titlurile lui Isus Cristos
TITLURILE LUI ISUS CRISTOS. Un titlu este un nume care descrie sau se referă la o
anumită funcţie sau poziţie a unei persoane şi de aceea poate indica onoarea
care îi este acordată. De exemplu, Ioan a fost cunoscut ca „Botezătorul"
deoarece acest termen a descris funcţia lui caracteristică. Nu este necesar ca
o asemenea funcţie să fie unică; sunt mulţi oameni care pot fi numiţi „profetul
Z" sau „regele X".
Există o legătură strânsă între nume şi titluri. Uneori ceea
ce este la început un nume poate deveni un titlu, şi invers. Lucrul acesta este
ilustrat de cazul împăraţilor romani. La început Cezar a fost numele de familie
al lui Iuliu Cezar şi al nepotului său adoptiv, Octavian, care a devenit primul
împărat roman; de atunci încolo a devenit un titlu care înseamnă „împărat"
(Filipeni 4:22; deşi în NT este folosit în majoritatea cazurilor fără articol,
de ex. Marcu 12:14-17, rămâne totuşi un titlu). Octavian a primit titlul „Cezar
August" de la senatul roman în anul 27 î.Cr.; titlul acesta înseamnă
„vrednic de închinare" şi a fost tradus în gr. sebastos. Ca atare a
putut fi folosit cu referire la împăraţii de mai târziu (Faptele Apostolilor
25:21, 25), dar pentru majoritatea oamenilor din zilele noastre este numele
primului împărat, întrucât acesta este numele sub care a fost cunoscut de când
i-a fost dat titlul.
Înţelesul unui titlu poate fi modificat de caracterul şi
faptele unei anumite persoane care deţine titlul şi care îi dă un sens nou.
Funcţiile unui rege britanic au fost alterate atât de drastic în cursul
secolelor încât titlul acesta nu mai comunică acelaşi sens ca şi la început.
Titlul simplu „Conducătorul" (der Führer) a fost afectat atât de puternic
de caracterul lui Adolf Hitler care l-a folosit ca pe un titlu politic în
Germania încât nu mai este potrivit să fie folosit în politică.
În fine, se poate să existe cazuri când o persoană poate fi descrisă
în aşa fel încât este clar că deţine o poziţie sau că îndeplineşte funcţii
asociate cu un anumit titlu, chiar dacă titlul respectiv nu îi este dat în acel
context. Astfel, despre cineva care a uzurpat tronul se poate spune că „Z a
fost rege, dar nu cu numele".
Aceste consideraţii generale sunt relevante pentru o
examinare a titlurilor date lui Isus în NT şi ne vor ajuta să evităm unele
capcane în studiul acestui subiect.
I. Titluri folosite de Isus în timpul vieţii Sale
Numele Isus nu este doar un titlu al persoanei care l-a
purtat. Totuşi, numele are un înţeles, fiind forma greacă a numelui ebr.
„Iosua", adică, „Iahve este mântuire". Scriitorii NT au fost
conştienţi de acest înţeles (Matei 1:21). Astfel, numele a indicat funcţia care
a fost atribuită lui Isus şi această funcţie a fost exprimată mai târziu prin
titlul Mântuitorul, care la început a fost doar o descriere a funcţiei
lui Isus (Faptele Apostolilor 5:31; 13:23; Filipeni 3:20) dar apoi a devenit
parte din titlul Său solemn (2 Timotei 1:10; Tit 1:4; 2 Petru 1:11). Isus a
fost numele personal al Mântuitorului şi cu toate că semnificaţia lui de titlu
continuă să existe pentru cei care îl înţeleg, probabil că pentru majoritatea
oamenilor de astăzi este doar un nume (comparaţi cu faptul că „Ioan"
înseamnă „darul lui Dumnezeu", dar sensul nu este avut de obicei în vedere
atunci când este folosit numele).
Isus a fost un nume destul de obişnuit în prima jumătate a
secolului 1 d.Cr. şi este semnificativ faptul că spre sfârşitul secolului a
încetat să mai fie folosit: era prea sacru ca să fie folosit ca nume personal
de către creştini, iar pentru evrei era o urâciune. Pentru a-L deosebi pe Isus
(Cristos) de alţii care purtau acelaşi nume, El a fost cunoscut ca Isus din
Nazaret sau Isus *Nazarineanul. Folosirea acestei „expresii se poate să fi
dobândit o oarecare semnificaţie teologică ţinând seama de similaritatea cu
cuvântul „Nazireu".
Ca rezultat al activităţii Sale caracteristice, Isus a fost cunoscut ca Învăţător şi oamenii I s-au adresat cu acest titlu, la fel ca oricărui alt învăţător evreu (Marcu 4:38; 9:17,38:10; 17; etc). Uneori, când nu era pericol să fie confundat cu alţi învăţători El putea fi numit simplu „Învăţătorul" (Marcu 5:35; 14:14; Ioan 11:28). Oamenii se adresau de obicei învăţătorilor evrei cu titlul Rabi (literal „marele meu (învăţător)"), un semn de respect care a ajuns să însemne „respectatul (învăţător)". Această formă de adresare a fost folosită de ucenicii lui Isus (Marcu 9:5; 11:21; 14:45), deşi nu a fost folosită pentru a se referi la El la persoana a treia. În Evanghelia după Luca oamenii se adresează uneori lui Isus cu titlul Stăpâne (epistates; Luca 5:5; 8:24 etc.; în trad. rom. „Învăţătorule"), un termen care sugerează respectul care-l aveau pentru Isus ucenicii şi simpatizanţii Săi, termen care probabil că a fost folosit în relaţia Sa cu grupuri de oameni şi nu cu persoane individuale. Un alt termen plin de respect a fost Domnul (kyrie, forma vocativă kyrios). În evanghelii termenul acesta probabil că reprezintă termenii rabbi sau mari („domnul meu") din aramaică, folosiţi ca titlu indicând respect (Marcu 7:28; Matei 8:2,6, 8 etc.). Deşi această formă de adresare se poate referi simplu la Isus ca un învăţător demn de respect (Luca 6:46, există un caz în care oamenii s-au adresat lui Isus în felul acesta în calitatea Lui de persoană cu puteri miraculoase (G. Vermes, Jesus the Jew, p. 122- 137). Termenul nu este folosit în Matei şi Marcu pentru ca o a treia persoană să se refere la Isus (excepţie Matei 21:3; Marcu 11:3), dar Luca îl numeşte pe Isus „Domnul" destul de frecvent în pasajele narative (Luca 7:13; 10:1, 39, 41 etc.). Această folosire a termenului sugerează că Luca a fost conştient că semnificaţia deplină a titlului nu a fost înţeleasă decât după înviere, dar el a vrut să arate că Isus a acţionat în timpul vieţii Sale cu aceeaşi autoritate pe care a posedat-o pe deplin după înviere.
Faptul că Isus a fost privit ca mai mult decât un învăţător
iudeu de rând este exprimat prin termenul Profet (Matei 21:11, 46; Marcu
6:15; 8:28; Luca 7:16, 39; 24:19; Ioan 4:19; 6:14; 7:40; 9:17). Această
interpretare a poziţiei Lui a fost recunoscută şi exprimată de Isus (Marcu 6:4;
Luca 4:24; 13:33 ş.urm.). Nici unul dintre aceste titluri în sine.
„Învăţător" şi „profet", nu îl disting pe Isus de alţi învăţători şi
profeţi din vremea Sa, de liderii religioşi iudei, sau de grupuri de lideri din
biserica primară (de ex. Faptele Apostolilor 13:1), deşi este natural ca
biserica primară să afirme că Isus a fost prin excelenţă Învăţătorul şi
Profetul.
Totuşi, este probabil că în unele cazuri termenul Profetul
a fost folosit într-un sens unic. Iudeii aşteptau venirea lui Ilie sau a unei
persoane ca el, ca un preludiu al Sfârşitului şi au existat speculaţii că Ioan
Botezătorul sau Isus să fie identificaţi cu aşa-numitul profet escatologic sau
profet al sfârşitului (cf. Ioan 1:21,25). Există oarecare confuzie aparentă în
această problemă, întrucât Ioan a negat că el ar fi profetul, în timp ce Isus a
afirmat că Ioan a fost de fapt Ilie (Matei 17:12 ş.urm.). Confuzia ar dispare
dacă textul din Ioan 1:21, 25 s-ar referi la un profet final ca şi Moise
(Deuteronom 18:15-19); Petru L-a identificat pe Isus ca fiind acest profet „ca
şi Moise" (Faptele Apostolilor 3:22-26) şi, prin urmare, Ioan ar putea fi
privit ca un prevestitor al Sfârşitului, un profet ca şi Ilie. Se poate ca
dificultatea să fi apărut datorită faptului că în gândirea iudaică cele două
personaje nu au fost separate clar. Este probabil că Isus Însuşi a privit rolul
Său ca Profetul mozaic. El nu a folosit titlul în acest sens, dar a considerat
că lucrarea Lui a fost o repetare a lucrării lui Moise şi o împlinire a rolului
profetului care vorbeşte în Isaia 61:1-3. El a folosit pasaje din Isaia 29:18
ş.urm.; 35:5 ş.urm. şi 61:1 pentru a descrie lucrarea Sa (Luca 4:18 ş.urm.;
7:22) în termenii unei recreări a condiţiilor paradisiace din perioada Exodului
şi a călătoriilor prin pustie, adică, în termenii lucrării lui Moise. Din acest
punct de vedere învăţătura lui Isus în care reinterpretează legea lui Moise
poate să fie semnificativă.
După cum Isus a privit lucrarea Sa în termenii lucrării
legislatorului şi a profeţilor (Moise şi Ilie/Elisei; cf. Luca 4:25-27), este
probabil ca şi concepţia evreiască despre înţelepciune să fi afectat gândirea
Lui, deşi în evanghelii nu îi este dat titlul de Înţelepciune (vezi însă
1 Corinteni 1:24, 30). În VT şi în literatura intertestamentală întâlnim
personificarea înţelepciunii ca fiind ajutorul lui Dumnezeu în creaţie şi (sub
forma legii) ghidul pentru poporul lui Dumnezeu (Proverbe 8:22-36). Înţeleptul prin
excelenţă a fost Solomon şi nu este un accident că Isus a afirmat că în
lucrarea Sa exista ceva mai mare decât Solomon (Matei 12:42). Se credea că
Înţelepciunea îşi trimite emisarii la oameni ca să le reveleze căile lui
Dumnezeu (Proverbe 9:3;6). Uneori Isus a vorbit ca şi cum ar fi fost un
asemenea emisar (Luca 11:49-51) sau ca şi cum El însuşi S-ar fi identificat cu
Înţelepciunea (Luca 13:34; cf. Matei 23:34-37).
Speranţele evreilor se concentrau în jurul instaurării
stăpânirii sau Împărăţiei lui Dumnezeu şi această speranţă a fost asociată
adesea cu venirea unui agent al lui Dumnezeu care să exercite stăpânirea Sa. O
asemenea persoană avea să fie un rege, uns de Dumnezeu şi provenind din familia
lui David. Termenul Unsul, care putea fi folosit pentru a descrie un
rege, un preot sau un profet, a ajuns să fie folosit ca un termen specific în
perioada intertestamentală, indicând acest agent al lui Dumnezeu care era
aşteptat. Cuvântul ebr. era masiah, de la care a derivat prin
transliterare forma gr. Messias, preluata de noi ca *Mesia; cuvântul
grec corespunzător ca sens, „unsul", a fost Christos, de la care
noi avem forma Cristos. Întrucât domnitorul aşteptat trebuia să fie un Rege sau
un Fiu (adică, urmaş) al lui David, şi aceşti doi termeni au fost folosiţi ca
nume sau titluri ale lui Isus.
Nu încape îndoială că Isus a fost omorât de romani în urma
acuzaţiei că ar fi pretins că este regele iudeilor (Marcu 15:26). Se pune
întrebarea dacă El a declarat explicit dreptul Său la această funcţie şi dacă a
dat să se înţeleagă aceasta din acţiunile Sale. Termenul „Mesia" este
întâlnit rareori pe buzele lui Isus. În Marcu 12:35 şi 13:21 (cf. Matei 24:5)
El vorbeşte despre Mesia şi despre cei care au avut pretenţii de mesianitate,
dar nu Se identifică pe Sine direct ca Mesia. În Matei 23:10 şi Marcu 9:41 Isus
este prezentat dându-le învăţături ucenicilor, probabil cu referire la situaţia
din biserica primară. Matei 16:20 nu face decât să repete v. 16. De aici rezultă
că Isus nu S-a referit la Sine ca Mesia în învăţătura publică dată mulţimilor
şi că El a folosit rareori titlul atunci când a vorbit cu ucenicii Săi (cf.
Ioan 4:25 ş.urm.). Situaţia este aceeaşi cu privire la „Fiul lui David" -
întrebarea din Marcu 12:35-37 nu îl identifică în mod explicit pe Isus ca Fiul
lui David. De asemenea, Isus nu a revendicat public titlul de „Rege"
(Matei 25:34, 40 se adresează ucenicilor). Pe de altă parte, multe dintre
acţiunile lui Isus au putut fi privite ca acţiuni ale lui Mesia. Botezul Lui cu
Duhul a fost privit ca o ungere atât de Isus Însuşi (Luca 4:18) cât şi de
biserica primară (Faptele Apostolilor 4:27; 10:38). El a proclamat domnia
viitoare a lui Dumnezeu, a asociat venirea ei cu propria Sa activitate (Matei
12:28) şi a acţionat cu o autoritate care a indicat că El ocupa locul lui
Dumnezeu (Marcu 2:7). Nu este surprinzător că lumea se întreba dacă El este
Regele aşteptat (cf. Ioan 4:29; 7:25-31) şi că oamenii au vrut să-L facă rege
(Ioan 6:15). La judecata Sa a fost întrebat dacă este sau nu Mesia şi cu ocazia
aceasta a recunoscut public Mesianitatea Sa (Marcu 14:61 ş.urm.; cf. Ioan
18:33-38). Anterior Petru L-a numit Mesia şi Isus nu a respins identificarea
(Marcu 8:29 ş.urm.); oamenii care au sperat că El îi va ajuta în nevoile lor I
s-au adresat cu numele „Fiul lui David" (Marcu 10:47 ş.urm.).
Dovezile arată că deşi Isus a acţionat ca Mesia, El a fost
reticent şi chiar a încercat să înlăture sugestiile că El este Mesia (Marcu
8:30). Au fost oferite diferite explicaţii pentru atitudinea Sa. Putem renunţa
la ideea că evangheliile au prezentat greşit situaţia şi că Isus nu a fost
recunoscut ca Mesia nici de către Sine Însuşi şi nici de altcineva; unii susţin
că biserica I-a dat acest titlu abia după înviere (vezi W. Wrede, The Messianic
Secret, E.T, 1971; contra; J. D. G. Dunn, TynB 21, 1970, p. 92-117). Un
element important în explicaţie este desigur faptul că ideea lui Isus despre
mesianitate a fost foarte diferită de aceea a multor evrei care aşteptau ca
Mesia să inaugureze o insurecţie politică şi să elibereze ţara de romani; chiar
dacă au existat evrei cu un ideal mai spiritual despre lucrarea lui Mesia, Isus
a trebuit să Se păzească de această interpretare greşită. (Este de la sine
înţeles că Isus nu S-a asociat nicidecum cu violenţa propusă de revoluţionarii
politici din zilele Sale; în această privinţă vezi M. Hengel, Was Jesus a
Revolutionist?, 1971.) Un alt element ar putea fi faptul că Isus nu a vrut
sa revendice mesianitatea Sa decât după ce S-a dovedit a fi Mesia prin
acţiunile Sale sau după ce poporul a recunoscut adevărata semnificaţie a
lucrării Sale. În felul acesta El a separat mesianitatea de asocierile politice
lumeşti şi a reinterpretat-o în termenii concepţiei VT despre lucrarea măreaţă
de mântuire făcută de Dumnezeu.
Nu încape îndoială, însă, că evangheliile ne dau impresia că
Isus a preferat să folosească o altă descriere, Fiul omului (observaţi
schimbarea de terminologie în Marcu 8:29 ş.urm. /31 şi 14:61/62). Această
expresie gr. neobişnuită se poate să fi apărut numai prin traducerea unei
expresii idiomatice semite (ebr. ben’ adam; aram. bar’enas(a)’) care înseamnă fie un anumit membru al speciei
„om" (de ex. Ezechiel 2:1) sau „omenire", în general (de ex. Psalmul
8:4). În Daniel 7:13 ş.urm. expresia descrie pe cineva „cu o înfăţişare ca de
om", cineva care vine pe nori cu Cel îmbătrânit de zile şi primeşte de la
El stăpânirea eternă asupra tuturor popoarelor. Se pare că în limbajul din
vremea lui Isus a fost posibil să se folosească expresia ca o modalitate
modestă de referire la Sine în anumite situaţii, deşi părerile diferă şi unii
susţin că expresia a fost folosită pentru a face o afirmaţie adevărată cu
privire la omenire în general şi cu privire la vorbitor în particular, sau dacă
expresia a fost folosită pentru a face o afirmaţie care se aplică numai
vorbitorului.
Expresia apare deseori pe buzele lui Isus şi apariţia ei în evangheliile sinoptice a dus la multe controverse.
1. Pe de-o parte, s-a presupus că înţelesul expresiei este
derivat din Daniel 7:13 ş.urm. şi în acest caz s-ar referi la venirea viitoare
a unei fiinţe cereşti descrisă cu un simbolism apocaliptic (Marcu 13:26; 14:62)
şi la rolul ei la judecata de pe urmă (Marcu 8:38; Matei 10:23; 19:28; 25:31;
Luca 12:8 ş.urm.; 17:22-30; 18:8). Unii teologi cred că biserica primară a fost
prima care a folosit acest concept pentru a descrie rolul viitor al lui Isus
(vezi N. Perrin, A modern Pilgrimage in New Testament Christology,
1974); alţii argumentează, pe baza textului din Luca 12:8 ş.urm., că Isus a
aşteptat venirea unui alt personaj apocaliptic diferit de Sine, personaj care
să confirme lucrarea Lui, iar biserica primară este cea care L-a identificat pe
Isus cu acest personaj viitor (vezi H. E. Tödt, The Son of Man in the
Synoptic Tradition, 1965); alţii susţin că Isus a privit în viitor la
propria sa venire ca Fiul Omului (vezi O. Cullmann, The Christology of the
New Testament, 1963).
Alături de aceste afirmaţii despre „viitor" există
altele care vorbesc despre autoritatea prezentă şi despre umilirea Fiului
Omului (Marcu 2:10, 27 ş.urm.; Luca 6:22; 7:34; 9:58; 12:10; 19:10) şi care
profeţesc suferinţele, moartea şi învierea Lui (Marcu 8:31; 9:9, 12, 31; 10:33
ş.urm., 45; 14:21, 41; cf. Luca 24:7). Este greu (dar nu imposibil: vezi mai jos)
să vedem cum afirmaţii ca acestea au putut fi făcute despre Fiul Omului descris
în Daniel 7 şi de aceea mulţi teologi cred că folosirea expresiei „Fiul
Omului" în asemenea afirmaţii îşi are originea în biserica primară care,
după ce L-a identificat pe Isus ca Fiul Omului care are să vină, a folosit
acelaşi titlu pentru a se referi la lucrarea Lui pământească şi la patimile
Lui. Alţi teologi susţin că Isus a produs propria Sa reinterpretare creatoare a
rolului Fiului Omului, sub influenţa profeţiilor despre Robul lui Iahve care
suferă (Isaia 52:13; 53:12).
2. Pe de altă parte, diferiţi teologi consideră că folosirea
expresiei bar’enas(a) este o descriere de Sine în aramaică şi susţin că
Isus a folosit expresia pentru a Se referi la Sine. Potrivit acestei concepţii,
este foarte probabil ca afirmaţiile din evanghelii care au un conţinut
ne-apocaliptic şi care se referă la Isus ca la un simplu om să fie autentice.
Folosirea termenului de către Isus a îndreptat mai târziu privirile bisericii
spre Daniel 7 şi aceasta a dus la o reinterpretare a învăţăturii lui Isus în
termeni apocaliptici (G. Vermes, op. cit., p. 160-191).
3. Este probabil că teologii au fost duşi în rătăcire de
insistenţa unei singure origini fundamentale pentru toate afirmaţiile şi nu au
luat în considerare suficient de serios ambiguitatea termenului. Este clar că
putea fi folosit pentru a Se descrie pe Sine, deşi rămân incerte împrejurările
precise în care s-a crezut că este potrivit să facă aşa. În acelaşi timp nu se
poate contesta că termenul a putut avea un sens plin de forţă. C. F. D. Moule
observă pe bună dreptate că folosirea articolului hotărât în expresia aceasta
poate conferi tărie „personajului uman" (vezi cel menţionat în Daniel 7:13
ş.urm. - „Neglected Features in the Problem of The Son of Man" în J.
Gnilka (ed.), Neues Testament und Kirche, 1974, p. 413-428). Faptul că
acest personaj a jucat un rol important în unele domenii din gândirea evreiască
este arătat de aluziile din 1 Enoh şi 4 Ezra (deşi datarea
porţiunilor cruciale din 1 Enoh este foarte nesigură). Totuşi, abordarea
cea mai probabilă este aceea care ia Daniel 7:13 ş.urm. ca punct de pornire şi
consideră că acolo este indicat un personaj, poate liderul şi reprezentantul
lui Israel, cu care Isus Se identifică pe Sine. Acest personaj deţine
autoritate şi este destinat să domnească peste lume, dar modul de realizare a
acelei domnii este prin umilinţă, suferinţă şi respingere. Nu este prea greu
să-L înţelegem pe Isus vorbind în felul acesta, dacă facem presupunerea că El a
privit în viitor la propria Sa respingere şi apoi la justificarea şi
restaurarea Lui de către Dumnezeu. Această presupunere este justificată întru
totul dacă ţinem cont că: (a) Isus a recunoscut că realităţile situaţiei
în care Şi-a desfăşurat lucrarea l-au dus la conflict cu autorităţile evreieşti
ostile; şi (b) Isus a acceptat modul de viaţă al omului evlavios descris
în VT; potrivit VT un asemenea om se poate aştepta la respingere şi persecuţie,
dar trebuie să-şi pună încrederea în Dumnezeu ca să fie izbăvit. Acest tipar
poate fi observat în anumiţi Psalmi (în special Psalmul 22; 69), în profeţiile
despre Robul Domnului care suferă şi în cariera „sfinţilor Celui
Preaînalt" în Dan. Poate fi găsit şi în cartea Înţelepciunii (deşi este
îndoielnic faptul că această carte l-ar fi influenţat pe Isus) şi în legendele
populare în care evreii glorificau soarta martirilor Macabei. În contextul
acesta ar fi fost straniu ca Isus să nu-Şi interpreteze lucrarea în asemenea
termeni. În acelaşi timp, modul Său de a vorbi i-a pus în încurcătură pe
ascultători: „Cine este acest Fiu al omului?" (Ioan 12:34). Probabil că a
fost o modalitate deliberată de a învălui într-o oarecare măsură propriile Sale
afirmaţii, aşa încât să nu ducă la speranţe false. El a revendicat autoritatea,
dar o autoritate care a fost respinsă de oameni în mare măsură. Prin folosirea
acestei expresii Isus a revendicat faptul că este reprezentantul final al lui
Dumnezeu pentru oameni, destinat să domnească dar să fie respins de Israel,
condamnat să sufere dar justificat şi reabilitat de Dumnezeu.
Unul dintre elementele care au contribuit la modul în care
Isus a înţeles rolul Său de Fiu al omului a fost personalitatea Robului
Domnului, Robul lui Iahve. Acest titlu nu a fost folosit de Isus, dar El
S-a apropiat cel mai mult de folosirea lui atunci când a citat din Isaia 42:1-4
în Matei 12:18-21. Cu toate acestea, există dovezi puternice că Isus S-a văzut
pe Sine împlinind rolul unuia care a venit să slujească şi să Se dea pe Sine ca
răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45; cf. 14:24; Isaia 53:10-12) şi care „a
împărtăşit soarta criminalilor" (Luca 22:37, TEV; cf. Isaia 53:12; R. T.
France, TynB 19, 1968, p. 26-52).
Dacă titlurile de mai sus exprimă rolul lui Isus, atunci
poziţia Sa şi relaţia Sa cu Dumnezeu sunt exprimate în titlul Fiul lui
Dumnezeu. Folosirea acestui titlu pentru îngeri şi alte fiinţe cereşti nu pare
să aibă o semnificaţie majoră în ceea ce priveşte aplicarea titlului la Isus.
Mai important este modul în care titlul a fost folosit în VT pentru a se referi
la poporul Israel în totalitatea Sa şi la regele lor, în particular, pentru a
exprima relaţia pe care o aveau cu Dumnezeu în termenii grijii şi ocrotirii
divine, pe de-o parte, şi în termenii slujirii şi supunerii umane, pe de altă
parte. Este posibil ca în vremea NT Mesia să fi început să fie privit ca fiind,
într-un sens special, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a dezvoltat ideea că oamenii
evlavioşi erau în mod special obiectul grijii părinteşti a lui Dumnezeu.
Este cert că Isus a fost conştient de relaţia Sa specială cu
*Dumnezeu, căruia I S-a adresat în rugăciune cu numele intim de *Abba (Marcu
14:36). În contextul acesta trebuie să înţelegem folosirea termenului
„Fiu" pentru a exprima relaţia Sa cu Dumnezeu ca Tatăl Sau (Matei 11:27;
Luca 10:22). Aici El declară că între Sine şi Dumnezeu există aceeaşi
intimitate ca şi între un fiu şi tatăl său, aşa încât numai El este în măsura
să-L reveleze pe Dumnezeu oamenilor. Totuşi, există secrete în planul Tatălui
care sunt ascunse chiar şi de Fiul (Marcu 13:32). Deşi se poate ca aluzia să nu
fi fost clară pentru mulţimi, este probabil că referirea la fiul stăpânului din
pilda vierilor (Marcu 12:6) a fost un mod voalat al lui Isus de a Se arăta pe
Sine şi soarta Sa. Acest sens de Filiaţie unică trece dincolo de sensul general
al relaţiei filiale faţă de Dumnezeu pe care o putea avea un evreu pios
oarecare. Lucrul acesta poate fi văzut mai bine în modul în care Dumnezeu
Însuşi S-a adresat lui Isus ca Fiu la botez şi la schimbarea la faţă (Marcu
1:11; 9:7), cât şi în modul în care I se adresează lui Isus Satan şi demonii
(Matei 4:3, 6; Marcu 3:11; 5:7). Dovezile arată că Isus Însuşi a fost foarte
reticent când a fost vorba să exprime sensul acesta de relaţie personală unică
cu Dumnezeu; totuşi, este clar că autorităţile evreieşti au suspectat că El a
făcut afirmaţii de felul acesta (Marcu 14:61; Luca 22:70), afirmaţii care
uneori au fost făcute mai făţiş decât sugerează evangheliile sinoptice (în
Evanghelia după Ioan revelaţia de Sine a lui Isus este mai clară, dar faptul
acesta se poate datora modului în care Ioan a scos în relief pentru cititorii
săi în mod deliberat implicaţiile depline ale învăţăturii lui Isus). În acest
titlu poate fi găsită cea mai deplină expresie a identităţii lui Isus (vezi I.
î. H. Marshall, Int 21, 1967, p. 87-103).
II. Folosirea titlurilor în perioada de început a bisericii
O perioadă de vreo 20 de ani separă moartea şi învierea lui
Isus de cele mai vechi documente ale NT (primele scrisori ale lui Pavel) care
pot fi datate în mod credibil. În vremea lui Pavel folosirea diferitelor
titluri pentru Isus era deja bine definită; Pavel a folosit o terminologie
existentă, deplin dezvoltată, pe care a preluat-o ca un fapt dat şi pe care nu
a fost necesar să o explice cititorilor săi. Totuşi, în această perioadă
preliterară este dificil să urmărim folosirea diferitelor titluri şi
interpretarea teologică asociată cu privire la Isus. Trebuie să încercăm să
recunoaştem cazurile în care titlurile din NT pot fi considerate în mod
plauzibil oglindiri ale folosirii tradiţionale; acesta este un proces subiectiv
şi duce la ipoteze de o credibilitate variabilă. Putem folosi de asemenea
istoria bisericii primare care ne este dată în Faptele Apostolilor, dar trebuie
să recunoaştem că Luca a scris la mai mulţi ani după evenimentele pe care le
descrie şi că ar fi existat tendinţa inevitabilă de a adopta terminologia cu
care erau familiari cititorii săi. Putem compara aceasta cu modul în care o
personalitate bine cunoscută tinde să fie descrisă cu titlul purtat mai târziu
în viaţă, chiar şi atunci când este discutată cariera sa din tinereţe; suntem
tentaţi să spunem „Regina Victoria şi-a petrecut primii ani în palatul
Kensington", în loc să spunem mai pedant „Prinţesa Victoria (care mai
târziu a devenit regină) şi-a petrecut primii ani...". Totuşi, dacă suntem
atenţi putem urmări dezvoltarea de la început a titlurilor folosite pentru a-L
descrie pe Isus.
Este adevărat că unii teologi au dat dovadă de multă
îndrăzneală când au postulat o serie de etape în gândirea cristologică a
Bisericii primare, pe baza presupunerii că înţelegerea originală a lui Isus, în
termeni pur iudaici a fost succedată de o concepţie afectată tot mai mult de
gândirea elenistică introdusă întâi în biserică de iudaismul din Diaspora şi
apoi, mai direct, de lumea păgână (F. Hahn; R. H. Fuller). Deşi nu încape
îndoială că au avut loc unele dezvoltări generale de felul acesta,
ipoteza nu poate fi folosită pentru a trasa cu precizie fazele de dezvoltare,
întrucât este clar că influenţe de tot felul au afectat biserica de la bun
început şi avem de-a face de asemenea cu gândirea cristologică a mai multor
biserici semi-independente. Nu este posibil să trasăm o linie evolutivă simplă
a procesului de gândire în primii vreo 20 de ani ai bisericii creştine. Ceea ce
putem spune este că această perioadă a fost o perioadă de gândire creatoare
fără egal în dezvoltarea cristologiei (I. H. Marshall, NTS 19, 1972-3, p.
271-287).
Uneori s-a sugerat că la început interesul Bisericii primare
faţă de Isus a fost de ordin pur funcţional şi nu ontologic (O. Cullmann).
Biserica s-ar fi preocupat cu ce a făcut Isus şi nu cu identitatea Lui, nici nu
a pus întrebări metafizice cu privire la statutul Lui. Dar facerea unei
distincţii atât de nete între alternative probabil că înseamnă să separăm ceea
ce la început a fost unit: funcţia şi poziţia (statutul) nu pot fi separate
atât de simplu. Nu încape îndoială că biserica primară s-a preocupat cu ce a
făcut Isus, dar însăşi natura a ceea ce a făcut El a ridicat în mod inevitabil,
încă de la început, întrebări cu privire la relaţia Lui cu Dumnezeu, iar lucrul
acesta este reflectat în titlurile folosite pentru a-L descrie pe Isus.
În această perioadă majoritatea termenilor „umani"
obişnuiţi folosiţi pentru a-L descrie pe Isus în timpul lucrării Sale au ieşit
din uz, cu excepţia măsurii în care au fost păstraţi în materialul narativ
despre cariera Lui. Termeni cum sunt Rabbi şi Învăţător nu mai
erau adecvaţi. Termenul Profet, care a reprezentat un nivel mai înalt de
percepţie obişnuită a funcţiei lui Isus a fost de asemenea scos din uz; deşi
termenul a continuat să fie aplicat la adresa Lui (Faptele Apostolilor 3:22
ş.urm.; cf. 7:37), nu apare ca un titlu al lui Isus. Un lucru surprinzător este
dispariţia aproape completă a termenului Fiul omului. Expresia este
întâlnită ca un titlu al lui Isus numai pe buzele lui Ştefan când era pe moarte
(Faptele Apostolilor 7:56). În altă parte s-a păstrat numai ca un citat din VT
(Evrei 2:6; citat din Psalmul 8:5) şi într-o descriere a lui Isus în Apocalipsa
1:13; 14:14 (cf. Daniel 7:13 ş.urm.). Dar probabil că ideea a persistat. Pe
de-o parte, este posibil să avem o traducere a expresiei „Fiul omului"
într-un termen grec mai uşor de înţeles, „Omul", termen care apare în unul
sau două pasaje în care Isus este comparat cu Adam, primul om (Romani 5:15; 1
Corinteni 15:21,47; cf. 1 Timotei 2:5). Pe de al în parte, evangheliile au
păstrat folosirea termenului pe buzele lui Isus. Aşa cum am remarcat deja,
există teologi care susţin că folosirea termenului îşi are originea în Biserica
primară sau că majoritatea exemplelor de folosire a termenului au fost
dezvoltate de Biserica primară pe baza unui număr mic de afirmaţii ale lui
Isus. Deşi aceste sugestii sunt foarte puţin probabile, nu putem exclude posibilitatea
includerii acestui titlu în câteva afirmaţii care aparţin Bisericii primare;
este foarte probabil că aşa stau lucrurile în Evanghelia după Ioan în care
învăţătura lui Isus ne-a fost transmisă într-o formă în care este imposibil să
separăm cuvintele reale ale lui Isus de comentariul interpretativ al
evanghelistului. Este important că exprimarea mai deplină de către Ioan a
semificaţiei implicite a titlului are loc în limitele unei evanghelii, ca o
învăţătură care îi este atribuită lui Isus Însuşi şi care, în ultimă analiză,
se bazează pe cuvintele Lui (vezi IV., mai jos). Nu există nici un
indiciu că Biserica primară ar fi folosit acest titlu în mod independent. Este
clar că a fost considerat ca un termen care se potrivea numai pe buzele lui
Isus, ca o descriere de Sine, şi singura excepţie este în Faptele Apostolilor
7:56. Nu a ajuns niciodată să fie un termen folosit în declaraţii confesionale
(cu excepţia posibilă a textului din Ioan 9:35).
Deşi titlul de Robul (Domnului) nu a apărut în evanghelii,
am văzut că motivele asociate au fost prezente în descrierea lucrării lui Isus
ca o slujire pentru „mulţi". Acelaşi motiv reapare în gândirea Bisericii
primare. Este foarte evident în 1 Petru 2:21-25, unde patimile şi moartea lui
Isus sunt descrise în termeni luaţi din Isaia 53; este prezent, dar nu la fel
de clar, într-o serie de formule tradiţionale prin care Pavel exprimă
semnificaţia morţii lui Isus (Romani 4:25; 8:34; 1 Corinteni 11:23-25; 15:3-5;
Filipeni 2:6-11; 1 Timotei 2:6; J. Jeremias, TDNT 5, p. 705-712). Titlul
propriu zis (pais) este găsit în Faptele Apostolilor 3:13, 26; 4:27, 30
unde Isus este declarat Robul lui Dumnezeu care a fost dat morţii de către
evrei, dar care a fost înviat şi glorificat de Dumnezeu pentru a fi sursa
binecuvântării pentru poporul Său. Dacă Isus este desemnat aici cu un titlu
purtat de asemenea de David (Faptele Apostolilor 4:25, pais) şi de
profeţi (Apocalipsa 11:18; 22:9, doulos), în cazul acesta ideea din
Isaia 42:1-4; 52:13 ş.urm. este cea care a influenţat Biserica primară. Deşi
titlul nu apare din nou decât în scrierile Părinţilor Apostolici şi, de aceea
se crede că a fost un titlu al lui Isus folosit de Luca şi nu de Biserica
primară, este foarte probabil că termenul a fost folosit în biserica din
Palestina şi apoi a ieşit din uz datorită ambiguităţii formei pais (care
poate însemna „copil" sau „slujitor") şi datorită nuanţei
subordonatoare a formei doulos („sclav").
Potrivit cuvântării atribuite lui Petru în ziua
Cincizecimii, semnificaţia învierii este că pe Isus, pe care L-au răstignit
evreii, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Cristos (Faptele Apostolilor 2:36).
Acest text ne oferă cheia pentru dezvoltarea titlurilor Cristologice. Învierea
a fost evenimentul decisiv care i-a dus pe urmaşii lui Isus la o nouă evaluare
a persoanei Sale şi lucrul acesta le-a fost confirmat de darul Duhului care a
venit de la Isus Cel înălţat (Faptele Apostolilor 2:33). Declaraţia lui Isus că
este un personaj „mesianic" a fost confirmată acum de Dumnezeu prin
învierea Lui din morţi şi, de aceea, atestă adevărul acestor afirmaţii. Cel
care a murit sub inscripţia sarcastică a lui Pilat ca „regele iudeilor" a
fost dovedit acum a fi rege într-un sens mai profund. Se pare că titlul de
„rege" nu a fost folosit prea mult. Este adevărat că termenul „rege"
a fost înlocuit de termenul „Împărăţie" în propovăduirea apostolică, dar
probabil că termenul era periculos din punct de vedere politic (Faptele
Apostolilor 17:7) şi folosirea lui a fost limitată (Apocalipsa 17:14; 19:16);
observaţi de asemenea că titlul „Domnul" a fost folosit frecvent, deşi era
la fel de periculos din punct de vedere politic. „Mesia" - un cuvânt
lipsit de înţeles în afara cercurilor de limbă ebr. - a fost înlocuit cu
termenul „Cristos", nu cu „Rege", în forma aceasta titlul
„Cristos" a avut tendinţa să-şi piardă sensul original de „Unsul"
(vezi totuşi 2 Corinteni 1:21) şi a căpătat mai mult sensul de
„Mântuitor". A fost folosit mai ales în afirmaţii privitoare la moartea şi
învierea lui Isus (Romani 5:6, 8; 6:3-9; 8:34; 14:9; 1 Corinteni 15:3-5; 1
Petru 3:18; W. Kramer, Christ, Lord, Son of God, 1966). Isus a fost
Cristosul, Cel care a murit şi a înviat. Deşi titlul „Cristos" a avut
tendinţa să devină un nume al lui Isus şi nu un titlu, a continuat să aibă un
sens de demnitate, aşa încât era folosit rareori numai cu titlul „Domnul"
(adică, în combinaţia „Domnul Cristos"; Romani 16:18; Coloseni 3:24), ci
era folosit mai degrabă sub forma „Domnul Isus Cristos".
În Faptele Apostolilor 3:20 ş.urm. Isus este prezentat ca şi
Cel care este desemnat să Se arate ca şi Cristosul la sfârşitul vremurilor. În
consecinţă, s-a afirmat (mai ales de către F. Hahn) că la început cristologia
bisericii s-a preocupat de a doua venire a lui Isus şi că diferitele titluri
cum sunt Fiul omului, Cristos şi Domnul au fost folosite la început pentru a
indica funcţia Lui la sfârşitul vremurilor; abia mai târziu (dar încă în
perioada pre literară) şi-au dat seama că Cel care avea să vină ca şi Cristos
şi Domn la sfârşit era deja Cristos şi Domn prin virtutea învierii şi înălţării
Sale (iar învierea şi înălţarea au confirmat o poziţie existentă deja). Această
teorie este lipsită de dovezi. Faptele Apostolilor 3:20 ş.urm. are înţelesul că
Acela care a fost deja rânduit să fie Cristos Se va întoarce la sfârşitul
vremurilor. Isus nu este doar desemnat să fie Mesia în viitor, ci El este deja
Mesia. De fapt, numai datorită învierii şi a implicaţiilor ei cu privire la
persoana lui Isus a putut Biserica primară să aştepte cu încredere revenirea (parousia)
Lui ca Fiul omului, în consecinţă, moartea şi învierea Lui sunt cele care au
stabilit înţelesul termenului „Cristos": potrivit lui Pavel, mesajul
creştin era orientat în mod exclusiv spre „Cristos Cel răstignit" (1
Corinteni 1:23; 2:5).
Celălalt titlu care apare în Faptele Apostolilor 2:36 este
Domnul. Prin înviere Dumnezeu a demonstrat că Isus a fost cu adevărat Domnul,
iar Biserica primară a aplicat pentru El cuvintele din Psalmul 110:1, în
virtutea acestui eveniment: „Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea,
până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale" (Faptele Apostolilor
2:34 ş.urm.). Acesta a fost folosit deja de Isus când i-a învăţat că Mesia era
Domnul lui David (Marcu 12:36) şi în răspunsul Său la judecata înaintea marelui
preot (Marcu 14:62). Dacă Isus era acum Domnul, înseamnă că misiunea Bisericii
primare era să-i conducă pe oameni să recunoască poziţia lui Isus. Noii
convertiţi deveneau membri ai bisericii prin recunoaşterea lui Isus ca Domn:
„Dacă mărturiseşti deci cu gura în pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima în că
Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Romani 10:9; cf. 1
Corinteni 12:3). Marea semnificaţie a acestei mărturisiri este văzută în
Filipeni 2:11 unde apogeul planului lui Dumnezeu este ca toată creaţia să-L
recunoască pe Isus Cristos ca Domn. În această mărturisire se poate să existe o
notă polemică, întrucât îl plasează pe Isus în opoziţie cu ceilalţi
„domni" recunoscuţi de închinătorii din lumea elenistică. Este cert că
evreii au recunoscut numai un singur Dumnezeu şi Domn, dar păgânii s-au
închinat la „mulţi dumnezei şi la mulţi domni" - spre deosebire de ei
creştinii au recunoscut „un singur Dumnezeu: Tatăl... şi un singur Domn: Isus
Cristos" (1 Corinteni 8:6). Împăratul roman era declarat domn (dominus)
de către supuşii săi iar împăraţii care s-au succedat au revendicat loialitatea
completă a supuşilor lor; mai târziu lucrul acesta avea să ducă la conflicte de
conştiinţă foarte acute pentru creştini.
O dovadă importantă cu privire la folosirea de către primii
creştini a titlului pentru Isus este expresia păstrată în aramaică în 1
Corinteni 16:22: *„Maranatha". Aceasta este o combinaţie de două cuvinte
şi înseamnă „Domnul nostru, vino" sau „Domnul nostru a venit (va
veni)". Unii teologi cred că a fost la început o rugăciune pentru
revenirea lui Isus ca Domn (cf. Apocalipsa 22:20) sau o promisiune că venirea
Lui era iminentă (cf. Filipeni 4:5). Faptul că expresia a fost păstrată în
limba aramaică într-o biserică de limbă greacă arată că expresia a fost
folosită la început într-o biserică de limbă aramaică, adică, probabil că
expresia a apărut în zilele de început ale bisericii din Palestina. Dovezile de
la Qumran au ajutat să confirme posibilitatea acestei apariţii într-un cadru
unde se vorbea aramaică (J. A. Fitzmyer, NTS 20, 1973-4, p. 386-391).
Ultimul termen pe care-l vom discuta în această secţiune
este Fiul lui Dumnezeu. Se poate să fi fost asociat în special cu propovăduirea
lui Pavel: este semnificativ faptul că Faptele Apostolilor 9:20 asociază acest
titlu cu propovăduirea lui şi apare numai încă o singură dată în Fapte, într-un
citat din Psalmul 2:7 în predica lui Pavel din Antiohia Pisidiei (Faptele
Apostolilor 13:33). Aici promisiunea „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am
născut" este aplicată de Pave! la învierea lui Isus, care este privită ca
naşterea lui Isus la o viaţă nouă. Ideea, însă, nu este că Isus a devenit Fiul
lui Dumnezeu prin faptul că a fost înviat din morţi, ci dimpotrivă, că întrucât
El era Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu L-a înviat din morţi (cf. înţelepciunea 2:18).
Aceeaşi idee apare din nou în Romani 1:3 ş.urm., fiind considerată în general
ca o formulă prepaulină, în care se spune că Isus a fost declarat Fiul lui
Dumnezeu cu putere prin învierea din morţi. În 1 Tesaloniceni 1:9 ş.urm.
calitatea de Fiu a lui Isus este asociată din nou cu învierea şi acest fapt
este considerat baza speranţei pentru revenirea Lui.
Alte două elemente par să fie asociate cu titlul de
„Fiu" în această perioadă de început a bisericii. Unul este ideea
preexistenţei Fiului: o serie de texte vorbesc despre Dumnezeu care L-a trimis
pe Fiul Său (Ioan 3:17; Romani 8:3; Galateni 4:4 ş.urm.; 1 Ioan 4:9 ş.urm., 14)
şi presupun clar că Fiul a venit în lume dintr-o existenţă anterioară la Tatăl.
Această idee este exprimată foarte explicit fără folosirea termenului
„Fiu" în cântarea prepaulină din Filipeni 2:6-11 (R. P. Martin, Carmen
Christi, 1967). Aici Isus este un personaj divin, existând ca imagine a lui
Dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, personaj care a schimbat modul Său ceresc de
existenţă pentru o formă pământeană de existenţă în umilinţă. Deşi cântarea
vorbeşte despre „dezbrăcarea de Sine" („golirea de Sine"), aşa încât
a schimbat chipul de Dumnezeu cu cel de rob, faptul că Pavel L-a privit pe Isus
ca Fiul lui Dumnezeu în viaţa şi moartea Sa arată ca el nu a interpretat
cântarea în sensul că Isus a renunţat la natura Sa divină pentru a Se întrupa.
Dimpotrivă, „El S-a dezbrăcat de Sine prin faptul că a luat chip de rob... - şi
lucrul acesta a implicat în mod necesar o eclipsare a gloriei Sale ca şi
Imagine divină, pentru ca El să poată fi, în trup omenesc, Imaginea Dumnezeului
întrupat" (R. P. Martin, p. 194).
Celălalt element asociat cu titlul de Fiu este că Dumnezeu
L-a dat pe Isus ca să sufere şi să moară (Romani 4:25; 8:32; Galateni 2:20; cf.
Ioan 3:16). Se poate să existe aici o legătură cu exemplul din VT, când Avraam
a fost gata să-l jertfească pe fiul său, Isaac, pentru a arăta credinţa şi
supunerea sa (Geneza 22:12, 16). Dar Dumnezeu nu L-a cruţat pe singurul Său
Fiu. ci L-a dat de bunăvoie pentru a îndepărta păcatele noastre. Prin folosirea
titlului „Fiu" măreţia sacrificiului divin este arătată şi mai clar.
Nu ştim exact când a început tradiţia despre naşterea
virgină a lui Isus să influenţeze gândirea cristologică a bisericii. Implicaţia
ambelor relatări ale naşterii este că împrejurările naşterii lui Isus au fost
trecute sub tăcere (cf. Matei 1:19; Luca 2:19,51) şi sunt foarte puţine dovezi
că tradiţia ar fi influenţat biserica mai înainte ca istoria naşterii să-şi fi
găsit expresia în evanghelii. În ambele relatări Isus este prezentat ca Fiul
lui Dumnezeu (Matei 2:15; Luca 1:32, 35) a cărui naştere ca Fiul Mariei se
datorează influenţei Duhului Sfânt; în calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu El
este în măsură să aibă funcţia şi sarcina de Mesia (Luca 1:32 ş.urm.). Nu numai
atât, dar ca Fiu al lui Dumnezeu El poate fi numit Emanuel, „Dumnezeu este cu
noi"; prezenţa Lui pe pământ este echivalentă cu prezenţa lui Dumnezeu
Însuşi. Cele două relatări nu iau în discuţie problema relaţiei dintre
conceperea lui Isus de către Duhul şi identificarea Lui cu Fiul preexistent al
lui Dumnezeu; evangheliile s-au preocupat în mod exclusiv de modul în care Fiul
Mariei a putut fi născut ca Fiul lui Dumnezeu.
III. Folosirea titlurilor cristologice de către Pavel
În secţiunea precedentă am văzut că fazele esenţiale în
dezvoltarea vocabularului creştin al bisericii au avut loc deja înainte de
scrierea epistolelor lui Pavel. El foloseşte un vocabular care exista deja şi
poate presupune că termenii pe care-i foloseşte sunt în general cunoscuţi
cititorilor săi creştini. În consecinţă, se poate vorbi prea puţin despre o
folosire a titlurilor care să fie caracteristică pentru Pavel. Motivul poate să
fie că Pavel însuşi a fost angajat atât de mult în dezvoltarea teologiei
Bisericii primare încât şi-a adus contribuţia la domeniul comun al gândirii
cristologice înainte de a ajunge să scrie epistolele sale. Prin urmare, în
opoziţie cu schema adoptată de R. Bultmann (Theology of the New Testament,
1, 1952, cap. 3), L. Goppelt refuză pe bună dreptate să discute „Kerygma
bisericii elenistice, separata de gândirea lui Pavel" deoarece o asemenea
discuţie duce la „abstracţii neistorice": deşi recunoaşte că au existat
multe curente de gândire în biserica primară, el preferă să discute teologia
lui Pavel în lumina tradiţiilor pe care le-a primit şi a situaţiilor în care a
lucrat (Theologie des Neuen Testaments, 2, 1976, p. 360 ş.urm.).
Două titluri pe care ne-am aştepta să le întâlnim în
epistolele lui Pavel se remarcă prin absenţa sau prin raritatea lor. Pavel nu
foloseşte niciodată titlul Robul (Domnului), cu referire la Isus, şi foloseşte
motivele asociate cu acest titlu numai când face aluzie la material tradiţional.
Totuşi, el se consideră pe sine şi pe colaboratorii săi robi ai lui Dumnezeu (doulos)
şi numai o singură dată vorbeşte despre Isus ca despre un slujitor (diakonos;
Romani 15:8) al tăierii împrejur (adică, pentru evrei). De asemenea, el
consideră că rolul de Slujitor este împlinit în mărturia misionară a bisericii
(Romani 10:16; 15:21; cf. Faptele Apostolilor 13:47).
Numele Isus, folosit singur, apare rar în scrierile lui
Pavel (de vreo 16 ori), dar este folosit frecvent în combinaţii. Jumătate
dintre aceste cazuri sunt în 2 Corinteni 4:10-14 şi 1 Tesaloniceni 4:14 unde
Pavel discută modul în care moartea şi învierea lui Isus sunt repetate în
vieţile credincioşilor, în rest el foloseşte numele „Isus" atunci când
discută ce alte titluri ar trebui date purtătorului acestui nume (1 Corinteni
12:3; cf. 2 Corinteni 11:4; Filipeni 2:10).
Pentru Pavel numele Cristos a devenit numele principal cu
care se referă la Isus. Mesajul său a fost „Evanghelia lui Cristos" (de
ex. Galateni 1:7), iar un studiu al textelor în care apare numele
„Cristos" produce o teologie paulină în miniatură (vezi studiul excelent
al lui W. Grundmann, TDNT 9, p. 543-551). El preia folosirea tradiţională a
titlului cu privire mai ales la moartea şi învierea lui Isus, dar îl foloseşte
şi în multe alte moduri. Elementul paulin distinct vine din folosirea expresiei
„în Cristos", prin care Cristos este descris ca factorul determinant care
condiţionează viaţa credinciosului (J. K. S. Reid, Our Life in Christ,
1963, cap. 1). Aceasta înseamnă că expresia nu se referă atât la unirea mistică
cu o persoană cerească ci mai degrabă se referă la faptele istorice ale
răstignirii şi învierii care condiţionează existenţa noastră. Astfel,
justificarea are loc „în Cristos" (Galateni 2:17); creştinul individual este
un „om în Cristos" (2 Corinteni 12:2) iar bisericile sunt „în
Cristos" (Galateni 1:22, gr.); mărturia creştină are loc „în Cristos"
(1 Corinteni 4:15; Filipeni 1:13, gr.; 2 Corinteni 2:17). În orice moment viaţa
creştinului este determinată de o situaţie nouă produsă de realitatea lui
Cristos.
Pavel foloseşte frecvent combinaţia „Isus Cristos" ca
un titlu. Uneori cuvintele apar în ordine inversată, „Cristos Isus", şi nu
a fost descoperită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru variaţiile în
ordinea cuvintelor: motivele de ordin gramatical ar putea să contribuie la
această variaţie şi s-a sugerat de asemenea că Pavel dorea să pună accentul pe
elementul uman, Isus, sau pe cel ceresc, Cristosul preexistent, prin numele pus
pe primul loc. În orice caz, nu pare să existe nici o diferenţă între folosirea
titlului compus sau a titlului simplu „Cristos", cu excepţia faptului că
titlul compus pare să fie mai emfatic, având mai multă demnitate.
Folosirea de către Pavel a titlului Domnul este în esenţă
aceeaşi cu a bisericii prepauline. Aici nu este nevoie să fie invocată
influenţa închinării păgâne a cultului zeităţilor pentru a explica aspectele
distinctive ale folosirii termenului de către Pavel. S-a arătat că această teză
- alături de afirmaţia asociată că o mare parte a teologiei pauline a fost
derivată prin transferarea unor idei păgâne în creştinism - nu este necesară şi
nici nu poate fi dovedită (O. Cullmann, op. cit., cap. 7). Desigur, creştinii
care L-au recunoscut deja pe Isus ca Domn au trebuit să definească mai clar ce
au înţeles ei prin acest titlu, în comparaţie cu închinarea păgână la alţi
domni (1 Corinteni 8:6), dar lucrul acesta este cu totul diferit de a afirma că
folosirea creştină a termenului a fost derivată de la păgânism.
Întrucât mărturisirea lui Isus ca Domn era semnul
caracteristic pentru un creştin şi, întrucât pentru creştini nu a existat nici
un alt Domn, a fost normal ca Pavel să vorbească simplu despre „Domnul"
atunci când a vrut să se refere la Isus. Este adevărat că acelaşi titlu a fost
folosit pentru a se referi la Dumnezeu Tatăl şi lucrul acesta poate duce la
oarecare ambiguitate când nu se ştie dacă se referă la Dumnezeu sau la Isus (în
special în Faptele Apostolilor; J. C. O’Neill, SJT 8, 1955, p. 155-174); în
general, însă, „Domnul" este un titlu folosit de Pavel pentru a se referi
la Dumnezeu în citate din VT, aşa încât riscul de confuzie este mic.
Dacă titlul „Cristos" a ajuns să aibă sensul de
„Mântuitor", titlul „Domnul" a exprimat în principal poziţia
proslăvită a lui Isus şi stăpânirea Lui asupra universului şi în special asupra
credincioşilor care au acceptat domnia Lui asupra lor. Titlul este folosit în
special atunci când se vorbeşte despre responsabilitatea creştinilor de a
asculta de Isus (de ex. Romani 12:11; 1 Corinteni 4:4 ş.urm.). Dar Pavel l-a
folosit destul de frecvent pentru a se referi la Isus în lucrarea Lui
pământeană (1 Corinteni 9:5), în special cu referire la ceea ce a ajuns să fie
cunoscută sub numele de „Cina Domnului" (1 Corinteni 10:21; 11:23, 26
ş.urm.) şi atunci când s-a referit la învăţăturile date de Isus când era pe
pământ (1 Corinteni 7:10, 25; 9:14 etc.). Nu este surprinzător că formula „în
Cristos" este modificată şi devine „în Domnul" atunci când apare în
contextul îndemnurilor şi poruncilor (Efeseni 6:1; Filipeni 4:2; Coloseni 4:17
etc.). Totuşi, folosirea celor două titluri este flexibilă şi uneori Pavel
foloseşte un anumit titlu când noi ne-am aştepta să-l folosească pe celălalt.
Titlurile compuse care includ titlul „Domnul" sunt
frecvente în scrierile lui Pavel şi este evident că sunt folosite pentru a
onora persoana numită. Mărturisirea primilor creştini: Isus (Cristos) este
Domnul" stă la baza dezvoltării titlului „Domnul Isus Cristos" (2
Corinteni 4:5), iar Pavel vorbeşte frecvent despre Domnul nostru, punând în
felul acesta accentul atât pe necesitatea angajamentului personal faţă de Isus
cât şi pe mântuirea şi preocuparea acordată de Isus poporului Său. Formula
aceasta este găsită în salutările introductive din scrisorile lui Pavel în care
„Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Domnul Isus Cristos" sunt asociaţi împreună ca
sursa binecuvântărilor spirituale. W. Grundmann (TDNT 9, p. 554) a sugerat că
la baza acestei formule stă expresia din VT „Domnul Dumnezeu", care a fost
transformată în închinarea creştină în „Dumnezeu Tatăl" şi, la acelaşi
nivel, „Domnul Isus Cristos", indicând prin aceasta că omul care îl are pe
Isus ca Domn îl are şi pe Dumnezeu ca Tată. Indiferent dacă această explicaţie
este corectă sau nu, sunt două fapte demne de remarcat. Unul este că Dumnezeu
Tatăl şi Isus sunt plasaţi în mod natural alături, într-un mod care indică o
poziţie egală; desigur, subordonarea lui Isus faţă de Tatăl este păstrată
întotdeauna cu grijă (1 Corinteni 15:28; Filipeni 2:11), dar nici o altă fiinţă
nu este pusă alături de Tatăl în felul acesta. Al doilea fapt este că folosirea
în VT a termenului „Domnul" ca un titlu pentru Dumnezeu a influenţat
folosirea creştină a termenului. Lucrul acesta este clar în Filipeni 2:10
ş.urm., care preia limbajul din Isaia 45:22-25 şi aplică lui Isus ceea ce s-a
spus acolo despre Dumnezeu. De asemenea, în Romani 10:9, 13, un citat din Ioel
despre chemarea numelui Domnului (adică Iahve) I-a fost aplicat lui Isus.
Folosirea termenului în felul acesta nu este specifică lui Pavel (cf. Ioan
12:38; Evrei 1:10; 1 Petru 3:14 ş.urm.; Iuda 24 ş.urm.; Apocalipsa 17:14;
19:16). În fine, când Pavel se referă la „ziua Domnului", nu încape
îndoială că înţelege că aici „Domnul" nu se referă la Iahve ci la Isus (1
Corinteni 1:8; 2 Corinteni 1:14).
Dacă ne-am ghida după statistici, s-ar părea că titlul Fiul
lui Dumnezeu (care apare de 15 ori) a fost mult mai puţin important pentru
Pavel decât titlul Domnul, care apare de cel puţin zece ori mai frecvent în
scrierile sale. Totuşi, aşa cum a arătat M. Hengel (The Son of God,
1976, cap. 3), Pavel foloseşte titlul acesta pentru Isus atunci când rezumă
conţinutul Evangheliei Sale (Romani 1:3-4, 9; Galateni 1:15 ş.urm.) şi are
tendinţa să-l rezerve pentru afirmaţii importante. El îl foloseşte atunci când
are în vedere relaţia dintre Dumnezeu şi Isus şi, aşa cum am văzut anterior,
atunci când preia afirmaţii tradiţionale care vorbesc despre faptul că Dumnezeu
L-a trimis în lume pe Fiul Său preexistent şi L-a dat să moară pentru noi. El
scoate în relief în mod special faptul că prin lucrarea Fiului noi putem fi
adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu (Romani 8:29; Galateni 4:4-6).
Pavel foloseşte o serie de alte expresii în contextul
acesta. Isus este descris ca şi *Chipul (Imaginea) Dumnezeului nevăzut (Coloseni
1:15; cf. 2 Corinteni 8:29; Coloseni 1:15-18) şi Preaiubitul (Fiu al) lui
Dumnezeu (Efeseni 1:6). Totuşi, acestea ar trebui privite doar ca descrieri ale
lui Isus şi nu ca titluri ale Lui. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la
alte expresii care descriu diferite funcţii ale lui Isus, cum este aceea de
*Cap (Efeseni 1:22) şi chiar aceea de Mântuitor (Efeseni 5:23; Filipeni 3:20).
Este discutabil dacă titlul Dumnezeu este aplicat de Pavel
lui Isus. Interpretarea textului din Romani 9:5 (vezi VSR şi mg.) este
controversată, dar textul probabil că ar trebui înţeles ca o doxologie la
adresa lui Cristos ca Dumnezeu (B. M. Metzger, în B. Lindars şi S. S. Smalley,
(ed.), Christ and Spirit in the New Testament, 1973, p. 95-112). La fel
de ambiguu este textul din 1 Tesaloniceni 1:12 (vezi TEV şi mg.; MV şi mg.).
Când ajungem la Epistolele pastorale, diversitatea de
titluri caracteristică scrierilor pauline anterioare începe să dispară. Titlul Fiul
lui Dumnezeu nu este folosit deloc. Nici Isus şi nici Cristos nu sunt
folosite independent (excepţie 1 Timotei 5:11) ci numai în combinaţie, de
obicei în ordinea Cristos Isus. Totuşi, Domnul este folosit ca un titlu
independent cât şi în combinaţii. În câteva cazuri probabil că avem exemple de
declaraţii formale de crez exprimate într-un stil mai oficial şi bazate pe
materiale tradiţionale (1 Timotei 1:15; 2:5 ş.urm.; 6:13; 2 Timotei 1:9 ş.urm.;
2:8; Tit 2:11-14; 3:6). Nu încape îndoială că aici îi este dat lui Isus titlul
de Dumnezeu (Tit 2:13) şi primeşte împreună cu Dumnezeu titlul de Mântuitor (2
Timotei 1:10; Tit 1:4; 2:13; 3:6).
IV. Titlurile lui Isus în scrierile lui Ioan
În scrierile lui Ioan tiparul folosirii titlurilor lui Isus
este acelaşi ca şi în celelalte evanghelii. Evanghelia după Ioan se ocupă de activităţile
persoanei umane Isus şi forma compusă Isus Cristos este folosită numai
de două ori atunci când este avută în vedere semnificaţia totală a persoanei
lui Isus de după înviere (Ioan 1:17; 17:3 - ultimul pasaj este prezentat din
perspectiva unuia care a „împlinit lucrarea" pe care i-a dat-o Tatăl).
Deşi termenul Domnul este folosit adesea la vocativ, pentru a I se
adresa lui Isus, el este folosit rareori în naraţiune pentru a se referi la
Isus (numai în Ioan 4:1; 6:23; 11:2) până după învierea care a stabilit poziţia
nouă a lui Isus. Totuşi, este semnificativ faptul că Isus Însuşi descrie
poziţia Sa ca a unui „stâpân" (sau „domn") (Ioan 13:13 ş.urm., 16;
15:15, 20) care poate da porunci robilor Săi - deşi El îi priveşte pe ucenici
ca pe prieteni şi nu ca pe robi.
Una dintre întrebările cheie din Ioan este dacă Isus este Mesia
atât din perspectiva evreilor cât şi din cea a samaritenilor; scopul
Evangheliei este să conducă la convingerea că Isus este Mesia (Ioan 20:31). În
ciuda rarităţii cu care întâlnim această declaraţie în celelalte evanghelii,
Isus este declarat Mesia în Evanghelia după Ioan (Ioan 1:41; 4:29; 11:27), dar
este interesant că acest cuvânt nu apare niciodată pe buzele lui Isus. Alte
descrieri quasi-titulare ale lui Isus pe care le foloseşte Ioan sunt Cel
care trebuia să vină (Ioan 11:27; 12:13; cf. Matei 11:3); Sfântul lui
Dumnezeu (Ioan 6:69; cf. Marcu 1:24), Mântuitorul (Ioan 4:42), Mielul
lui Dumnezeu (Ioan 1:29, 36), Profetul (Ioan 6:14; 7:40) şi Împăratul
lui Israel (Ioan 1:49; 12:13; 18:33-38; 19:3,14-22). Câteva dintre aceste
titluri sunt întâlnite şi în evangheliile sinoptice.
Titlul caracteristic cu care S-a descris Isus, Fiul omului,
ocupă un loc proeminent în Evanghelia după Ioan, dar aici accentul este pus pe
originea cerească a Fiului omului, pe coborârea Lui în lumea aceasta, pe
glorificarea Lui pe cruce şi pe semnificaţia Lui ca Dătător al vieţii (Ioan
3:13; 5:27; 6:27,53,62; 12:23, 34; 13:31), fapt care lipseşte din evangheliile
sinoptice. Deşi nu este necesar să presupunem că nişte influenţe străine ar fi
contribuit la folosirea titlului în Ioan, limbajul folosit este suficient de
diferit de cel din evangheliile sinoptice încât să sugereze că, deşi
afirmaţiile din Ioan se bazează în ultimă analiză pe învăţăturile directe ale
lui Isus, ele au fost rescrise într-o oarecare măsură de către evanghelist sau
de către sursele sale (S. S. Smalley, NTS 15, 1968-9, p. 278-301).
Cel mai fundamental titlu pentru Isus în Evanghelia după
Ioan este fără îndoială Fiul lui Dumnezeu. Acest titlu indică apropierea
relaţiei dintre Tatăl şi singurul Său Fiu preexistent (Ioan 3:16-18); aceasta
este o relaţie de dragoste reciprocă (Ioan 3:35; 5:20) şi este exprimată în
modul în care Fiul ascultă de Tatăl (Ioan 5:19) şi îi sunt încredinţate funcţiile
de judecător şi dătător al vieţii (Ioan 5:17-30). Relaţia filială unică dintre
Isus şi Dumnezeu pe care o întâlnim în evangheliile sinoptice este exprimată
mai clar aici (Ioan 11:41; 12:27 ş.urm.; 17:1). În esenţă aceleaşi idei sunt
comunicate de titlul *Logos (sau Cuvântul), care apare în
prologul Evangheliei. Logosul este identificat atât de mult cu Dumnezeu încât
nu este surprinzător să vedem că lui Isus îi este dat titlul de Dumnezeu;
lucrul acesta este clar în cazul mărturiei lui Toma în Ioan 20:28, unde
arătarea lui Isus cel înviat determină recunoaşterea statutului Său divin, dar
este probabil de asemenea că în Ioan 1:18 Isus este descris ca „singurul Fiu,
care este în sânul Tatălui" (sau, „singurul Fiu, care este la fel ca
Dumnezeu şi care este alături de Tatăl”) (textul, însă, este incert).
În fine, ar trebui observat că în Evanghelia după Ioan sunt
diferite afirmaţii „Eu sunt..." care îl prezintă pe Isus ca „Păstorul cel
bun" sau „Adevărata Viţă". Uneori avem doar cuvintele: „Eu sunt
El" (Ioan 4:26; 6:20; 8:24, 28, 58; 13:19). Întrucât aceste cuvinte sunt
un ecou al proclamaţiei lui Iahve despre sine, găsită în Isaia 43:10; 48:12,
este probabil că ar trebui să le privim ca pe o indicaţie voalată a divinităţii
lui Isus.
Folosirea titlurilor în Epistolele ioanine este similară cu
aceea din Evanghelie, deşi există desigur o diferenţă între modul în care omul
Isus este descris în Evanghelie, iar într-o Epistolă este descris ca Domnul
înviat. Este un fapt curios şi probabil lipsit de importanţă că 3 Ioan este
singura carte din NT care nu se referă niciodată la Isus. În 1 Ioan,
Isus este deseori subiectul afirmaţiilor în care este exprimată semnificaţia
Lui ca şi Cristos sau ca Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 2:22; 4:15;
5:1, 5). Deşi problema ridicată aici s-ar putea să fie doar dacă Isus a fost
într-adevăr Mesia aşteptat de evrei, teologii stat în general de acord că
problema avută în vedere aici este dacă a avut loc cu adevărat o întrupare
reală şi durabilă a lui Dumnezeu în Isus. Se pare că oponenţii lui Ioan au
contestat că ar fi existat o unitate reală şi durabilă între Mesia sau Fiul lui
Dumnezeu şi Isus (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), iar Ioan a trebuit să sublinieze că Isus
Cristos a venit cu adevărat în apă şi sânge, adică, în botezul şi în
moartea Sa. De aceea el foloseşte titlul complet „Fiul Său, Isus" (1 Ioan
1:3; 3:23; 5:20) pentru a indica obiectul credinţei creştine. Numai Fiul lui
Dumnezeu poate fi Mântuitorul lumii (1 Ioan 4:14). Termenul Domnul este
absent din Epistolele lui Ioan.
În Apocalipsa Isus apare în mod proeminent ca un titlu, ca
şi în Evrei. Titlul complet Isus Cristos este folosit numai ca un titlu solemn
în introducerea cărţii (Apocalipsa 1:1 ş.urm., 5), dar există patru referiri la
Cristos sau la Cristosul Său (Apocalipsa 20:4, 6; 11:15; 12:10), care
arată că Ioan era conştient de ideea că Mesia este agentul lui Dumnezeu în
instaurarea domniei Sale. Ideea aceasta poate fi văzută şi în modul în care
titlurile divine de Împărat şi Domn sunt folosite cu referire la
Dumnezeu şi Isus (Apocalipsa 15:3; 17:14; 19:16). Nu încape îndoială că titlul
cel mai distinctiv al lui Isus în Apocalipsa este acela de *Miel, titlu
care este folosit de 28 de ori aici şi nicăieri în altă parte (cuvântul folosit
de Ioan în 1:29, 36; Faptele Apostolilor 8:32; 1 Petru 1:19 este diferit).
Mielul combină caracteristicile paradoxale că a fost junghiat şi jertfit
(Apocalipsa 5:6) şi cu toate acestea este Domnul care este vrednic să primească
închinarea (Apocalipsa 5:8). El îşi arată mânia împotriva răului (Apocalipsa 6:16)
şi conduce poporul lui Dumnezeu în luptă (Apocalipsa 17:14) şi cu toate
acestea, sângele Său este acela care acţionează ca jertfă pentru păcat
(Apocalipsa 7:14) şi prin care poporul Său martirizat iese biruitor (Apocalipsa
12:11).
V. Titlurile lui Isus în restul Noului Testament
Dintre celelalte cărţi ale NT, Evrei este probabil cea mai
deosebită prin felul în care foloseşte titlurile. Astfel, Epistola revine la
folosirea numelui simplu Isus pentru a vorbi despre Cel care a suferit umilire
şi moarte şi care a fost totuşi înălţat de Dumnezeu (Evrei 2:9; 13:12). Se
poate referi la El şi folosind numai titlul Domnul (Evrei 2:3; 7:14) sau
Cristos (Evrei 3:6, 14 etc.). Deşi nu încape îndoială că autorul ştie că
Cristos înseamnă „Unsul" (Evrei 1:9), el foloseşte acest titlu mai mult ca
pe un nume care este nevoie să fie explicat de alte titluri. El îl descrie pe
Isus ca şi Căpetenia (Pionierul sau Înainte-mergătorul) mântuirii şi
credinţei (Evrei 2:10; 12:2), folosind o expresie care se poate să fie avut o circulaţie
mai largă ca un titlu Cristologic (Faptele Apostolilor 3:15; 5:31). Dar mai
presus de toate autorul îl priveşte pe Isus ca Mare Preot şi prezintă
lucrarea Lui în termenii preluaţi din legislaţia despre jertfe din VT. Dacă
acest termen este mai mult o descriere decât un titlu al lui Isus, termenul Fiul
este un titlu semnificativ care stă la baza lui. Abia după ce a stabilit
identitatea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, înălţat mai presus de îngeri şi de
Moise, abia după aceea trece autorul mai departe ca să demonstreze modul în
care această poziţie L-a calificat pe Isus ca Mare Preot şi Mijlocitor între
Dumnezeu şi om. Scriitorul foloseşte cu grijă Psalmul 2:7 (Evrei 1:5; 5:5) şi
110:4 pentru a defini poziţia lui Isus. El pune accent pe (absurditatea)
respingerii mântuirii realizată de un asemenea Mântuitor înălţat (Evrei 6:6;
10:29).
Iacov se remarcă prin faptul că se referă numai de două ori
la Domnul Isus Cristos (Iacov 1:1;2:1), dar când vorbeşte despre venirea
Domnului (Iacov 5:7 ş.urm.) nu încape îndoială că se referă la Isus.
În 1 Petru termenul Isus nu este folosit ca un nume
independent şi scriitorul preferă titlul Isus Cristos. El foloseşte Domnul
Isus Cristos o singură dată (1 Petru 1:3) într-o expresie tradiţională. Dar
el se referă frecvent la Cristos şi este interesant că el face aceasta mai ales
în contextul suferinţei şi morţii (1 Petru 1:11, 19; 2:21; 3:18 etc.), lucru
care am văzut că este caracteristic pentru folosirea titlului în Biserica
primară. El vorbeşte de asemenea despre mărturisirea lui Cristos ca şi Domn
(1 Petru 3:15; cf. 2:13), într-un mod care ne aduce aminte de sensul din
Biserica primară.
2 Petru se caracterizează prin folosirea titlului Domnul
Isus Cristos. Titlul Mântuitorul este întâlnit de asemenea frecvent
(2 Petru 1:1, 11; 2:20; 3:2, 18), iar în 2 Petru 1:1 Isus este descris ca „Dumnezeul
şi Mântuitorul nostru". În Epistola lui Iuda folosirea titlurilor este
asemănătoare; amândoi autorii folosesc forma neobişnuită despotes,
„Domnul", când se referă la Isus (2 Petru 2:1; Iuda 4), poate pentru că
ideea principală este aceea de răscumpărare a sclavilor; termenul nu a fost
folosit frecvent pentru că a sugerat despotism arbitrar.
VI. Concluzii
Învăţătura NT despre persoana lui Isus nu este limitată la
ceea ce este exprimat de titlurile pe care le-am schiţat sumar mai sus. Ar
trebui să luăm de asemenea în considerare ceea ce se spune despre caracterul şi
activitatea lui Isus atât în timpul vieţii Sale pe pământ cât şi în poziţia Sa
cerească; este important să vedem şi diferitele declaraţii de crez şi lucrări
literare care au fost create pentru a exprima semnificaţia Lui. Totuşi,
titlurile în sine rezumă o mare parte a învăţăturii NT. Studierea lor ne
permite să vedem cum a fost modelată gândirea ucenicilor de primul lor contact
cu Isus în timpul vieţii Lui, cum a fost consolidată prin faptul că L-au
întâlnit ca şi Domnul înviat, iar apoi a fost elaborată definitiv în timpul
lucrării lor de evanghelizare şi învăţătură în lumea iudaică şi elenistică.
Titlurile exprimă în diferite moduri valoarea supremă a lui Isus ca Fiu al lui
Dumnezeu, funcţia Sa mântuitoare ca Mesia şi Mântuitor, precum şi poziţia Lui
de cinste ca Domn. Biserica primară a recurs la multe surse pentru a explica
cine a fost Isus; în esenţă a preluat material din VT, pe care l-a privit ca pe
o profeţie divină cu privire la venirea lui Isus, dar în acelaşi timp nu a
ezitat să folosească titlurile care au avut sens în cercurile mai largi ale
lumii. Unele titluri s-au dovedit mai puţin adecvate decât altele, dar împreună
ele depun mărturie despre faptul că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în Isus,
ca să judece şi să mântuiască lumea, şi ele recunosc toate că acest Isus este
cu adevărat una cu Dumnezeu şi vrednic de închinarea cuvenită lui Dumnezeu
Însuşi.
BIBLIOGRAFIE.
Vezi articolele relevante din DBS; NIDNTT; TDNT; F. H.
Borsch, The Son of Man in Myth and History, 1967; W. Bousset, Kyrios
Christos, 1970; O. Cullmann, The Christology of the New Testament, 1963;
R. H. Fuller, The Foundations of New Testament Christology, 1965; F.
Hahn, The Titles of Jesus in Christology, 1969; M. Hengel, The Son of
God, 1976; A. J. B. Higgins, Jesus and the Son of Man, 1964; M. D.
Hooker, Jesus and the Servant, 1959; idem, The Son of Man in Mark,
1967; W. Kramer, Christ, Lord, Son of God, 1966; L H. Marshall, The
Origins of New Testament Christology, 1977; S. Mowinckel, He That Cometh,
1956; N. Perrin, A modern Pilgrimage in New Testament Christology, 1974;
V. Taylor, The Names of Jesus, 1953; idem, The Person of Christ in
New Testament Teaching, 1958; H. E. Todt, The Son of Man in the Synoptic
Tradition, 1965; G.Vermes, Jesus the Jew, 1973.
I.H.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu