animalele din Biblie



ANIMALELE DIN BIBLIE.

Atât traducerile vechi cât şi cele moderne menţionează o gamă largă de animale . În traducerile mai vechi, lipsa unei cunoaşteri precise a faunei din Palestina a fost principala cauză pentru lipsa de acurateţe şi nu este surprinzător că traducătorii au folosit numele de specii europene cu care erau familiarizaţi. Studiul ştiinţific al vieţii animale a început abia în secolul al 19-lea şi în trecut era obiceiul să li se dea nume numai animalelor cunoscute sau celor care aveau importanţă practică. Animalele care seamănă între ele în ce priveşte înfăţişarea sau întrebuinţarea au primit acelaşi nume sau nume similare. Aceste principii generale se aplică vieţii animale în general. De obicei, avem puţine dificultăţi când este vorba de identificarea unor animale menţionate de mai multe ori în contexte care ne furnizează indicii cu privire la identitatea lor, dar traducerea corectă a multor nume găsite numai în diferite liste din Levitic şi Deuteronom va fi întotdeauna dificilă. Traducerile moderne au corectat unele dintre greşelile din trecut, dar există o lipsă de uniformitate şi sunt incluse multe traduceri stranii. Nu toate aceste nume sunt menţionate mai jos, întrucât unele sunt perimate sau nedefinite, dar majoritatea sunt discutate. Pot fi observate două secţiuni majore - animalele sălbatice menţionate incidental odată cu descrierea cadrului în care trăiesc, şi animalele domestice care constituiau o parte esenţială a vieţii de fiecare zi. Acestea din urmă sunt mai importante şi vor fi tratate mai întâi.

Două cuvinte din ebr. sunt traduse cu cuvântul MĂGAR: aton, care se referă la rezistenţa lui , şi hamor, care derivă de la blana roşcată cea mai obişnuită. Al doilea cuvânt este folosit mult mai frecvent decât primul, care se găseşte în principal în cele două incidente cu măgăriţa lui Balaam (Numeri 22) şi cu măgăriţele lui Chiş (1 Samuel 9-10). Aceste cuvinte se referă numai la măgarul domesticit .

Două cuvinte sunt traduse în general MĂGAR SĂLBATIC - "arod” şi „pere”. Primul dintre ele este întâlnit atât în forma aramaică, arad (Daniel 5:21) cât şi în cea ebraică arod (Iov 39:5), dar traducerea este contestată de unii specialişti. Termenul pere apare de 9 ori şi traducerea lui ca „măgar sălbatic", în Iov 39:5-8, este confirmată de context. Această specie este cunoscută în zilele noastre ca ONAGAŞ (Equus onager) şi poate fi întâlnit în multe părţi din Asia de V şi Centrală. O formă înrudită îndeaproape cu subspecia care a devenit extinctă pe la jumătatea secolului al 19-lea a fost introdusă cu succes în rezervaţia naturală Hay Bar din S. Neghevului.

MĂGARUL este urmaş al măgarului sălbatic Nubian (Equus asinus) şi se crede că a fost domesticit în Africa de NE în timpul Neoliticului. Prima menţionare este în timpul şederii lui Avraam în Egipt (Geneza 12:16), dar probabil că el a folosit măgari pentru transport încă din Mesopotamia, unde erau cunoscute mai multe rase în jur de 1800 î.Cr. „Măgarii" care trăgeau căruţele în Mesopotamia antică cu mai bine de 1.000 de ani înainte de aceasta, zugrăviţi în gravuri în piatră şi în desene, ştim că au fost onagaşi (măgari sălbatici), dar această specie nu a fost domesticită complet niciodată. Măgarii au fost de o importanţă vitală pentru popoarele nomade şi au constituit mijloace de transport esenţiale, permiţând o călătorie medie de 30 de km pe zi. Un text de la Mari arată că încă în secolul al 17-lea î.Cr. era considerat nepotrivit ca regii să călărească pe cai şi nu pe măgari. Imaginea biblică este în armonie cu acest text, şi arată că regii călăreau pe măgari în timp de pace, în timp ce caii sunt asociaţi cu războiul. În lumina acestui fapt, cf. Zaharia 9:9 şi Mica 21:2 ş.urm.

MÂNZUL descrie membrii tineri ai familiei calului şi măgarului; în Geneza 32:15 termenul este aplicat la puiul unei cămile.

VT conţine numeroase referiri la CAL (sus), multe dintre ele figurative, şi termenul este întâlnit deosebit de frecvent în scrierile profetice şi în cărţile poetice. Pretutindeni în VT şi NT calul este asociat de obicei cu războiul şi cu puterea, şi foarte rareori este menţionat singur. Un alt cuvânt, paras, tradus „călăreţ", poate însemna cal înşeuat din cavalerie sau, poate, calul şi călăreţul; sus este un termen mai general, folosit în special pentru caii care trag căruţe.

Dintre toate animalele care au devenit animale de tracţiune, calul este cel mai important, deşi a fost domesticit mult mai târziu decât vaca şi decât măgarul. Spre deosebire de măgarul sălbatic, care a trăit în semi-deşertul din N Africii, strămoşii calului sunt originari din stepele Europei şi ale Asiei. Probabil că domesticirea a avut loc în mod independent în mai multe locuri: Europa de V, Asia de SV şi Mongolia. Caii din scrierile biblice se pare că provin din al doilea loc.

O tăbliţă bab. din perioada lui Hammurapi, c. 1750 î.Cr., conţine cea mai veche referire la un cal pe care-l descrie ca „măgarul din răsărit". Caii erau cunoscuţi deja în Egipt pe vremea când a ajuns Iosif la putere şi ei au fost folosiţi în urmărirea din Exodul. Este improbabil ca poporul Israel să fi avut cai, dar în orice caz, caii nu sunt adaptaţi pentru călătoria prin deşert.

Popoarele care au trăit în Canaan au avut cai şi i-au călărit în lupte (Iosua 11:4; etc.). David a luptat adesea împotriva lor: David „a tăiat vinele cailor de trăsură (de la 1.700 de călăreţi) şi n-a păstrat cai decât pentru o sută de care" (2 Samuel 8:4); aceasta pare să fie prima menţionare a faptului că el a avut cai. („A tăiat vinele" - se referă la tendonul dintre genunchi şi încheietura de deasupra copitei, la piciorul dinapoi. Tăierea acestui tendon schilodea permanent caii.) Fiii lui David au ignorat interdicţia din Deuteronom 17:16 (referitoare la vremea când poporul avea să ceară un rege): „Dar să n-aibă mulţi cai"- de ex. Absalom şi-a pregătit care şi cai" (2 Samuel 15:1), iar Solomon a avut mai târziu o mulţime de cai, ţinuţi în grajduri speciale la Haţor, Meghido şi Gezer. Caii erau importaţi din Egipt şi Cue (Anatolia de S) şi erau exportaţi în ţările învecinate, preţul unui cal fiind 150 de sicli de argint (1 Împăraţi 10:28 ş.urm.).

CATÂRUL este produsul împerecherii dintre cal şi măgar. Aceşti hibrizi probabil că au fost produşi curând după introducerea cailor în ţinuturi unde se creşteau măgari, deşi o asemenea încrucişare pare să fie interzisă în mod special în Levitic 19:19: „Să nu împreunezi vite de două soiuri diferite" (aici „vite", behema înseamnă orice animal domestic). Interdicţia aceasta poate explica de ce cătârii sunt menţionaţi abia către sfârşitul domniei lui David (2 Samuel 13:29). Este general acceptat faptul că termenul ebr. yemim (Geneza 36:24) ar trebui tradus „izvoare fierbinţi" (RSV) şi nu „catâr" (AV). pered şi tirda sunt termenii folosiţi pentru mascul şi femelă, deşi acest hibrid este întotdeauna steril. Catârii sunt valoroşi deoarece ei combină puterea calului cu rezistenţa şi stabilitatea măgarului, cât şi capacitatea acestuia de a se hrăni cu o mâncare mai săracă; ei au de asemenea plusul de vigoare care caracterizează hibrizii, atât ai plantelor cât şi ai animalelor.

În Estera 8:14 cuvântul ebr. rekes este tradus mai corect „cai iuţi". Deşi istoria începuturilor CĂMILEI (în ebr. gamal; în gr. kamelos)  conţine goluri majore şi strămoşul sălbatic este necunoscut, există dovezi numeroase cu privire la domesticirea ei timpurie. Cămila cu o singură cocoaşă, cunoscută de obicei sub numele de cămilă arabă , este numită adesea dromader, deşi acest nume se referă la rasa de cămile alergătoare; este un animal tipic pentru deşerturile din Orientul Apropiat şi apare în naraţiunea biblică. Cămila cu două cocoaşe, sau cămila Bactriană  (numită după Bactria, probabil în apropiere de râul Oxus din Asia de SV) este asociată în prezent cu deşerturile din Asia centrală şi de NE, unde iernile sunt foarte reci. Această cămilă a fost adusă cândva spre S şi un obelisc de la Nimrod (841 î.Cr.) arată că a făcut parte din prada de război luată de Salmanaser III. Din punct de vedere anatomic există prea puţine diferenţe între cele două rase şi ele pot fi încrucişate.

Cămila este adaptată perfect la viaţa în zonele aride . Cocoaşa este un organ de depozitare din care sunt extrase substanţe nutritive atunci când este lipsă de hrană, cum se întâmplă de obicei în timpul traversării deşerturilor . Modul în care metabolizează apa îi permite să nu bea apă timp de o săptămână, fapt care este posibil deoarece cămila poate scădea în greutate cu o treime fără să-i fie periclitată sănătatea; când are acces la apă, apa pierdută este înlocuită în aproximativ 10 minute. Cămila are de asemenea un mecanism fiziologic neobişnuit prin care temperatura corpului creşte de la 34° C dimineaţa la 40° C după amiaza, evitind astfel pierderea de apă prin transpiraţie. Gura, nasul, ochii şi picioarele sunt toate adaptate anatomic pentru viaţa în deşert. Produsele cămilei sunt folosite pe scară largă: părul care-i creşte iarna este tuns şi folosit pentru a ţese o pânză aspră, iar balega este folosită pentru a face foc. Cămila rumegă, dar nu are copita despicată, aşa încât potrivit cu Legea mozaică era necurată; nu se ştie dacă interdicţia era aplicată şi la laptele de cămilă, care este o sursă alimentară preţioasă, deoarece femela poate da lapte timp de doi ani. Pielea cămilei este prelucrată. Cămila se poate hrăni cu vegetaţie săracă, iar conţinutul ridicat de celuloză face ca balega să fie folositoare.

Cămila poate purta o sarcină de 200 kg plus un călăreţ, dar pentru călătoriile în deşert ia numai jumătate din această încărcătură . Cămilele de povară călătoresc în medie 45 de km pe zi, dar o cămilă alergătoare a parcurs 150 de km în 13 ore.

A existat oarecare controversă cu privire la folosirea cămilelor de către patriarhi, dar arheologia modernă a arătat că în Egipt existau cămile domesticite cu 1.200 de ani înainte de vremea patriarhilor. Problema apare în principal deoarece au existat perioade lungi în care cămila pare să nu fi fost cunoscută în Egipt; este posibil să fi fost un tabu; Avraam a mers în Egipt într-o asemenea perioadă (Geneza 12:16) şi includerea cămilelor în lista darurilor date de faraon este considerată o adăugire făcută de un scrib, dar nu există nici un motiv pentru a respinge cele menţionate mai sus. Detalii cu privire la folosirea în vechime a cămilelor pot fi găsite în Zeuner (cap. 13) şi Cansdale (cap. 4). Excavaţii recente din Oman confirmă prezenţa cămilelor acolo aprox. în 2.500 î.Cr.

În naraţiunea din Geneza 24:35, cămilele au constituit o parte importantă a averii şi au fost folosite pentru transportul la distanţe mari (Geneza 24:1 ş.urm. şi 31:34), dar folosirea lor de către nomazi şi folosirea obişnuită a cămilelor nu s-a generalizat până aprox. în secolul al 16-lea î.Cr. David l-a numit pe un ismaelit ca administrator al cămilelor sale (1 Cronici 27:30) iar bagajele reginei din Seba au fost purtate de cămile din Arabia de SV (1 Împăraţi 10:2).

Cămilele au fost folositoare pentru transportul în deşert şi împrejurul lui, dar nu au fost niciodată populare la evrei. Nu există nici o referire biblică limpede la cămile ca animale rezistente la secetă, dar cămilele au fost folosite pe larg în agricultură, fiind înjugate uneori cu un măgar. În contrast cu cele 57 de cazuri când VT se referă la cămilă în sens literal, dintre cele 6 referiri din NT numai două sunt literale - materialul pentru hainele lui Ioan Botezătorul, Matei 3:4 şi Marcu 1:6. Celelalte sunt incluse în comentariile pitoreşti ale lui Cristos şi probabil că îşi au originea în proverbe -„strecuraţi ţântarul şi înghiţiţi cămila" (Matei 23:24) şi zicala cu cămila şi „urechea acului" (Matei 19:24). Vezi de asemenea articolul separat despre *Cămilă.

Importanţa pe care a avut-o pentru israeliţi OAIA domesticită  este arătată de faptul că este menţionată de vreo 400 de ori, folosind 12 cuvinte în ebr. Unele dintre acestea nu sunt decât simple alternative; altele se referă la vârstă şi sex, iar cel puţin un cuvânt (kar, aram. dekar) ar putea desemna o rasă separată, şo’n, cuvântul cel mai des folosit, este un termen colectiv, şi întrucât se referă şi la capre este discutat în secţiunea despre „Capre", kebes apare de peste 100 de ori şi se aplică la animalele de jertfă, cu numai 5 excepţii; expresia „de un an" este întâlnită frecvent şi se poate referi la un miel de un an sau mai bătrân . Patru termeni greceşti sunt întâlniţi în cele peste 70 de cazuri din NT, iar dintre acestea cel mai des folosit este probatori. Pentru o listă completă a cuvintelor în ebr. şi gr. cât şi a sensului lor, vezi Cansdale, p. 53-55.

Originea şi istoria oilor este complexă şi controversată. Oile au fost crescute de oamenii din Neolitic în c. 5000 î.Cr., iar până în anul 2000 î.Cr. cel puţin cinci rase de oi au ajuns în Mesopotamia. Strămoşii lor probabil că au fost oi de munte, provenind probabil din mai multe surse diferite; până în prezent au fost produse o gamă largă de rase de oi care servesc scopuri diferite şi sunt răspândite începând cu ţinuturile mlăştinoase până în ţinuturi care sunt aproape deşert. Oile au fost domesticite la început pentru carnea şi grăsimea lor, mai ales pentru grăsime deoarece caprele aveau prea puţină. Lâna a fost îmbunătăţită prin încrucişare şi a devenit foarte valoroasă, fiind cea mai folositoare şi cea mai uşor accesibilă dintre fibrele pentru îmbrăcăminte. Meşa, regele Moabului (2 Împăraţi 3:4) a plătit ca tribut anual lâna de la 100.000 de berbeci , care probabil că dădeau în medie 1 kg de lână. Pieile tăbăcite erau folosite pentru îmbrăcăminte şi pentru căptuşirea cortului (Exod 25:5, etc.). Laptele a fost folosit mai ales ca brânză şi a fost un aliment de bază, probabil mai important decât carnea, care era mâncată de obicei numai la mesele legate de jertfe.

Oile sunt animale care pasc, adică, se hrănesc cu ierburi şi sunt mai selective decât caprele. Rasa de oi cu coadă grasă este în prezent cea mai răspândită în Palestina. Această caracteristică ciudată, care poate cântări până la 5 kg, este cunoscută din mumiile egipt. de pe la 2000 î.Cr.; este un organ de depozitare, analog cu cocoaşa cămilei, şi este folositor în verile fierbinţi şi în iernile reci. Principalul factor limitam a fost accesibilitatea hranei în timpul iernii şi în vremurile NT turmele erau ţinute adesea în staul începând cu perioada ploilor de noiembrie până la Paşte, şi erau hrănite cu pleavă şi cu orz.

În Geneza 30:32 este clar că atât oile cât şi caprele aveau culori şi pete diferite şi este posibil ca unele să fi fost complet albe. Aceasta sugerează că traducerea corectă a termenului ebr. tamim (Numeri 28:3) este „fără cusur" şi nu „fără pată", referindu-se la imperfecţiuni generale şi nu la pete de culoare.

Deşi materialele arheologice cuprind multe unelte şi alte obiecte confecţionate din oase de oi, nu există nici o referire biblică la folosirea coarnelor de berbece decât ca vase de ulei (1 Samuel 16:1) şi ca instrumente muzicale  (Iosua 6:4, etc.).

În întreaga Biblie oile au o semnificaţie metaforică profundă, iar în NT singura referire care este în întregime nefigurativă vorbeşte despre vânzarea lor în Templu (Ioan. 2:14, etc.). Oile au fost întotdeauna un element obişnuit al scenei, iar păstorul le conducea, le apăra şi construia staule pentru ele. De aceea nu este surprinzător că oaia este folosită frecvent pentru a-l ilustra pe om - neajutorat, dus în rătăcire cu uşurinţă, sociabil prin natura sa, incapabil să se apere sau să-şi găsească drumul spre casă, de ex. Isaia 53:6: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui". Alternativa - omul restaurat - este prezentată în Psalmul 23, scris de David care se foloseşte de experienţa sa de păstor. NT prezintă marele paradox din Ioan 1:29: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumiil" şi Ioan 10:14: „Eu sunt Păstorul cel bun", şi Apocalipsa 5:6: „Am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat..."

Semnificaţia separării oilor de capre (Matei 25:32) devine clară atunci când observăm o turmă amestecată; oile şi caprele se aseamănă şi este necesară o examinare atentă pentru a le separa. Despre pasajul foarte figurativ din Cântarea Cântărilor 4:2 este suficient să spunem că deşi traducerea expresiei „toate poartă gemeni" este controversată, dorinţa păstorului este ca toate oile să aibă miei gemeni şi să nu piardă niciunul.

În vechime o parte importantă a proprietăţii au constituit-o VITELE CORNUTE. Acest sens este apropiat de cel al cuvântului ebr. miqneh. În zilele noastre vitele cornute sunt bovine sălbatice şi domestice, adică, membrii ai familiei bovinelor, dar referirile biblice se limitează la animalele domestice . Zece cuvinte ebr. sunt folosite pentru vitele comute şi apar de peste 450 de ori în Biblie. Următoarele cuvinte sunt cele mai importante: behema (sing. şi colectiv) desemnează animalele domestice mari, dar nu numai bovinele. sor, înseamnă de obicei „taur", deşi uneori se foloseşte pentru femelă; este cuvântul de bază pentru animale izolate, baqar este un alt termen colectiv pentru vitele comute adulte, tradus adesea „turmă", iar be‘ir este un termen colectiv folosit mai ales pentru animale de povară, între care se includ şi boii. par înseamnă taur; termenul feminin, para, este folosit pentru „vaca roşie" din Numeri 19. egel şi egla (fem.) (de la rădăcina „a se rostogoli") sunt cuvinte folosite pentru animalele tinere, meri, tradus animale grase, se referă aproape întotdeauna la animalele pentru jertfă.

Şase cuvinte gr. sunt folosite, damalis, vaca (roşie); thremma, moschos şi sitistos se referă în principal la vitele îngrăşate; tauros, taur; şi bous, bou.

Se crede că toate vitele cornute domestice provin din boul sălbatic, sau bour (vezi mai jos). Acesta a fost îmblânzit în vremurile neolitice; probabil că a fost domesticit simultan în mai multe părţi ale lumii, mai târziu decât oile şi caprele. Motivul principal pentru domesticire a fost folosirea lor ca animale de carne; mai târziu vacile au fost folosite pentru lapte, iar boii pentru tracţiune, mărind considerabil terenul cultivabil. Mărimea lor şi nevoia de păşune bună a limitat zonele în care puteau fi crescute; erau crescute cel mai mult în Galilea Superioară. Cu toate acestea, se pare că au fost crescute pretutindeni în număr mai mic şi erau folosite pentru mai multe scopuri.

Câteva reguli umanitare cu privire la boi sunt date în VT şi în NT. Ei erau incluşi în legile cu privire la odihna de Sabat (Exod 33:12). Un bou rătăcit trebuia condus la un loc unde să fie în siguranţă (Exod 23:4). Adăparea vitelor era permisă în ziua de Sabat (Luca 13:15). Pavel a citat de două ori porunca din Legea mozaică (Deuteronom 25:4) de a nu lega gura boului care treieră (1 Corinteni 9:9; 1 Timotei 5:18). Aceste precepte, împreună cu altele, arată o preocupare pentru binele animalelor, preocupare care nu a fost întâlnită în multe ţări şi nu a fost recunoscută în Apus decât în secolul al 19-lea.

CAPRELE au fost domesticite în antichitate - provenind din CAPRA SĂLBATICĂ (Capra aegagrus)  - şi au fost de folos pentru patriarhi (Geneza 15:9), deoarece, cu toate că erau crescute împreună cu oile, aveau avantajul de a trăi cu o hrană mai săracă. În naraţiunea despre Iacov şi Esau (Geneza 27:9) se sublinează valoarea pe care o are capra pentru carnea ei, dar de obicei numai iezii erau folosiţi pentru hrană. Caprele dădeau lapte, pieile erau tăbăcite şi unele erau folosite pentru burdufuri, iar unele varietăţi de pâr erau folosite pentru ţesături; dar caprele au cauzat şi distrugeri greu de evaluat habitatului din zonele unde au fost introduse şi unde creşterea lor nu a fost controlată în mod adecvat. Lucrul acesta este adevărat în special în ţinuturile deluroase la E de Mediterana, cu veri fierbinţi şi uscate şi cu ierni ploioase. Aşa cum ar fi de aşteptat, un animal atât de important are în limba ebraică mai multe nume pentru mascul (şapir, sa’ir, tayis), pentru femelă (‘ez, se’ira), pentru pui (gedi, gedi, ‘izzim, pl. bene ‘izzim), etc. În plus, mai frecvent decât orice alte nume sunt întâlnite două nume colective, şo’n sau şe’on „turmă" şi seh sau se, „membru al turmei". Dacă nu li se adaugă particula ‘ez, „capră", sau kebes, „oaie", aceste cuvinte se pot referi în egală măsură la oi sau la capre, sau la o turmă amestecată. Din această cauză, deseori este dificil să vorbim despre numere relative.

PORCUL domestic din Palestina  provine din Sus scrofa, porcul sălbatic din Europa şi V Asiei. Dumnezeu a interzis poporului Israel să mănânce porci (hazir), Levitic 11:7; Deuteronom 14:8). Această interdicţie a fost dată pentru două motive igienice. În primul rând, întrucât porcul mănâncă resturi este posibil să transporte materiale infectate sau să fie infectat el însuşi. În al doilea rând, porcul este gazdă pentru un vierme intestinal care cauzează trichinoză; într-o anumită fază a bolii, acest vierme trece în muşchii porcului şi apoi poate fi transmisă numai prin ingerarea cărnii. Trichinoză poate invada diferite ţesuturi din corpul omenesc şi poate cauza chiar şi moartea. Fierberea îndelungată omoară viermii, dar lucrul acesta nu este posibil întotdeauna, mai ales când lemnul de foc se găseşte greu, şi de aceea numai interdicţia completă elimină riscul. Această relaţie dintre carnea de porc şi trichinoză a fost dovedită numai în secolul al 20-lea. Datorită acestei interdicţii, porcul a devenit pentru evrei un simbol pentru tot ce este detestabil şi vrednic de urât. Astfel, în Proverbe 11:22 porcul este folosit într-o zicală despre o femeie cu un caracter dubios, iar fiul risipitor a ajuns în starea cea mai josnică atunci când a ajuns păzitorul porcilor (choiros) unui ne-evreu (Luca 15:15) . În vremea NT, găsim că turme de porci erau crescute de comunităţi de ne-evrei (Matei 8:30 ş.urm., etc.). Cererea demonilor de a fi trimişi într-o turmă de porci din apropiere nu ar părea ciudată unui evreu, care considera porcii şi demonii în aceeaşi categorie. De asemenea, în Matei 7:6 Isus le atrage atenţia urmaşilor săi să nu arunce mărgăritarele porcilor. În 2 Petru 2:22, autorul îi socoteşte pe învăţătorii falşi ca oameni care se întorc la natura lor păgână, ca o scroafă ce se tăvăleşte din nou în mocirlă. Dispreţul şi dezgustul cu care este privit CÂINELE în VT este greu de înţeles pentru oamenii din zilele noastre, pentru care câinele este un tovarăş şi un ajutor. Se crede că a fost primul animal domesticit şi că în ultima parte a epocii de piatră era crescut în multe părţi ale lumii. Cei mai mulţi specialişti consideră că lupul este strămoşul tuturor raselor de câini domestici.

În multe părţi din Orient câinele continuă să fie un animal care se hrăneşte cu gunoaie. Era de folos pentru că el consuma resturile alimentare, dar era prin însăşi natura sa necurat şi un purtător de boli, şi de aceea atingerea lui însemna pângărire. Cuvântul ebr. kebeb şi cel gr. kyon se referă în mod cert la câinii semisălbatici care trăiau în afara zidurilor cetăţii şi aşteptau gunoaie sau trupuri moarte care să fie aruncate peste zid. Câinii erau altfel priviţi în alte ţări, în special în Egipt, unde erau folosiţi la vânătoare şi unde erau de asemenea veneraţi. Un al doilea cuvânt gr., diminutivul kynarion, este folosit în incidentul cu femeia siro-feniciană (Matei 15:26 ş.urm.). Contextul sugerează că acesta era un câine căruia îi era permis să stea în casă.

„Câinii" din Filipeni 3:2 sunt iudaizatorii care tulbură pacea bisericii; „câinii" care sunt excluşi din Noul Ierusalim, în Apocalipsa 22:15, sunt oameni cu vieţi necurate, probabil un ecou la Deuteronom 23:18, unde „câine" pare să fie un nume dat bărbaţilor prostituaţi de la templele păgâne.

În vremurile VT în Palestina trăiau multe RUMEGĂTOARE sălbatice care puteau fi folosite pentru hrană. Sunt menţionate frecvent *vânatul şi metodele de vânătoare variate cum sunt laţurile, cursele, capcanele, etc. Multe dintre acestea sunt în contexte figurative şi nu pot fi identificate întotdeauna cu exactitate, dar este cert că au fost unelte ale vânătorului şi trebuie să presupunem că vânatul a asigurat carne bună de mâncat. Pare probabil că toate speciile majore sunt menţionate în textul ebr., dar în traduceri nu a existat consecvenţă şi lucrul acesta se datorează în parte faptului că fauna Palestinei nu a fost cunoscută atunci când au fost făcute primele traduceri, dar chiar în vremurile moderne tratarea este deseori neconsecventă. În cele ce urmează vom enumera rumegătoarele sălbatice care se ştie că au trăit în Palestina, împreună cu scurte note explicative. Pentru o discuţie mai completă, vezi Cansdale, cap. 5, „Animale vânate".

Cuvântulebr. re’em înseamnă fără îndoială BOUR sau BOU SĂLBATIC, strămoşul vitelor cornute domestice. A dispărut din Palestina înainte de era creştină, iar ultimul specimen cunoscut a fost omorât în Polonia în prima parte a secolului al 17-lea. În general este tradus „bou sălbatic". Cuvântul ebr. te’o este tradus „bou sălbatic", „taur sălbatic" sau, mai frecvent, „antilopă". O traducere engleză modernă (JB) în redă ORYX, şi aceasta este traducerea corectă. Numele corect este oryx arab sau oryx de deşert - este un animal adaptat să trăiască în deşert, capabil să supravieţuiască fără apă timp îndelungat; blana este aproape albă, are cam 1 m înălţime şi animalele de ambele sexe au coarne drepte. Armele moderne şi transportul au cauzat un dezastru pentru oryx şi se poate să fie deja o specie dispărută, cu excepţia exemplarelor din captivitate. Isaia 51:20 spune că oryxul (în rom. cerbul) este prins cu un laţ, o metodă de vânătoare practicată de arabi până la sfârşitul secolului al 19-lea.

ADDAX este o altă antilopă de deşert rar întâlnită; continuă să trăiască în Sahara, dar în ţările biblice a dispărut înainte de 1900. Cuvântul ebr. dison este tradus „pygarg" (AV) (în rom. capră sălbatică - Deuteronom 14:5), pe baza traducerii gr. din LXX. Tradiţia îndelungată şi plasarea lui între alte două animale de deşert din lista animalelor care pot fi mâncate sugerează că acesta este probabil „addax". Traducerea „capră sălbatică" nu poate fi corectă.

Cuvântul ebr. yahmur este cel mai greu de tradus din lista de animale curate din Deuteronom 14:5. Tradiţia, întărită de LXX, sugerează ANTILOPA AFRICANĂ BUBAL, o specie care în prezent este dispărută în partea de N a zonei de răspândire, dar această identificare este mai puţin probabilă datorită includerii acestui animal în lista de bucate de la masa lui Solomon (1 Împăraţi 4:23), deoarece se subînţelege că era vorba de un animal de turmă sau care poate fi ţărcuit. „Cerb" (cerb lopătar - AV) sau „ciută" (RSV) probabil că sunt traduceri incorecte.

Ultimul nume din această listă este de asemenea dificil de tradus, zemer („săritor") este tradus „capră neagră", dar această traducere nu poate fi corectă deoarece capra neagră este un animal care trăieşte în munţi înalţi. OI DE MUNTE este o traducere acceptabilă, dar nu este un nume precis. Nu poate fi oaia berberă, care este limitată la N Africii şi Sahara, dar poate fi o formă de MUFLON, dispărută în prezent, dar ale cărei sub-specii încă mai pot fi întâlnite în S Europei şi SV Asiei.

CAPRA SĂLBATICĂ NUBIANĂ poate fi întâlnită în zilele noastre în aria sa de răspândire de pe coastele stâncoase de lângă oaza En-Ghedi - „izvorul iedului sălbatic". Nu încape îndoială că traducerea corectă a termenului ye’elim este „capră sălbatică". Rădăcina cuvântului înseamnă „căţărător"; este asociată întotdeauna cu munţii şi numele este întotdeauna la plural, aşa cum se cuvine pentru un animal de turmă: „Munţii cei înalţi sunt pentru ţapii sălbatici" (Psalmul 104:18). Pare probabil că termenul ebr. ‘aqqo (Deuteronom 14:5) este sinonim cu ya’el, forma la singular; nu este neobişnuit ca animalele bine cunoscute să aibă două nume.

Pentru mulţi dintre noi, orice animal cu copite şi coarne este pur şi simplu o CĂPRIOARĂ. De fapt, căprioarele constituie un grup bine definit de rumegătoare; ele se deosebesc prin faptul că au corniţe care cad şi sunt înnoite în fiecare an, şi cele mai multe dintre ele sunt tipice pentru regiunile temperate din N. Există multe specii şi numirea lor necesită un nume mai complet.

Pe vremuri au trăit trei specii de căprioare în Palestina. CĂPRIOARA ROŞCATĂ, specia întâlnită în mod obişnuit în cea mai mare parte a Europei şi Asiei de SV, este cea mai mare, şi stând pe picioare, are o înălţime de 1,5 m. Nu se poate să fi fost des întâlnită deoarece Palestina oferea prea puţină protecţie naturală şi căprioara a dispărut demult, probabil înainte de sosirea israeliţilor. CĂPRIOARA BRUNĂ, pe care o întâlnim în multe ţări în parcuri şi rezervaţii, este înaltă cam de 1 m (la spate) şi poate fi remarcată deoarece blana ei este cu pete şi la adult, nu numai la pui. Acest gen de căprioare au dispărut în Palestina înainte de 1922. CIUTA (sau „căprioara") are doar vreo 80 de cm înălţime; spre deosebire de celelalte două de mai sus, este întâlnită numai singură sau în perechi, şi este greu de observat. Ultimul specimen a fost observat în Palestina pe Mt. Carmel la începutul secolului al 20-lea. Probabil că termenul ebr. ‘ayyal, şi formele sale feminine, tradus cerb, ciută, etc., se referă atât la căprioara brună cât şi la ciută în general şi de aceea termenul este tradus „căprioară".

Cuvântul ebr. şebi este întâlnit în Faptele Apostolilor 9:36: Tabita, care înseamnă Dorca" (dorkas, GAZELĂ). Acest cuvânt nu era obişnuit pe vremea când au fost făcute primele traduceri şi a fost redat „căprioară". În Palestina sunt întâlnite două specii: dorca şi gazela palestiniană, amândouă fiind mai mici de 70 de cm. Deşi au fost în pericol să fie exterminate, ele s-au înmulţit din nou fiind protejate de lege şi în zilele noastre pot fi întâlnite în dealurile din Iudea şi în câmpiile centrale, cât şi în jurul deşertului. Gazelele sunt antilope specifice pentru zonele de deşert, cu blana de culoare deschisă şi cu coarne îndreptate spre înainte.

PORCUL SĂLBATIC sau MISTREŢUL este menţionat mai sus ca fiind strămoşul porcului domestic. Cuvântul ebr. hazir se referă la ambele forme. Mistreţul continuă să fie întâlnit în unele părţi din Orientul Mijlociu, unde restricţiile alimentare ale evreilor şi musulmanilor nu oferă nici un stimulent pentru limitarea înmulţirii mistreţului. Aria principală de răspândire o constituie pădurile şi stufărişul; de ex. Psalmul 80:13: „mistreţul din pădure". În Psalmul 68:30 „fiara din trestii" se crede că este mistreţul.

ELEFANTUL nu este menţionat direct în Scriptură dar există 12 referiri la *fildeş, care provine atât de la elefantul african cât şi de la cel asiatic. Metodele de îmblânzire şi dresare a elefanţilor au fost elaborate în India în mileniul al 3-lea î.Cr. Dar aceasta nu a fost o adevărată domesticire, deoarece erau capturaţi puii şi erau crescuţi ca animale de transport sau, deseori, ca animale folosite în război. Cărţile Macabeilor (de ex. 1 Macabei 6:30, 35) se referă de câteva ori la elefanţii de luptă folosiţi împotriva evreilor de către Antiohus Epifanes, din dinastia Seleucizilor. Elefantul asiatic a fost întâlnit în vechime în V Asiei, în zona superioară a Eufratului unde, potrivit scrierilor asiriene, era prins în gropi; nu era un animal obişnuit într-un asemenea ţinut geografic şi a fost exterminat pe la sfârşitul milenului 1 î.Cr.

LEII  au fost întâlniţi cândva în Asia Mică, în Orientul Mijlociu şi Persia, până în India, iar o specie similară a trăit în Grecia până aproape de anul 100 d.Cr. Leul european/asiatic se aseamănă mult cu leul african. Dintre toate animalele carnivore numai leul a dispărut cu certitudine din ţările biblice, deşi leopardul şi ursul sunt aproape dispărute. Ultimul leu din Palestina probabil că a fost omorât în apropiere de Meghido în secolul al 13-lea; în Persia leii erau întâlniţi chiar şi în secolul nostru; ei au dispărut înainte de 1930. Leii sunt menţionaţi în Siria până în 1851 (Burton, Travels in Syria) iar în unele părţi ale Irakului până în prima parte a anilor 1920. Puţinii lei asiatici care au supravieţuit până în zilele noastre trăiesc într-o pădure din Kathiawar, în peninsula Indiei.

Cuvântul „leu" apare de vreo 130 de ori în Biblie, fiind o traducere a cuvântului ebr. ‘aryeh şi a altor 8 cuvinte, folosite probabil pentru diferite stadii de dezvoltare ale ambelor sexe, deşi unele dintre ele sunt probabil nume poetice. Vocabularul bogat sugerează că leul a fost un animal obişnuit şi bine cunoscut în vremurile VT, fapt care este confirmat de multe contexte, chiar dacă folosirea cuvântului este în mare măsură metaforică pentru a indica puterea. În Orientul Apropiat antic leul a fost un simbol al regalităţii (*LEUL LUI IUDA). Leii erau ţinuţi deseori în captivitate (cf. Daniel 6:7 ş.urm.). Pe vremea lui Asurnasirpal II (883-859 î.Cr.), erau crescuţi la Nimrud (*CALAH) şi erau ţinuţi în număr mare (E. W. Budge şi L. W. King, Annals of the Kings of Assyria, 1901).

Cuvântul LEOPARD este folosit de obicei pentru a descrie un număr mai mare de feline pătate. Este posibil ca termenul ebr. namer să se refere atât la adevăratul leopard şi la *GHEPARDUL, precum şi la una sau două specii de feline sălbatice pătate din Palestina. Toate referirile sunt proverbiale şi figurative, şi de aceea nu sunt importante. Poate că cea mai familară folosire a cuvântului este în proverbul din Ieremia 13:23: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard (versiunea Cornilescu, „pardos") să-şi schimbe petele?"

PISICA SĂLBATICĂ (Felix chaus) continuă să trăiască în ţinuturile împădurite, în special în Galilea. Leopardul (Panthera pardus) este în prezent foarte rar întâlnit în Israel şi Iordania, dar câţiva leoparzi au fost văzuţi sau omorâţi în ultima parte a anilor 1960, dintre care doi în apropierea ţărmului Mării Moarte şi unul în Galilea.

Cuvântul ebr. ze’eb (Isaia 11:6; etc.) şi gr. lykos (Matei 7:15, etc.) se referă la specia de LUP din Asia de SE. Aria de răspândire şi numărul lor a fost redus drastic în urma creşterii populaţiei şi a folosirii metodelor moderne de control al sporirii lor, dar în vremurile NT erau destul de frecvent întâlniţi aşa că puteau fi o ameninţare pentru animale, deşi se crede că lupii nu au fost niciodată un pericol pentru om, aşa cum sugerează legendele populare. Caracterul lor carnivor este subînţeles în majoritatea pasajelor, dar lupul este menţionat peste tot numai în sens metaforic. Este demn de remarcat faptul că în mai mult de jumătate dintre referinţe lupul reprezintă pe cineva într-o poziţie de autoritate care face abuz de putere, de ex. Ţefania 3:3: „Judecătorii ei sunt nişte lupi de seară". Lupul din Palestina este asemănător cu lupul din partea centrală şi de N a Europei, dar este mai mic.

Atât VULPILE cât şi ŞACALII  pot fi întâlniţi pretutindeni în Orientul Mijlociu. Ei fac parte dintre Canidae, din familia câinelui, şi sunt specii strâns înrudite, dar vulpea este de obicei un animal solitar, în timp ce şacalii trăiesc în haite. Este probabil că termenul ebr. su’al şi cel gr. alopex include atât vulpea cât şi şacalul, şi traducerile moderne traduc „vulpe" în unele pasaje şi „şacal" în altele. Ambele specii mănâncă fructe şi alte plante, inclusiv struguri (Cântarea Cântărilor 2:15). În Judecători 15:4 cele 300 de animale prinse de Samson probabil că au fost şacali.

Un alt cuvânt ebr. tannim, întotdeauna la plural, a fost tradus „balaur" (AV), dar mai recent a fost tradus „şacal" (RV/RSV) . Este posibil ca acesta să fie un nume poetic folosit pentru a sugera pustietatea.

Varietatea siriană a URSULUI BRUN mai poate fi întâlnită în unele părţi din Orientul Mijlociu, dar nu şi în Palestina din zilele noastre; situaţia lui este incertă şi s-ar putea să fie dispărut. Ultimul urs din Palestina a fost omorât în Galilea Superioară în anii 1930, dar câţiva urşi au continuat să trăiască în jurul Mt. Hermon timp de încă 10 ani. Este cert că ursul este în ebr. dob (arab. dub). Acesta este mai deschis la culoare decât urşii obişnuiţi şi de obicei este considerat o sub-specie, Ursus arctos syriacus. La fel ca majoritatea urşilor, cu excepţia celui polar, ursul brun este omnivor sau vegetarian în cea mai mare parte a anului, aşa încât atacurile lui împotriva animalelor, în special oi, este cel mai probabil să aibă loc iarna, când fructele sunt greu de găsit.

Expresia „ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii" (2 Samuel 17:8; Proverbe 17:12) pare să fie proverbială, la fel ca şi expresia din Amos 5:19: „ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs". Ursul este mai temut decât leul deoarece forţa lui este mai mare şi acţiunile lui mai puţin previzibile.

NEVĂSTUICA. Este menţionată numai în Levitic 11:29, ca traducere a cuvântului ebr. holed. În Palestina pot fi întâlniţi mai mulţi membri ai familiei nevăstuicii cât şi mangusta; nu avem nici o indicaţie care să confirme că holed se referă la toate aceste animale, dar se crede că se referă la nevăstuica propriu-zisă.

Este evident că animalele mai mici sunt greu de identificat afară de cazul în care contextul include unele indicii. Cuvântul ebr. sapan apare în 4 locuri în VT (Levitic 11:5; Deuteronom 14:7; Psalmul 104:18; Proverbe 30:26) şi este HYRAXUL SIRIAN DE STÂNCĂ (în rom. este tradus „iepure" sau „şoarece" de stâncă). Acest animal aparţine unui ordin înrudit cu elefantul şi este cam de mărimea unui iepure, lung de vreo 30-40 de cm. Se hrăneşte cu plante şi trăieşte în dealurile stâncoase unde se adăposteşte în crăpăturile stâncilor. Această identificare a fost făcută în secolul trecut şi a fost confirmată de Tristram în lucrarea sa The Natural History of the Bible (1867). De aceea, este greu de înţeles de ce unele traduceri moderne folosesc nume cum este „iepure de stâncă" sau „viezure de stâncă". Traducerea engleză JB foloseşte „hyrax" în lista mozaică, dar „viezure de stâncă" în alte locuri; este una dintre puţinele traduceri englezeşti care traduc corect cuvântul sapan.

Cuvântul ebr. tahas descrie materialul folosit pentru acoperirea cortului atunci când a fost ridicat (Exod 25) şi a chivotului legământului atunci când era purtat (Numeri 4). Cuvântul este tradus piele de viezure (AV), piele de focă sau piele de capră. Tristram (1867) se pare că a fost primul care a sugerat că cea mai probabilă sursă pentru această piele a fost DUGONG, un mamifer marin mare care aparţine familiei Sirenia şi care până în prima parte a secolului al 19-lea era destul de des întâlnit în Golful Aqaba. Viţel de mare este numele popular pentru dugong.

Cuvântul ebr. akbar este găsit de 6 ori în VT şi este tradus în toate cazurile ŞOARECE, în popor acest nume este dat la o gamă largă de rozătoare mici şi ne-am aştepta ca akbar să aibă acest sens atunci când este interzis să fie folosit pentru hrană în Levitic 11:29, adică, probabil că s-a referit la şoarecii de câmp, la jerboa (Jaculus jaculus) şi alte rozătoare mici, cât şi la şoarecii şi şobolanii propriu-zişi. Cuvântul apare de patru ori în 1 Samuel 6, în incidentul cu molima care i-a afectat pe filisteni. Simptomele par să fie cele ale plăgii bubonice, fapt care sugerează că akbar se referă aici la ŞOBOLANUL NEGRU (Rattus rattus) ai cărui păduchi sunt principalii purtători ai acestei boli mortale, cunoscută în Europa Evului Mediu sub numele de ciumă (moarte) neagră.

Cuvântul ebr. arnebet este menţionat numai ca un aliment interzis, dar similaritatea cu cuvântul arab ‘arneb cât şi motivul interdicţiei sugerează că acesta este IEPURELE din Palestina. Afirmaţia din Levitic 11:6: „Să nu mâncaţi iepurele, care rumegă, dar n-are unghia despicată" (adică, nu are copită), a fost înţeleasă greşit multă vreme deoarece este clar că iepurele, înrudit cu rozătoarele, nu rumegă. Totuşi, se ştie în prezent că iepurele de câmp, la fel ca şi iepurele de casă, produce două feluri de excremente, dintre care unul este mestecat şi înghiţit din nou, dând impresia că iepurele rumegă. Acest obicei ciudat are cam acelaşi rol ca şi rumegatul, deoarece permite digerarea materialelor care ar fi greu de asimilat în mod normal.

LILIAC  este o traducere acceptabilă a cuvântului aţellep (Levitic 11:19 şi Deuteronom 14:18), inclus printre animalele zburătoare din listele mozaice. În Orientul Mijlociu pot fi întâlnite numeroase specii, dintre care unele se adăpostesc în număr mare în peşteri, fie atârnate de tavanul peşterilor, fie adunate ca un roi în crăpături. Liliecii erau unele dintre animalele cele mai uşor de prins în anumite perioade şi de aceea au fost incluse în lista animalelor interzise, întrucât sunt insectivore. Liliecii mai sunt menţionaţi o singură dată, în Isaia 2:20: „Oamenii îşi vor arunca idolii... la lilieci", care erau animale necurate şi erau folosite aproape întotdeauna în scrieri pentru a simboliza pustietatea.

Cuvântul evr. qop tradus în general MAIMUŢĂ (Simia) se consideră că a derivat de la cuvântul egip. g (i)f, gwf, MAIMUŢA . Aceste animale au fost incluse în mărfurile aduse în Egipt de flotele egiptene din Marea Roşie; erau aduse din ţara „Punt", probabil o ţară situată în SE Sudanului şi în Eritrea. Probabil că acestea au fost babuni sau maimuţe sud africane. Alţii sugerează că acest cuvânt este derivat din limba tamilă şi de aceea ar indica originea orientală, şi în acest caz maimuţele ar fi fost MACAO sau LANGURI. Nici una dintre acestea nu este o maimuţă simiană propriu-zisă.

Cuvântul evr. tannin este discutat în secţiunea despre *BALAUR, care este cea mai frecventă traducere, deşi uneori cuvântul este tradus şarpe, balenă sau monstru marin. (Pentru o analiză detaliată, vezi Cansdale, Appendix B.) A existat oarecare confuzie cu termenul evr. tannim, care probabil este un nume poetic pentru şacal, dar este puţin probabil că cele două cuvinte sunt înrudite, tannin este întâlnit cel mai adesea în contexte care au un sens complet figurat şi nu este nicidecum cert că se are în vedere un animal propriu zis aceste cazuri nu se cer discutate aici. Totuşi, cuvântul tannin este întâlnit şi în naraţiunea creaţiei, în ziua a 5-a (Geneza 1:21), „peştii cei mari" (în alte traduceri: „balenele mari", AV; „monştrii marini", RSV). În acest context este un cuvânt general şi probabil că cea mai bună traducere este „animale marine gigantice". Cuvântul este tradus „şarpe" în întâmplarea când toiegele au devenit şerpi (Exod 7:"-10, 12). În două alte versete traducerea AV foloseşte cuvântul „balenă" acolo unde contextul este în mod clar figurativ.

În Matei 12:40, cuvântul gr. ketos este tradus BALENĂ (în majoritatea traducerilor; „chit" În trad. rom.) şi se referă la peştele mare (ebr. dag) din Iona 1:17. Din motive anatomice pare improbabil ca „peşte" să fie o traducere corectă, dar se ştie că au existat în E Mării Mediterane câteva specii de balene cu dinţi care sunt capabile să înghită un om. În prima parte a acestui secol au fost unu sau două cazuri autentice confirmate de oameni care au supravieţuit după ce au fost înghiţiţi (PTR 25, 1927, p. 636 ş.urm.). Acesta este singurul loc din NT unde apare cuvântul ketos, care este folosit de Homer şi Herodot pentru o gamă largă de animale marine, reale şi mitice, şi al cărui sens trebuie să rămână incert.

Cuvântul HIPOPOTAM a fost folosit de traducători din lipsa unui alt nume de animal care să se potrivească în contextul din Iov 40:15. În original este folosit pluralul cuvântului ebr. behema, un termen general pentru animale (fiare sălbatice). Cuvântul este întâlnit de 9 ori şi în toate aceste cazuri, cu o singură excepţie, are sensul normal de animale sau vite. Pasajul din Iov 40, însă, este un caz special, deoarece pluralul pare să fie folosit pentru a conferi intensitate şi probabil că se are în vedere un animal specific. Deşi au fost făcute diferite sugestii, părerea celor mai mulţi cercetători de-a lungul anilor este că Iov a scris despre HIPOPOTAM. Acest nume derivă de la termenul gr. care înseamnă „cal de râu", deşi cele două specii nu sunt înrudite. Acest animal imens de apă a trăit în partea Nilului Inferior până în secolul al 12-lea d.Cr. şi, cu mult înainte, în râul Orontes din Siria (şi poate în altă parte din Asia de SV) până după vremea lui Iosif, aşa încât este binecunoscut în ţările biblice. Pasajul acesta este dificil, dar sunt câteva indicii folositoare pentru traducere. Este un animal acvativ puternic (v. 21-23) şi este vegetarian (v. 15). „El îşi găseşte hrana în munţi" (v. 20). Este adevărat că hipopotamii pot urca pante abrupte atunci când ies din apă ca să caute mâncare. Problema aceasta este discutată pe larg de Cansdale, p. 100 ş.urm.

Cuvântul evr. qippod face parte dintr-un număr mai mare de cuvinte greu de tradus care sunt folosite cu referire la animale din pustiu; cuvântul este întâlnit de trei ori în legătură cu judecata lui Dumnezeu împotriva Babilonului (Isaia 14:23), a Idumeii (Isaia 34:11) şi a Ninivei (Ţefania 2:14). Au fost sugerate numeroase alternative cum sunt buhaiul-de baltă, stârcul, dropia, porcul ţepos, ariciul şi şopârla. Nici filologia şi nici contextul nu ne ajută. Buhaiul-de-baltă şi stârcul sunt păsări de baltă şi este foarte improbabil să fie avute în vedere aici; dropia este rar întâlnită în această regiune. Probabil că ARICI este cea mai probabilă alternativă. În Ţefania 2:14 se spune despre Ninive că va fi nimicită şi cetatea a fost de fapt îngropată în nisip aşa încât este literalmente posibil ca „aricii" să locuiască pe capiteluri. În regiunea aceea trăiesc trei specii de arici, dintre care două sunt forme de deşert sau semi-deşert, iar una din N Palestinei este asemănătoare cu ariciul britanic.

PORCUL-ŢEPOS poate fi găsit şi în zilele noastre în Israel, unde este cel mai mare rozător, având o greutate de vreo 20 de kg. Nu există nici o legătură cu cuvântul qippod sau cu vreun alt cuvânt ebr. din Biblie.
 
În Palestina trăiesc multe PĂSĂRI. Ţara are o varietate mare de relief şi condiţii climatice, de la climă semi-tropicală până la deşert; în afară de aceasta, una dintre rutele majore de migrare din Africa în Europa şi V Asiei trece din N Mării Roşii peste tot Israelul. Prin urmare, numărul păsărilor localnice este mărit considerabil de păsările migratoare şi el se schimbă aproape în fiecare lună a anului.

Această abundenţă de păsări face să fie dificilă identificarea cu certitudine a anumitor păsări menţionate în Biblie şi în unele cazuri nu este posibil să spunem dacă termenii ebr. se referă la păsări sau la alte categorii de animale. Cu excepţia „uliului", care este menţionat în Iov 39:26, următoarele păsări sunt întâlnite numai în listele de mâncări din Levitic şi Deuteronom: PESCĂRUŞUL (sahap), ULIUL (neş), ULIUL-DE-NOAPTE (tahmas), CORMORANUL (salak), PUPĂZA (dukipet), OSPREY (ozniyya) şi GĂINUŞA-DE-BALTĂ (tinsemet). Se poate ca acestea să nu indice grupele majore din care face parte fiecare pasăre şi Driver (1955) dă o nouă listă interesantă de traduceri.

În Palestina trăiesc şi astăzi multe păsări de pradă şi, în afara oraşelor mari, unele pot fi văzute în fiecare zi.

Cuvântul ebr. raham (Levitic 11:18; Deuteronom 14:17), „eretele", probabil că este VULTURUL egiptean, o pasăre cu pene albe şi negre care poate fi văzută adesea hrănindu-se cu resturi şi gunoaie.

Între păsările de pradă care era interzis să fie mâncate (Levitic 11:13) este VULTURUL DE MARE sau spărgătorul de oase (ebr. peres). Mai este numit şi VULTURUL BĂRBOS, care lasă oasele să cadă de la înălţime ca să le spargă de stânci şi să ajungă astfel la măduva care este în ele.

Unii VULTURI continuă să trăiască sau să călătorească prin Palestina; cuvântul ebr. neser este probabil un termen generic, la fel ca şi termenul „vultur". Ar putea include toate păsările de pradă şi referinţele numeroase, dintre care cele mai multe sunt figurative, ne dau puţine indicaţii cu privire la identitatea speciilor. Mica 1:16: „Lărgeşte-ţi pleşuvia ca vulturul", sugerează dar că este vorba de VULTURUL PLEŞUV, care are pe cap un puf deschis la culoare şi contrastează cu penajul bogat al tuturor vulturilor. Unii cercetători consideră că în toate cazurile neser ar trebui să fie vulturul pleşuv, la fel cum ar trebui tradus şi termenul gr. aetos, „vultur" în Matei 24:28 („acolo se vor aduna vulturii"). Acest text vorbeşte despre adunarea vulturilor la un stârv.

Cuvintele ebr. ‘ayya (Iov 28:7), da’a (Levitic 11:14) şi dayya (Deuteronom 14:13; Isaia 34:15) probabil că înseamnă GÂRLIŢĂ, şi în Palestina sunt cunoscute două specii, una neagră şi una roşie.

BUFNIŢA este menţionată de 8 ori în VT, folosind 4 cuvinte ebr. Probabil că traducerea este corectă şi sunt avute în vedere câteva specii diferite.

Cuvântul ebr. lilit este întâlnit numai în Isaia 34:14, alături de alte nume controversate de animale care par să indice toate pustietatea. Se crede că este un cuvânt împrumutat din asir., de la numele demonului feminin al nopţii, lilitu. Au fost sugerate mai multe traduceri: cucuvea ţipătoare (AV), monstru de noapte (AVmg., RV), ciuma nopţii (RSV), caprimulg (NEB), *Lilith (JB) „năluca nopţii", în Cornilescu. Potrivit tradiţiei rabinice era o năluca cu chip de femeie frumos îmbrăcată care stătea noapea în aşteptare. Zoologii evrei sugerează că este vorba de „bufniţa roşiatică". Se poate ca lilit să fie un animal real, dar în lipsa unor dovezi convingătoare, trebuie să-l lăsăm neidentificat.

BARZA ALBĂ  este una dintre cele mai interesante păsări migratoare din Palestina, călătorind încet spre N, în special de-a lungul văii Iordanului, în lunile martie şi aprilie. Ieremia 8:7 spune: „Barza albă (în trad. rom. „cocostârcul") îşi cunoaşte vremea pe ceruri", şi sugerează că hasida poate însemna barză albă, deşi se poate referi la alte câteva păsări mari, inclusiv gârliţa şi bâtlanul.

COCOSTÂRCUL sau COCORUL este asemănător cu barza albă şi este tot o pasăre migratoare. Se crede că în Isaia 38:14 şi Ieremia 8:7, cuvântul agur ar trebui tradus „cocostârc", iar sus „rândunică". Amândouă sunt păsări migratoare, aşa cum sugerează Ieremia 8:7. Un alt cuvânt deror este tradus RÂNDUNICĂ în Psalmul 84:3 şi Proverbe 26:2, iar în primul text se subînţelege că îşi face cuibul în clădirile templului. Acest lucru este adevărat cu privire la câteva specii de rândunici, cât şi cu privire la LĂSTUNUL-MARE, o pasăre asemănătoare ca şi conformaţie şi comportament, dar care nu este înrudită cu rândunică. În Palestina sunt întâlnite cel puţin 4 specii de rândunică, 4 specii de LĂSTUN (rândunică de casă) şi 3 specii de lăstun-mare.

VRABIA trăieşte în apropierea locuinţelor omeneşti în multe părţi ale lumii şi vrabia de casă, des întâlnită în Palestina de astăzi, este aproape identică cu specia europeană. Se poate ca aceasta să fi fost pasărea la care S-a referit Domnul nostru (Matei 10:29, etc.), deşi termenul gr. strouthion include mai multe păsări mici care erau, şi continuă să fie, omorâte şi vândute în Palestina. În Psalmul 84:3, cuvântul ebr. şippor este tradus „vrabie"; Psalmul 102:7, „pasărea singuratică pe un acoperiş" nu credem că se referă la vrabia de casă, şi ar putea să se refere la STURZUL ALBASTRU DE STÂNCĂ, o pasăre solitară care uneori se aşează pe case.

Faptul că în VT nu sunt menţionate PASĂRI DOMESTICE este surprinzător la prima vedere, întrucât avem dovezi că în tributul plătit de Asiria Egiptului erau incluse GĂINI, în cca. 1500 î.Cr. iar COCOŞII pot fi întâlniţi pe peceţile din secolul al 7-lea î.Cr. Homer (cea secolul al 9-lea î.Cr.) nu aminteşte găinile, dar menţionează GÂŞTELE. Unii cercetători cred că păsările îngrăşate din 1 Împăraţi 4:23 ar putea fi păsări domestice. Importul de PĂUNI (1 Împăraţi 10:22), dacă această traducere este corectă, sugerează că Solomon a făcut comerţ cu Ceylonul sau India, unde îşi au originea păsările domestice, şi se poate ca astfel să le fi cunoscut.

Singura menţionare a găinii în NT este în Matei 23:37 şi Luca 13:34, unde în una dintre cele mai plastice pilde ale Domnului nostru este evident că termenul gr. ornis se referă la găina domestică. Cocoşul (alektor) este menţionat în două incidente. În Marcu 13:35 Isus menţionează cele patru străji din noapte, inclusiv „cântatul cocoşilor" (între miezul nopţii şi ora 3 dimineaţa, după felul în care romanii socoteau timpul). Se credea că cocoşul cântă la ore precise şi în multe ţări cocoşul era considerat ca un ceas deşteptător, dar ar fi greşit să speculăm o anumită oră în incidentul cu Petru şi cântatul cocoşului, Matei 26:74-75, etc. Pentru câteva observaţii remarcabile despre creşterea în Ierusalim a unor cocoşi care să indice ora, vezi W. L. Lane, The Gospel according to Mark, NIC, 1974, p. 512, n. 69 şi p. 543.

PĂUNUL este originar din junglele indo-malaeziene. Nu există nici o dovadă independentă care să confirme identificarea tukkiyyim; s-a sugerat că acest cuvânt este derivat de la cuvântul tokai, din limba tamilă, dar acesta înseamnă „coadă" şi în prezent nu se ştie dacă se referă la păunul propriu-zis. Această pasăre splendidă a ajuns la Atena înainte de 450 î.Cr., iar pe insula Samos era crescută chiar înainte de această vreme.

PREPELIŢA, aproape cea mai mică dintre păsările vânate, apare într-un singur incident, în Exod 16:13, etc.: „Seara, au venit nişte prepeliţe (selaw), şi au acoperit tabăra". Au fost făcute speculaţii cu privire la traducerea corectă, dar „prepeliţă" pare să se potrivească mai bine decât orice alt termen. În Psalmul 78:27, „păsări înaripate", confirmă că (selaw) erau păsări; ele aparţineau de asemenea unuia dintre puţinele grupuri care erau considerate curate. Prepeliţele sunt păsări migratoare şi în anumite perioade ele călătoresc în cârduri mari, zburând la un metru sau doi deasupra pământului. Migrarea lor traversează traseul urmat după Exod.

Numai o singură galinacee mai poate fi identificată, şi anume POTÂRNICHEA: în 1 Samuel 26:20: „Cum ar urmări o potârniche în munţi". Cuvântul ebr. qore înseamnă potârniche de munte (Alectoris graeca), care este vânată în mod obişnuit în multe părţi ale Orientului Mijlociu şi în SE Europei. Este asemănătoare cu potârnichea cu picioare roşii (A. rufa) din SV Europei. Înţelesul proverbului din Ieremia 17:11 nu este clar.

Doi membri din familia CORBULUI pot fi văzuţi foarte frecvent în Palestina - CORBUL şi cioara cu moţ. Cuvântul ebr. ‘oreb şi cel gr. korax este analog cu „cioară" şi probabil că se referă în principal la corb, dar este folosit de asemenea pentru ciori, în general. Atât corbul cât şi cioara au înfăţişare obiceiuri asemănătoare cu păsările britanice.

STRUŢUL  este menţionat în câteva pasaje, dar părerea generală este că în 8 pasaje termenul bat ya’ana ar trebui să fie tradus „struţ" şi nu „cucuvea" (AV). Iov 39:13-18 este o descriere clară a struţului, o pasăre care în trecut a trăit în Orientul Mijlociu. Cuvântul ebr. ye’enim este tradus de asemenea „struţi" în Plângerile 4:3, dar o pasăre cum este struţul se poate să fi avut mai multe nume locale.

PELICANUL din pustie"  (Psalmul 102:6) (în unele traduceri (RSV) „vultur") nu credem că este o expresie contradictorie, deoarece *pustie nu înseamnă întotdeauna deşert. Şi o mlaştină poate fi descrisă cu acest cuvânt, iar mlaştinile asanate din N văii Iordanului continuă să fie vizitate de cârduri de pelicani albi care migrează.

Câteva specii de PORUMBEI  şi TURTURELE sunt întâlnite în Palestina şi există oarecare confuzie cu privire la numele lor. Cuvântul ebr. yona este tradus de obicei „porumbel", dar în pasajele despre jertfe, în Levitic şi Numeri, este tradus întotdeauna „pui de porumbel". În aceleaşi versete este tor, turtureaua; numele ştiinţific generic al acesteia este Turtur, şi derivă de la sunetul pe care-l scoate; poate fi identificat cu turturica obişnuită sau cu guguştiucul gulerat, dar mai ales cu acesta din urmă, care a fost domesticită de multă vreme şi poartă numele de turturică berberă. Prin urmare, termenul ebr. yona desemnează porumbelul de stâncă (Columba livia), care a fost domesticit în antichitate şi care a fost folosit pentru carnea sa şi ca porumbel-poştaş.

Mulţi cercetători consideră că expresia „pasăre pestriţă (şabua’) din Ieremia 12:9, ar fi tradusă mai corect „HIENA".

BIBLIOGRAFIE
G. R. Driver, Birds in the Old Testament, PEQ 86, 1954, p. 5 ş.urm.; 87, 1955, p. 129 ş.urm.; Once Again, Birds in the Bible, PEQ 90, 1958, p. 56 ş.urm.; G. S. Cansdale, Animals of Bible Lands, 1970, cap. 10-15.

ŞOPÂRLELE  sunt cele mai răspândite reptile din Palestina, numărând vreo 40 de specii; acestea sunt singurele reptile pe care călătorul le va vedea cu siguranţă. Cele două specii cu cea mai mare răspândire sunt AGAMA sau ŞOPÂRLA CURCUBEU, care trăieşte la marginea drumurilor şi în apropierea locuinţelor omeneşti; poate fi recunoscută cu uşurinţa prin obiceiul său de a face „flotări"; cealaltă specie este GECO, care dimineaţa devreme obişnuieşte să se încălzească pe bolovani. Este de aşteptat ca şopârlele să fie menţionate şi, de fapt, există 6 cuvinte ebr. care sunt traduse în general „şopârlă". Acestea apar numai în listele de mâncăruri din Levitic 11:29 ş.urm., dar contextul nu ne indică nimic altceva decât faptul că sunt necurate; aceasta sugerează că ele sunt reptile carnivore, dar orice identificare este speculativă, deoarece dovezile lingvistice şi din tradiţie sunt foarte sumare.

1. şab.  Broasca ţestoasă (AV, şi trad. rom) este o traducere incorectă. RV şi RSV traduc „şopârlă mare", un nume generic. Potrivit tradiţiei este vorba de şopârle cu cozi ţepoase, care ating o lungime de 50 de cm. Cuvintele arabe dhubb sau dhabb sunt suficient de asemănătoare încât să ne dea o oarecare confirmare.

2. anaqa.  Traducerea cea mai probabilă este GEKO.

3. koah.  Cameleon, în unele traduceri (RV, RSV) „crocodil de uscat". Această expresie este lipsită de sens, dar a fost dată în trecut unei şopârle de deşert, cea mai mare din acea regiune.

4. leţa’ă.  Şopârlă. Poate că este vorba de şopârle din familia Lacertidelor.

5. homeţ.  Melc (AV, şi trad. rom.) este o traducere greşită. RV şi RSV traduc „şopârlă de nisip". Probabil că este vorba de o şopârlă din familia Scincidelor, foarte suplă şi foarte agilă.

6. tinsemet este un termen foarte dificil. Cârtiţă (AV) nu este o traducere corectă. RV şi RSV traduc "cameleon".

În afară de acestea, semamit (Prob. 30:28) este tradus „păianjen". Ar putea foarte bine să fie GEKO, sau şopârlă de casă; în Palestina pot fi întâlnite câteva specii care trăiesc pe case sau în interiorul lor. Configuraţia specială a picioarelor le permite să se agaţe de pereţi netezi şi chiar de tavan.

Una dintre şopârlele geko, Ptyodactylus hasselsquisti, a fost numită abubrais (arab), „tatăl leprei", probabil pentru că are culoarea cărnii, poate pentru că se presupune (în mod greşit) că este otrăvitoare. CAMELEONUL este mic (până la 15 cm) şi este întâlnit rar; trăieşte în ţinuturile împădurite din Palestina. Culoarea, înfăţişarea şi obiceiurile îl fac să fie greu de observat şi nu ne-am aştepta să fie inclus în lista de alimente.

În Orientul Mijlociu există câteva specii de BROASCĂ ŢESTOASĂ. Broasca ţestoasă ar putea fi săi, în Levitic 11:29, deoarece este o reptilă care poate fi întâlnită din când în când, dar alţi cercetători au tradus acel cuvânt „şopârlă" şi identitatea acelei reptile trebuie considerată îndoielnică. Broaştele ţestoase erau cunoscute în Asiria antică, unde era folosit un blestem: „Fie să te răstomi şi tu pe spate ca o broască ţestoasă (şi să mori)" (Iraq 20, 1958, p. 76).

*ŞARPELE este un membru al sub-ordinului de reptile cunoscute sub numele de Ofidia, dar termenul este folosit uneori într-un sens mai larg care include multe creaturi mitice.

Trei cuvinte ebr. sunt traduse „şarpe", iar dintre acestea nahas apare cel mai frecvent şi este un termen general, care include probabil şi alte reptile târâtoare. Cuvântul ebr. tradus „vrăjitorie" derivă de la aceeaşi rădăcină - a prevesti viitorul prin observarea şerpilor. Prima menţiune a cuvântului nahas este în Geneza 3:1, în introducerea pasajului despre căderea omului. sarap este o rădăcină comună mai multor cuvinte şi este tradus de obicei „înfocat" sau „arzând"; în Numeri 21:6 este un calificativ pentru nahas şi este tradus „şarpe înfocat", dar în v. 8 şi 9 este folosit singur pentru a descrie şarpele de aramă făcut de Moise. În Isaia 14:29 şi 30:6 este tradus „balaur zburător". Cuvântul tannin, tradus de obicei balaur, este tradus „şarpe" numai în incidentul cu toiagul lui Aaron (Exod 7:9 ş.urm.).

Cuvântul gr. ofis, un termen specific pentru şarpe, este întâlnit de 14 ori în NT, în contexte diferite, inclusiv referirile la şarpele din pustie Qoan 3:14) şi la şarpele din Geneza 3 (Apocalipsa 12:9).

Şerpii sunt întâlniţi în toate zonele geografice, de la deşert până la păduri şi mlaştini, şi includ o gamă largă de specii, unele mai mici de 30 de cm, în timp ce altele ajung până la 2 m. Majoritatea sunt inofensivi; vreo 6 specii sunt în mod potenţial letali, dar numai un procentaj mic din muşcături sunt mortale dacă este acordat tratament medical. Toţi şerpii se hrănesc cu animale, de la insecte până la mamifere, pe care le înghit întregi, fără să le mestece. Pot supravieţui perioade lungi, uneori chiar mai mult de un an, fără mâncare, dar au nevoie de apă mai des.

Şerpii sunt priviţi în zilele noastre cu groază şi sunt obiectul multor fobii. Probabil că întotdeauna a fost aşa. Nu ne putem aştepta ca şerpii să fie identificaţi dar în Biblie sau să fie descrise obiceiurile lor, dar contextele şi rădăcinile cuvintelor ne permit uneori să facem deducţii.

Cuvântul ebr. peten reprezintă o specie veninoasă. Apare de 6 ori şi în timp ce majoritatea traducerilor, inclusiv RSV, îl redau „viperă" sau „năpârcă", NEB, îl redă „cobră" de două ori şi „aspidă” de 4 ori. Este general acceptat că este corect să fie tradus COBRĂ, întrucât muşcătura de ASPIDĂ era folosită în Egipt pentru sinucideri; veninul neurotoxic al cobrei cauzează de obicei o moarte rapidă, Isaia 11:8 vorbeşte despre „borta năpârcii"; cobra trăieşte de obicei în găuri în pământ. Fermecarea şerpilor este menţionată dar în Psalmul 58:4-5, „glasul fermecătorului", referindu-se la peten; se ştie că de obicei cobra este folosită în acest scop.

Importanţa figurativă a şarpelui înfocat este accentuată de faptul că Domnul nostru se referă la el în Ioan 3:14. Contextul din Numeri 21, unde este folosit atât nahaa cât şi ‘sarap, ne permite să facem câteva deducţii şi sunt 4 fapte care sugerează că este vorba de VIPERA Echis (Vipera de scoarţă). Este cunoscută pentru atacurile sale fără provocare, lucru rar între şerpi; veninul său este un hemolitic puternic şi cauzează moartea în curs de câteva zile; este mai activă în timpul zilei decât orice altă viperă de deşert; în unele regiuni din Asia şi Africa se ştie că se pot înmulţi foarte mult, într-un spaţiu limitat. Când Israeliţii au cerut ajutor, Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l ridice pe o prăjină aşa încât cei care vor privi la el cu credinţă să trăiască. Se pare că şarpele de aramă, sau o copie a lui, a devenit mai târziu obiectul unei închinări păgâne, şi de aceea Ezechia l-a distrus în timpul reformei religioase din vremea sa (2 Împăraţi 18:4). Există dovezi despre un cult al şarpelui în vechime, în Palestina, iar în Cartea înţelepciunii 11:15 găsim afirmaţia că ei s-au închinat „şerpilor lipsiţi de raţiune". Un basorelief al zeiţei şarpe a fost găsit la Beit Mirsin. Un şarpe de aramă, din cca. sec. 15 î.Cr., de la Gezer are gâtul întins al unei cobre şi sunt multe exemple de vase pentru mirodenii care aveau pe ele basoreliefuri cu şerpi. Este probabil că şerpii sunt induşi între „tot felul de târâtoare" la care se închinau bătrânii din Ierusalim (Ezechiel 8:10).

Alte cinci cuvinte ebr. sunt traduse NĂPÂRCĂ şi VIPERĂ, şip’oni (Proverbe 23:32) este tradus basilisc, şi este întâlnit numai în pasaje figurative din care se poate trage prea puţine concluzii; dar versetul din Ieremia 8:17, „bazilici împotriva cărora nu este nici un descântec" sugerează că este vorba de VIPERELE DE DEŞERT, şepa’ (Isaia 14:29) a fost tradus bazilisc (AV, RV), dar cuvântul este nedefinit şi învechit; RSV traduce în prezent viperă. sepipon este găsit numai în Geneza 49:17, „o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului".

Viperele de deşert Cerastes cerastes şi C. vipera au devenit hieroglifa egip. pentru litera „f", derivând de la onomatopeea fy, fyt; cele trei nume de mai sus se poate să fie înrudite cu aceasta. Tristram notează că shiphon este termenul arab pentru vipera cu corn. Deşi cuvintele năpârcă şi viperă sunt aproape sinonime şi se referă la şerpii din familia viperei, năpârcă se referă în general la şerpi.Vipera, al cărui nume derivă de la vivipar (care naşte pui vii), a fost folosită pentru prima dată de Tyndale în prima parte a secolului al 16-lea.

Atât ‘ep‘eh cât şi ‘aksub sunt traduse „viperă" în pasaje figurative. Primul cuvânt este identificat cu termenul arab afa’a, folosit uneori pentru şerpi în general, alteori pentru vipere. Cuvântul ‘aksub este înrudit cu cuvântul arab care înseamnă „a se încolăci", şi descrie un obicei al viperelor de deşert.

Cea mai mare viperă din Palestina (Vipera palestina) este găsită în cea mai mare parte a ţării, cu excepţia deşertului; nu poate fi identificată cu nici unul dintre şerpii de mai sus, dar este întâlnită frecvent în Galilea şi Iudea şi ar putea fi specia la care se referă termenul gr. echidna. În 4 dintre cele 5 cazuri în care este menţionat este vorba de „pui de năpârci", o expresie folosită de Cristos şi de Ioan Botezătorul cu referire la farisei. Expresia este corectă, deoarece aceste vipere dau naştere la mai mulţi pui vii o dată. În al cincilea caz este singura menţionare literală, în Faptele Apostolilor 28:3; şarpele care l-a muşcat pe Pavel se crede că a fost vipera obişnuită, care mai poate fi întâlnită în Sicilia şi în alte insule, deşi nu este întâlnită în Malta.

Pentru alte detalii cu privire la biologia şi răspândirea şerpilor, vezi Cansdale, p. 202-210.

Cuvântul CROCODIL nu este găsit în nici o traducere; în Iov 41:1 găsim cuvântul leviatan, şi cu toate că acest pasaj este în întregime figurativ avem câteva indicii care sugerează că este vorba de crocodil: de ex. v. 13 şi 15: „Cine va putea pătrunde între fălcile lui?... Scuturile lui măreţe şi puternice sunt unite împreună...". Cadrul la care se referă Iov este incert, dar este probabil că a fost undeva în E Mediteranei. În vremurile biblice crocodilul de Nil putea fi întâlnit de la izvoare şi până la vărsarea Nilului. În timp ce aria de răspândire în N Egiptului în vremea aceea nu este cunoscută, soldaţii cruciaţi care s-au întors au povestit despre crocodili în râul Zerka, râu care se varsă în Mediterana în apropiere de Cezarea şi continuă să fie cunoscut de localnici ca râul Crocodilului. Animalele înrudite cu crocodilul sunt mâncate în diferite părţi ale lumii şi deşi ele nu pot fi identificate în listele mozaice de alimente, este cert că erau necurate deoarece sunt animale carnivore.

În afară de folosirea în sens figurat în Apocalipsa 16:13 (gr. batrachos), cuvântul BROASCĂ (în ebr. şepardea’ apare numai în legătură cu a doua plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 8:2 ş.urm.). Broaştele aparţin clasei Amphibia, ai cărei membri trebuie să petreacă primele stadii de dezvoltare în apă. Câteva broaşte, în special cele din genul Rana, sunt întâlnite frecvent în valea Nilului şi există mai multe specii care ar fi putut fi (şepardea’), broaştele care au cauzat această plagă.

LĂCUSTELE  sunt cele mai importante insecte din Biblie, menţionate de 56 de ori, sub 9 nume ebr. şi un nume gr. Pentru evreii din vechime, lăcusta a fost în principal un distrugător, dar în acelaşi timp a fost o sursă folositoare de proteine animale. Au fost făcute trei sugestii pentru interpretarea numelor în ebr.:

1. Ele se referă la specii diferite. Lucrul acesta nu poate fi întru totul adevărat, deoarece este vorba numai de 3 specii de lăcuste - lăcuste migratoare, lăcuste de deşert şi lăcuste marocane.

2. Ele reprezintă diferite faze sau stadii prin care trece lăcusta în procesul de maturizare. Se consideră uneori că lista din Ioel 1:4 descrie o asemenea serie.

3. Aceste nume sunt porecle descriptive, deoarece toate conţin rădăcini ale unor cuvinte care se referă la unul sau mai multe atribute ale lăcustelor. Aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă, deşi este posibil ca (1) şi (2) se poate să fie adevărate în parte.

Lăcustele, din subdiviziunea Saltatoria (săritoare) din ordinul Orthoptera, au fost singurele insecte considerate „curate"; ele au fost descrise plastic şi s-a spus despre ele că au „fluierul picioarelor dinapoi mai lung, ca să poată sări pe pământ" (Levitic 11:21). Lăcustele sunt de fapt COSAŞI şi este posibil ca 2 cuvinte ebr. să se refere la alte specii decât lăcustele propriu-zise - hagab, care derivă de la rădăcina cuvântului „a ascunde", ar fi putut desemna la specii mai mici, deoarece în 3 din cele 5 cazuri se referă la dimensiunile lor mici. Termenul sol’am, de la rădăcina „a înghiţi" sau „a distruge", este tradus uneori „lăcustă pleşuvă", pe baza unor afirmaţii talmudice potrivit cărora capul ei este neted în partea dinainte, fapt care se potriveşte bine cu Tryxalinae, o familie distinctă de cosaşi.

Modul în care diferitele traduceri tratează aceste nume este foarte variat, în special în listele alimentare, şi Ioel 1:4, încât nu are rost să le înşirăm. Cuvântul ‘arbeh (24 de ori) este un termen general, de la rădăcina „a înmulţi", folosit întotdeauna în legătură cu plaga a 8-a şi considerat a fi specific pentru lăcuste migratoare. Celelalte cuvinte ebr. sunt hargol, tradus incorect gândac (AV) şi greier (RSV), care derivă probabil de la rădăcina „a alerga repede"; gazam, de la rădăcina „a reteza"; yeleq, poate de la rădăcina „a linge sau a mânca"; hasil, de la rădăcina „a mistui"; şelaşal, de la rădăcina „a zumzăi"; şi gob, care înseamnă „a roi".

Lăcustele se asociază de obicei în roiuri mari, dar există dovezi ca au existat faze solitare şi roirea probabil că este o reacţie fiziologică la condiţiile date. Migrările nu urmează un tipar precis şi roiurile sunt, într-o măsură mare, mânate de vânt, pe distanţe mari („vântul dinspre răsărit adusese lăcustele", Exod 10:13). Biologia tuturor speciilor este în general aceeaşi. Femela depune pachete de ouă în pământ, imediat sub suprafaţa solului, şi acestea pot sta acolo timp de mai multe luni, până când umezeala le permite puilor să iasă din ou. Lăcusta nu trece prin cele 3 stadii distincte ale unei insecte tipice; când ouăle se sparg, larva are în general forma adultului, dar fără aripi; aripile cresc treptat în curs de 5 sau 6 nâpârliri. Puii sunt numiţi de obicei cosaşi (săritori). Lăcustele sunt totalmente vegetariene şi pot trăi în roiuri atât de mari încât produc pagube dezastruoase pentru recoltă. În 1889 un roi de lăcuste de deşert care a trecut peste Marea Roşie s-a estimat că a acoperit o suprafaţă de 5.000 de km pătraţi.

Nu găsim nici o afirmaţie directă că israeliţii ar fi mâncat lăcuste, dar menţionarea lor în lista de alimente lasă se se înţeleagă lucrul acesta, valoarea lor nutritivă în vremurile antice este trecută cu vederea de multe ori, dar în literatură găsim multe dovezi cu privire la folosirea lor. Până în vremurile recente, cantităţi mari de lăcuste au fost mâncate de triburi din deşert şi din alte locuri, şi în unele perioade ale anului probabil că a fost principala sursă de proteine, cât şi de grăsimi şi minerale.

Lăcusta a fost aproape sinonimă cu „nimicitorul" şi o invazie de lăcuste a fost considerată adesea ca o pedeapsă de la Dumnezeu; în 3 cazuri, afară de plaga a 8-a, lăcustele au fost trimise de Dumnezeu ca o pedeapsă.

FURNICILE, ALBINELE şi VIESPII alcătuiesc împreună ordinul Hymenoptera (insecte cu aripi membranoase) şi multe specii au organizări sociale complexe. În Palestina se găsesc numeroase specii şi cele mai importante dintre ele sunt albinele producătoare de miere, deoarece până în secolul al 18-lea mierea a fost materialul de bază pentru îndulcire. Numele general ALBINE este dat la mai multe familii din acest ordin, incluzând albinele solitare, bondarii şi albinele producătoare de miere. Cuvântul ebr. debora se poate să fi inclus o gamă şi mai largă de insecte, chiar şi muşte asemănătoare cu albinele, dar din context este clar că, în 3 din cele 4 cazuri, VT se referă la albinele producătoare de miere (Judecători 14:8; Psalmul 118:12; Deuteronom 1:44). Al patrulea pasaj care foloseşte acest cuvânt este figurativ - Isaia 7:18: „Domnul va şuiera... albinelor din ţara Asiriei". Potrivit tradiţiei, băştinaşii din Palestina îşi cheamă albinele scoţând un fluierat sau un şuierat, şi acest fapt sugerează că debora, din acest text, se referă la albinele producătoare de miere.

Numeroasele referiri la *miere în VT şi în NT ne fac să înţelegem că era folosită frecvent şi pe scară largă. Probabil că o mare parte din miere era produsă de albine sălbatice care îşi făceau cuibul în scorburi de copaci sau în crăpături din stânci, dar încă din timpuri străvechi albinele au fost atrase să ocupe stupi făcuţi din coşuri împletite sau din lut.

Cuvântul ebr. şir’a este tradus VIESPI BONDĂREŞTI, nişte viespi mari care trăiesc în colonii de viespi, şi au o înţepătură foarte dureroasă şi chiar periculoasă; continuă să fie întâlnite în multe părţi ale Palestinei, inclusiv deşertul din jurul Mării Moarte. Toate menţionările sunt în contexte asemănătoare, ca în Exod 23:28: „Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta". Referirea ar putea fi literală, deoarece există însemnări ca viespile, şi chiar albinele, pot face caii şi vitele să intre în panică şi să calce totul în picioare. Sugestia lui J. Garstang (Joshua-Judges, 1931, p. 112 ş.urm., 285 ş.urm.) că viespile bondăreşti din Iosua 24:12, etc. reprezintă Imperiul Egiptean în Canaan, nu s-a bucurat de acceptarea multora.

FURNICA (în ebr. nemala) este menţionată numai în Proverbe 6:6 şi 30:25. Furnicile se deosebsc mult în mărime şi obiceiuri, dar toate sunt insecte sociale, trăind în colonii care numără de la câteva zeci până la câteva sute de mii. În Palestina pot fi întâlnite multe tipuri de furnici, dar contextul arată clar că aceasta este furnica agricultoare, care este lungă de vreo 6 mm. Coloniile ei sunt un lucru obişnuit în multe părţi din Israel, afară de deşert. În timpul primăverii şi al verii, ele adună seminţe de multe feluri, mai ales seminţe de ierburi, şi le depozitează în galerii subpământene, după ce îndepărtează pleava ca să o sufle vântul, marcând în felul acesta intrarea în cuib.

MOLIE este numele corect dat unei grupe mari din ordinul Lepidoptera (insecte cu aripi cu solzi) care include majoritatea insectelor colorate şi bătătoare la ochi. În Palestina există mai multe specii de fluturi şi de molii, dar singura referire este făcută la molia de haine, ebr. as, gr. ses (Iov 4:19; Luca 12:33, etc.) Contextul confirmă identificarea acestei insecte care este asociată întotdeauna cu omul şi cu bunurile sale. În ţările cu temperaturi medii ridicate în tot timpul anului, unde hainele erau considerate o avuţie şi de aceea erau păstrate în cantităţi mari, daunele produse de larvele acestor molii puteau fi serioase. Când moliile ies afară, dauna este produsă deja, deoarece moliile adulte nu mănâncă fibrele din haine.

PURICELE, care aparţine ordinului insectelor fără aripi, a fost întotdeauna un parazit pe oameni şi pe animalele domestice, şi puricii sunt deosebit de numeroşi la nomazi. Cuvântul ebr. par’os apare numai în 1 Samuel 24:14; 26:20. Metafora este clară şi corectitudinea traducerii este confirmată de faptul că puricele sare. Deşi sunt cunoscuţi în general doar ca nişte paraziţi neplăcuţi, puricii sunt de asemenea purtători potenţiali pentru diferite boli grave, în special plaga bubonică (vezi „Şoarece", mai sus).

Deşi cuvântul MUSCĂ este folosit frecvent şi nespecific, se aplică în sens strict numai la Diptera, o insectă mare care are numai o pereche de aripi. Cuvântul apare numai de două ori în AV/RSV, fiind de fiecare dată traducerea termenului ebr. zebub, dar nici un element din context nu permite o identificare mai precisă. În Isaia 7:18 este folosit în sens figurat, în timp ce în Eclesiastul 10:1 este folosit într-un proverb familiar: „Muştele moarte strică şi acresc undelemnul negustorului de unsori". O mare varietate de insecte, fără să fie toate muşte propriu-zise, pot fi atrase de aromele şi unguentele celor ce îmbălsămează. Cuvântul ebr. ‘arob este tradus „roi de muşte" (Exod 8:21 ş.urm.; Psalmul 78:45; 105:31). Aceste pasaje se refera la plaga muştelor câineşti din Egipt; multe specii depun ouăle şi se înmulţesc în masă, producând roiuri enorme care pot fi periculoase sau neplăcute doar prin numărul lor. Este posibil ca aceste roiuri să fi fost formate din mai multe feluri de muşte.

TÂNŢAR este numele dat mai multor grupuri de insecte cu două aripi, asemănătoare cu musculiţele, pe care le includ alături de ţânţari. Singurul loc unde apare termenul gr. konops în NT este în Matei 23:24, unde se vorbeşte despre a „strecura ţântarul". Acest comentariu este bazat pe un obicei al fariseilor de a bea apa strecurată printr-o pânză, pentru a evita să înghită vreo insectă considerată necurată. Multe insecte mici se înmulţesc în apropierea apei şi formele lor larvale sunt des întâlnite în apele stătătoare. Cuvântul gr. konops probabil că a avut un sens la fel de general ca şi termenul nostru „ţânţar".

Cuvântul ebr. kinnam, în Exod 8:16-18 este tradus PĂDUCHE. Puricele este o insectă fără aripi, în timp ce păduchele este un artropod cu opt picioare, înrudit mai degrabă cu păianjenii. Amândoi aceşti paraziţi sunt specializaţi în a suge sânge uman şi sunt purtătorii unor boli periculoase pentru oameni. Această problemă este discutată de Cansdale la p. 229.

SCORPIONUL, (în ebr. aqrab; în gr. skorpios) este unul dintre artropodele care pot fi identificate cu uşurinţă. Membrii acestui ordin se deosebesc între ei în ce priveşte mărimea şi toxicitatea; deşi cel mai mare scorpion din Palestina are aproape 15 cm, majoritatea dintre cele 12 specii sunt mult mai mici şi nici una dintre ele nu are o înţepătură care să fie fatală în condiţii normale. Toate speciile au înfăţişarea tipică scorpionilor - cleşte puternice, patru perechi de picioare şi o coadă întoarsă în sus, terminată cu un ac. Scorpionii sunt în cea mai mare măsură nocturni, în special în deşert, şi petrec ziua ascunşi sub pietre sau în găuri, iar noaptea ies să vâneze animale mici cu care se hrănesc. Câteva menţionări în VT şi în NT sunt în proverbe, de ex. 1 Împăraţi 12:11: „Vă voi bate cu scorpioane", ar putea fi o referire la un bici cu mai multe cozi având legate la capăt bucăţi de metal şi cunoscut sub numele de „scorpion" (cf. 1 Macabei 6:51; „maşinării de aruncat săgeţi" în gr. skorpidia). Domnul nostru foloseşte scorpionul într-o comparaţie cu un ou, în Luca 11:12; segmentul principal al unor scorpioni este constituit din grăsime şi are o formă de ou.

În Palestina trăiesc mulţi PĂIANJENI, un alt ordin de artropode cu opt picioare, iar dintre aceştia se face referire clară la păianjenii care ţes pânze, în Iov 8:14 şi Isaia 59:5-6 (în ebr. akkabis. Cuvântul semamit) este tradus de asemenea „păianjen" în Proverbe 30:28: „Păianjenul îl poţi prinde cu mâna". O traducere probabil mai corectă este GEKO.

În fine, există o serie de nume care se referă la nevertebrate (animale fără şira spinării) mai greu de identificat. Contextul confirmă clar că MELC este traducerea corectă a cuvântului evr. sablul: „Ca un melc, care se topeşte umblând" (Psalmul 58:8). Amândouă traducerile reflectă un crez antic potrivit căruia melcul se topea treptat datorită faptului că lăsa în urma lui o urmă vizibilă. Nu există nici un element care să confirme că „melc" este traducerea corectă a termenului ebr. homet în lista de cărnuri interzise, în Levitic 11:30. În RSV este tradus „şopârlă de nisip" şi traducătorii moderni sunt de acord că este vorba de un gen oarecare de ŞOPÂRLĂ.

Cuvântul VIERME este termenul corect numai pentru câteva genuri de vieţuitoare nevertebrate, dar în limbajul popular folosirea lui este mult mai largă. În vremurile antice, la popoarele mai puţin dezvoltate, sensul cuvântului a fost şi mai vag. Sunt cinci cuvinte ebr. traduse „vierme", şi această traducere poate fi acceptată dacă adoptăm sensul popular al cuvântului. În majoritatea pasajelor sensul este figurat şi o identificare mai precisă este dificilă; pentru o discuţie pe această temă, vezi Cansdale, p. 235 ş.urm. În textul ebr. al pasajului din Iov 19:16 nu există nici un cuvânt care să fie tradus „viermi" şi textul ar trebui tradus: „Chiar dacă mi s-ar nimici pielea".

Cuvântul ebr. aluqa („sugător") apare numai în Proverbe 30:15 şi este tradus „lipitoare"- în majoritatea traducerilor se face observaţia că acel text este obscur. Întâlnim două interpretări. 1. Majoritatea cercetătorilor presupun că textul se referă la LIPITOARE, probabil un gen acvativ cum este lipitoarea de cai (Limnatis nilotica), care continuă să fie întâlnită în apele stătătoare din Egipt şi din Orientul Apropiat, unde prezintă un pericol grav pentru oameni şi animale dacă este înghiţită odată cu apa potabilă. Lipitorile aparţin clasei Phylum Annelida, viermi segmentaţi, cu răspândire pe tot pământul. 2. Alţi cercetători, observând similaritatea cu cuvântul arab ‘alaqeh, o identifică cu un demon feminin, probabil un vampir care suge sânge pe care arabii îl numesc Aluq; această interpretare nu poate fi acceptată, deoarece liliecii care sug sânge, vampirii propriu-zişi, sunt întâlniţi numai în America Centrală şi de Sud.

Expresia TÂRÂTOARE este un termen nespecific care traduce două cuvinte ebr. folosite în mod special în naraţiunea *creaţiei. Comentariile de mai jos se referă în principal la AV. În RSV traducerea acestor cuvinte nu este uniformă şi într-un caz (1 Împăraţi 4:33) sereş este tradus „reptile" (în trad. rom. însă este „târâtoare").

1. remes, de la verbul ramas, „a se târî, a se mişca”; participiul verbului este romes, care înseamnă „lucruri care se târăsc sau care se mişcă". Se pare că este aplicat la toate animalele din Geneza 9:3, dar uneori este folosit în exclusivitate pentru animale marine (Geneza 1:21; Psalmul 104:25) sau de uscat (Geneza 1:24-25; 6:20; 7:8, 14, 21, 23), iar în 1 Împăraţi 4:33 şi Ezechiel 38:20 se face distincţie între acest termen şi animale sălbatice (behema), păsări (‘op) şi peşti (dag). Deşi unii comentatori au argumentat că în naraţiunea creaţiei termenul se referă la reptile, nu poate corespunde cu nici o categorie ştiinţifică modernă, referindu-se mai degrabă la toate creaturile care se mişcă aproape de pământ.

2. sereş, de la verbul saraş, „a mişuna, a furnica", înseamnă „lucruri care mişună" şi este tradus „târâtoare" (Geneza 7:21; Levitic 5:2; 11:21, 23, 29, 41-44; 22:5; Deuteronom 14:19) şi „vieţuitoare" (Geneza 1:20; *CREAŢIE). Poate fi aplicat la ceraturile acvatice (Geneza 1:20; Levitic 11:10) şi de uscat (Geneza 8:21), iar în Levitic 11:29 se spune că include nevăstuica, şoarecii şi şopârlele. Pe scurt, sereş, la fel ca şi remes, pare să se refere la creaturi care par să se mişte aproape de pământ, dar sensul este flexibil în funcţie de context.

În NT, cuvântul gr. herpeton, derivat de la herpo, „a se târî" şi de aceea înseamnă „târâtoare"; cuvântul este folosit de 4 ori (Faptele Apostolilor 10:12; 11:6; Romani 1:23; Iacov 3:7) şi probabil că înseamnă „reptilă" în fiecare caz. În LXX este folosit în principal ca traducere a termenilor ebr. remes şi sereş.

BIBLIOGRAFIE
G. S. Cansdale, Animals of Bible Lands, 1970; F. E. Zeuner, A History of Domesticated Animals, 1963.

G.S.C.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: