de a considera că spiritul este bun iar materia este rea, sau cel
puţin o piedică în calea spiritului.
Deprecierea morală a materiei, în contrast cu spiritul, este
contrară doctrinei creştine despre creaţie şi învăţăturii biblice despre păcat.
Situaţia este mai bună şi, în acelaşi timp, mai rea decât cea zugrăvită de
dualism. Pe de-o parte, materia nu este rea în mod inerent; Creatorul a
considerat că tot ce a făcut este bun (Geneza 1:31); pe de altă parte,
consecinţele rele ale rebeliunii împotriva lui Dumnezeu afectează nu numai
domeniul material ci şi cel spiritual. În locurile cereşti există oşti
spirituale ale răutăţii (Efeseni 6:12) şi cele mai grozave păcate sunt
spirituale. Biblia nu acceptă nici distincţia metafizică dintre spirit şi
materie. Dinamismul ebraic nu priveşte lumea în termeni statici, ci în termenii
unei activităţi constante a providenţei divine care foloseşte cu aceeaşi
uşurinţă agenţi materiali sau forţe pur spirituale. Astfel, ideile ştiinţifice
moderne despre inter-relaţia dintre energie şi materie sunt mai apropiate de
perspectiva biblică decât de platonism sau de dualismul idealist. „Dumnezeu
este Spirit (Duh)" (Ioan 4:24); dar „Cuvântul S-a făcut trup" (Ioan
1:14).
IV. Suflet şi trup
Un exemplu special de evitare a dualismului în gândirea
ebraică este în cazul doctrinei biblice despre om. Gândirea greacă şi în
consecinţă mulţi învăţaţi elenizatori evrei şi creştini, au privit trupul ca pe
o închisoare pentru suflet: soma sema, „trupul este un mormânt".
Scopul învăţaţilor a fost să se elibereze de tot ce este trupesc şi în felul
acesta să-şi elibereze sufletul. Dar în Biblie omul nu este un suflet într-un
trup, ci o unitate trup/suflet; lucrul acesta este atât de adevărat încât până
şi la înviere, deşi carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu,
vom avea trupuri (1 Corinteni 15:35 ş.urm.).
M.H.C
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu