Moab, moabiţii
MOAB, MOABIŢII. Moab (în ebr. moab)
a fost fiul lui Lot, care s-a născut din relaţia incestuoasă dintre acesta şi
cea mai mare dintre fiicele lui (Geneza 19:37). Ţara ocupată de urmaşii lui s-a
numit Moab, iar locuitorii ei moabiţi (mo abi). Inima Moabului a fost
platoul de la E de Marea Moartă, dintre văile Arnonului şi Zeredului, cu toate
că, timp îndelungat, Moabul s-a întins şi la N de Arnon. Înălţimea medie a
platoului este de 100 m deasupra nivelului mării, dar el este brăzdat de
defilee adânci. Arnonul se desparte la aprox. 21 de km de Marea Moartă şi apoi,
încă de câteva ori, mai departe, în văi de adâncimi mai mici, „văile
Arnonului" (Numeri 21:14). Biblia a păstrat numele mai multor oraşe
moabite (Numeri 21:15, 20; 32:3; Iosua 13:17-20; Isaia 15-16; Ieremia 48:20
ş.urm.).
În perioada dinainte a exodului, Moabul a fost
populat şi s-au construit aşezări omeneşti, până aproximativ în 1850 î.Cr.
Urmaşii lui Lot au găsit o populaţie care locuia deja acolo, şi s-au căsătorit
probabil cu aceştia, devenind grupul dominant după care a fost denumită
întreaga populaţie. Cei patru împăraţi de la E au invadat Moabul şi au alungat
pe locuitorii din Şave-Chiriataim (Geneza 14:15). Ori ca rezultat al acestei
campanii, or datorită unor cauze necunoscute, Transiordania a intrat într-o
perioadă nesedentară, până chiar înainte de anii 1300 î.Cr., când mai multe
împărăţii din Epoca de fier au apărut simultan. Moab, ca şi alte împărăţii, a
fost foarte bine organizată, cu agricultura şi creşterea vitelor bine
dezvoltate, cu clădiri splendide, olărit deosebit, şi fortificaţii foarte
puternice în formă de mici fortăreţe plasate strategic în jurul graniţelor lor.
Moabiţii s-au extins în întreg platoul principal şi au ocupat zona de la N de
Arnon, nimicindu-i pe locuitorii de mai înainte (Deuteronom 2:10-11,19-21; cf.
Geneza 14:5). Aceste ţinuturi au fost ocupate în comun cu amoniţii care erau
rudele apropiate ale moabiţilor.
Chiar înainte de exodul din Egipt, aceste ţinuturi
de la N de Arnon i-au fost răpite Moabului de către Sihon, împăratului
amoriţilor. Când Israelul a cerut permisiunea de a trece prin ţinutul lor pe
„Drumul împărătesc" care traversa platoul, Moab a refuzat (Judecători 11:17).
Posibil ca ei să fi avut legături comerciale (Deuteronom 2:28-29). Lui Moise i
s-a interzis să atace pe Moabul în ciuda atitudinii neprietenoase a acestei
naţiuni (Deuteronom 2:9), deşi de aici încolo Moabiţii aveau să fie expulzaţi
din Israel (Deuteronom 23:3-6; Neemia 13:1).
Balac, împăratul Moabului, iritat de succesul
Israelului, l-a chemat pe prorocul Balaam să blesteme pe Israel care tăbărâse
dincolo de Arnon (Numeri 22-24; Iosua 24:9).
Când poporul Israel se pregătea să treacă Iordanul,
a tăbărât în Câmpiile Moabului (Numeri 22:1; Iosua 3:1) şi au fost seduşi de
femeile moabite şi madianite ca să participe la practicile idolatre (Numeri 25;
Osea 9:10).
În zilele judecătorilor, Eglon, împăratul Moabului, a invadat ţara lui Israel până la Ierihon şi l-a asuprit pe Israel timp de 18 ani. Ehud, beniamitul, l-a asasinat (Judecători 3:12-30). Elimelec din Betleem a emigrat în Moab şi fiii lui s-au căsătorit cu femei moabite, cu Orpa şi cu Rut. Mai târziu, Rut s-a căsătorit cu Boaz şi a devenit străbunica lui David (Rut 4:18-22; Matei 1:5-16). Saul s-a războit cu moabiţii (1 Samuel 14:47), iar David şi-a adăpostit părinţii acolo în timp ce el era un fugar (1 Samuel 22:3- 4). Mai târziu, David a subjugat Moabul şi a omorât pe mulţi dintre ei (2 Samuel 8:2,12; 1 Cronici 18:2, 11). După moartea lui Solomon, Moab şi-a câştigat libertatea, dar a fost din nou subjugat de Omri, împăratul lui Israel. (*MEŞA; *MOAB, INSCRIPŢIE). Spre sfârşitul vieţii lui Ahab, Moab a început din nou să nu mai recunoască stăpânirea Israelului. Ioram, împăratul lui Israel, a cerut ajutor lui Iosafat, împăratul lui Iuda, şi împăratul Edomului pentru a câştiga controlul asupra Moabului, dar campania a fost lipsită de succes (2 Împăraţi 1:1; 3:4-27). Mai târziu, chiar ţara lui Iosafat a fost invadată de o coaliţie a moabiţilor, amoriţilor şi a edomiţilor, dar s-a produs o învălmăşeală şi aliaţii au început să se atace unul pe celălalt, aşa încât Iuda a scăpat (2 Cronici 20:1-30).
În anul morţii lui Elisei, mai multe cete de
moabiţi au făcut incursiuni în Israel (2 Împăraţi 13:20). În ultima parte a
secolului al 8-lea î.Cr., Moabul a fost subjugat de Asiria şi obligat să
plătească tribut (Isaia 15-16), dar după căderea Asiriei, Moabul a fost din nou
liber. În zilele lui Ioiachim, moabiţii au intrat în Iuda (2 Împăraţi 24:2). La
căderea Ierusalimului în 587 î.Cr., nişte iudei s-au refugiat în Moab, dar s-au
întors când Ghedalia a devenit guvernator (Ieremia 40:11 ş.urm.). În final,
Moabul a fost subjugat de Nebucadneţar (Josephus, Ant. 10.181) şi a fost
dominat pe rând de către perşi şi de diferite grupuri arabe. Moabiţii au
încetat să mai existe ca şi naţiune, cu toate că în perioada post-exilică au
fost cunoscuţi ca o rasă (Ezra 9:1; Neemia 13:1, 23). Alexander Jannaeus i-a
subjugat în sec. al doilea î.Cr. (Josephus, Ant. 13.374).
Moabiţii sunt deseori menţionaţi în scrierile
profetice şi judecata divină este rostită asupra lor (vezi Isaia 15-16; 25:10;
Ieremia 9:26; 25:21; 27:3; Ezechiel 25:8-11; Amos 2:1-3; Ţefania 2:8-11).
Istoria Moabului începe să fie scoasă încetul cu
încetul la suprafaţă de către arheologie. Săpăturile arheologice din Iordania
nu au mers tot atât de repede ca şi cele de la V de Iordania, cu toate că în
ultimele decenii lucrările au progresat. Aşezările importante care ne-au
furnizat rezultate semnificative sunt Dibon, Aroer, Bab edh-Dhra şi mai multe
aşezări din zona Lisan.
Cunoştinţele pe care le-am avut despre Moab din
primele cercetări arheologice au fost îmbogăţite cu noile informaţii privitoare
la perioadele de tranziţie dintre Epoca cuprului şi începutul Epocii bronzului
şi tranziţia de mai târziu dintre începutul şi mijlocul epocii bronzului. La
Bab edh-Dhra, un cimitir imens care datează de pe la începutul şi mijlocul
Epocii bronzului a furnizat material din EB I şi EB IV. Săpăturile de la Aroer
sprijină teoria că, în cea mai mare parte a mileniului al doilea, cea mai mare
parte a Moabului nu era locuit. Această aşezare şi aşezarea Dibon au fost
tipice importantelor cetăţi înconjurate de ziduri din Epoca fierului, care
coincide cu perioada împăraţilor din Israel. La Dibon s-a descoperit o
importantă piatră, cu o inscripţie pe ea. Începând cu sec. al şaselea î.Cr. şi
până la sfârşitul sec. al patrulea î.Cr., viaţa stabilă din aceste aşezări a
decăzut.
BIBLIOGRAFIE
F.M. Abel, Géographie de la Palestine, 1,
1933, p. 278-281; M. du Buit, Géographie de la Terre Sainte, 1958, p.
142-143; Nelson Glueck, The Other Side of Jordan, 1940, p. 150 ş.urm.;
idem, AASOR 14-15, 18-19; A.D. Tushingham, The Excavations at Dibon (Dhiban)
in Moab, AASOR 40, 1972; A.H. van Zyl, The Moabites, 1960; J. R.
Bartlett, „The Moabites and Edomites", în POTT, p. 229-258; N. Avigad,
„Ammonite and Moabite Seals", în J. A. Sanders (editor), Near Eastern
Archaeology in the Twentieth Century, 1970, p. 284-295.
J.A.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu