Luca, Evanghelia după

Luca, Evanghelia după

  22:18    

---

LUCA, EVANGHELIA DUPĂ

I. Schiţa conţinutului

a. Prefaţa (1:1-4).

b. Naşterea şi copilăria lui Isus (1:5-2:52).

c. Ioan Botezătorul şi Isus (3:1-4:13).

d. Propovăduirea în Galilea (4:14-9:50).

e. Călătoria spre Ierusalim (9:51-19:10).

f. Propovăduirea în Ierusalim (19:11-21:38).

g. Patimile şi învierea lui Isus (22:1-24:53).

II. Sursele Evangheliei

Tiparul general al Evangheliei după Luca este similar cu al celorlalte două *evanghelii sinoptice. La fel ca şi Evanghelia după Matei, ea se ocupă cu naşterea lui Isus, deşi cele două evanghelii relatează această întâmplare din unghiuri diferite. Urmează în general schiţa propovăduirii lui Isus găsită în Evanghelia după Marcu (şi de asemenea în Matei), dar are o secţiune mult mai lungă despre călătoria lui Isus din Galilea la Ierusalim. Chiar dacă Evanghelia după Marcu nu a inclus în original o relatare a arătărilor lui Isus după înviere, Luca şi Matei prezintă fiecare propria lor relatare a acestor arătări.

Într-o mare măsură conţinutul Evangheliei după Luca este comun cu celelalte evanghelii. În general, este acceptat faptul că una dintre principalele surse ale lui Luca a fost Evanghelia după Marcu şi că, la fel ca şi Matei, a extras cea mai mare parte a relatării propovăduirii şi lucrărilor lui Isus din Evanghelia mai veche. Aproape tot conţinutul Evangheliei după Marcu a fost încorporat în Evanghelia după Luca, dar a fost rescris în stilul literar mai cizelat al lui Luca. Luca a inclus de asemenea o mare parte a învăţăturilor lui Isus care sunt găsite în Evanghelia după Matei (dar nu şi în Marcu) şi în general se presupune că cele două evanghelii s-au bazat pe o sursă comună (sau o colecţie de surse) scrisă sau orală. În ce priveşte acest material este mult mai puţin probabil ca una dintre evanghelii să fi preluat material din cealaltă. Deşi relaţia dintre sursele Evangheliei după Ioan şi a celorlalte evanghelii continuă să fie incertă, este clar că Luca şi Ioan reflectă folosirea unor tradiţii comune, în special în istoria patimilor şi a învierii. În plus, există o serie de informaţii despre Isus care sunt specifice lui Luca, o mare parte dintre acestea fiind gasite în relatarea călătoriei lui Isus spre Ierusalim. În unele locuri unde Luca pare la prima vedere să depindă de Marcu, ca de ex. în relatarea Cinei de pe urmă, este foarte probabil ca ei să fi avut acces la aceleaşi tradiţii.

Aceasta înseamnă ca Luca s-a bazat pe mai multe surse de informaţii pentru scrierea Evangheliei sale şi ilustrează propria sa declaraţie (Luca 1:1-4) conform căreia mulţi alţii au încercat mai demult să scrie relatări ale lucrurilor care s-au petrecut. Aceeaşi afirmaţie sugerează că Luca a fost familiar nu numai cu relatările despre propovăduirea lui Isus ci şi cu persoanele care au fost martori oculari, şi că el a scris Evanghelia după o examinare atentă a diferitelor surse de informaţii.

III. Autorul, data şi locul scrierii

Problema autorului Evangheliei după Luca este strâns legată de problema autorului Faptelor Apostolilor. Cele două cărţi fac parte dintr-o singură lucrare şi încercările de a contesta că au un autor comun nu au avut succes. Atribuirea ambelor cărţi lui *Luca rămâne cea mai probabilă posibilitate. Dovezile sunt derivate în esenţă din *Faptele Apostolilor. În ce priveşte Evanghelia, aceasta conţine prea puţine dovezi concrete în favoarea sau împotriva concepţiei tradiţionale despre autorul cărţii. Afirmaţia că lucrarea este pătrunsă de atmosfera perioadei sub-apostolice (adică, perioada după moartea lui Luca) este prea subiectivă pentru a avea vreo valoare.

Ceea ce a scos la lumină discuţia modernă despre autorul cărţilor este că Luca nu a imitat servil concepţia teologică a lui Pavel. El a avut propriul său punct de vedere cu privire la credinţa creştină. Prin urmare, Evanghelia sa nu este nicidecum o reinterpretare paulină a istoriei lui Isus, ci reprezintă propria sa evaluare independentă a semnificaţiei lui Isus, pe baza tradiţiilor transmise de biserica primară. Nu ştim cum a privit Pavel viaţa pământească a lui Isus, întrucât menţionează lucrul acesta prea puţin în scrisorile sale şi, de aceea, nu avem nici o posibilitate de comparare a concepţiilor sale cu concepţiile lui Luca. Dacă nu putem stabili măsura în care sunt în armonie, nu putem stabili nici dezacordurile dintre ele. Într-un sens, identificarea autorului Evangheliei aruncă prea puţină lumină asupra ei, întrucât ştim foarte puţine despre autor, afară de ceea ce poate fi spicuit din Evanghelia după Luca şi din Faptele Apostolilor. Într-un alt sens, însă, cunoaşterea identităţii autorului este importantă, deoarece confirmă că a fost o persoană calificată (potrivit propriei sale afirmaţii explicite) să cunoască conţinutul tradiţiei Evangheliei şi să îl reformuleze. Valoarea istorică a Evangheliei este şi mai mare decât dacă ar fi fost lucrarea unui personaj necunoscut dintr-o perioadă mai târzie.

Nu ştim când sau unde a fost scrisă Evanghelia. Există două posibilităţi cu privire la dată, fie în prima parte a anilor 60, fie în deceniile mai târzii ale secolului. Decizia depinde de data atribuită Evangheliei după Marcu şi de faptul dacă Luca a scris înainte sau după căderea Ierusalimului profeţită de Isus. Este cert că datarea Evangheliei după Marcu înainte de anul 70 nu poate fi exclusă. În cazul Evangheliei după Luca, se poate considera referirile relativ frecvente şi mai precise la căderea Ierusalimului, deşi bazate pe prorocia autentică a lui Isus, reflectă interesul faţă de împlinirea prorociei. Pe de altă parte, lipsa de interes pentru căderea Ierusalmului în cartea Faptelor Apostolilor, precum şi modul în care cartea îşi încheie povestirea înainte de moartea lui Pavel, sunt indicaţii puternice că această carte a fost scrisă înainte de anul 70 d.Cr. Este posibil ca alcătuirea cărţilor să fi fost încheiată în mare măsură înainte de data aceea, deşi se poate ca data completării să fi fost mai târzie.

Deşi există o tradiţie de dată incertă despre compunerea Evangheliei în Ahaia, scrierea propriu-zisă nu conţine nimic care să confirme această idee. Este mai probabil că ar trebui să asociem compunerea Evangheliei cu Roma (unde Evanghelia după Marcu era disponibilă şi unde Luca s-a aflat împreună cu Pavel), sau cu Antiohia Siriei (cu care este asociat de Luca de o tradiţie mai credibilă şi unde a fost probabil compilată sursa „Q" pe care a folosit-o împreună cu Matei). La baza Evangheliei, însă, se află tradiţiile curente din Palestina. În ultimă instanţă este mai importantă legătura lui Luca cu Biserica primară din Palestina şi din Siria decât locul unde s-a întâmplat să scrie Evanghelia.

IV. Scopul şi caracterul

Faptul că Luca şi-a enunţat propriile sale intenţii la începutul Evangheliei reprezintă o situaţie fericită. În acelaşi timp putem trage anumite concluzii chiar din caracterul lucrării. Preocuparea lui a fost de a prezenta istoria lui Isus în aşa fel încât să scoată în evidenţă semnificaţia şi credibilitatea ei pentru cei ce au crezut în Isus; el a făcut lucrul acesta în contextul unei lucrări din două părţi care se continua cu istoria Bisericii primare în aşa fel încât să demonstreze modul în care s-a răspândit mesajul Evangheliei, potrivit cu prorocia şi cu porunca lui Dumnezeu, până la capătul pământului şi a adus mântuirea la cei care l-au acceptat. Luca a scris pentru oameni care au fost la oarecare distanţă de propovăduirea lui Isus, atât geografic cât şi în timp. El se adresează unui oarecare *Teofil, a cărui identitate rămâne necunoscută, dar este clar că aceasta este doar o dedicaţie literară pentru un prieten al autorului, iar cartea a fost destinată pentru un grup mai mare de cititori. Dedicaţia sugerează că a fost destinată pentru membrii unei biserici şi conţinutul cărţii confirmă această idee, dar în acelaşi timp a putut fi folosită ca un manual şi ca o unealtă pentru evanghelizare; forma exterioară, care se aseamănă cu lucrările istorice şi literare ale vremii, sugerează cu tărie că autorul a avut în vedere un grup mai mare de cititori.

Luca a scris ca un om de cultură şi educat, iar lucrarea lui poate pretinde mai mult decât celelalte evanghelii că este o creaţie literară deliberată. Este clar că autorul a fost un om de litere, familiar cu VT în greacă şi cu stilul literaturii contemporane, care a fost în stare să producă o lucrare care să facă cinste Evangheliei prin calitatea sa literară. Chiar dacă E. Renan a intenţionat mai curând să condamne decât să o laude atunci când a descris-o ca fiind „cea mai frumoasă carte care a fost scrisă vreodată", comentariul lui nu este lipsit de adevăr. Arta literară este folosită aici ca o slujitoare a Evangheliei.

În acelaşi timp, Luca scrie ca un istoric. Dovezile cu privire la interesul său istoric şi calităţile sale istorice sunt mai evidente în Faptele Apostolilor, dar şi Evanghelia este menită să fie o lucrare istorică al cărei scop este să demonstreze credibilitatea tradiţiei despre Isus. În pasajele în care putem compara scrierea lui cu sursele folosite, vedem că Luca le-a redat cu fidelitate, deşi nu le urmează cu servilitate literală.

Arta literară şi calităţile istorice, însă, sunt slujitoare ale unui scop evanghelistic şi teologic conştient. Două grupe importante de cuvinte ne prezintă centrul interesului lui Luca. Primul este verbul „a propovădui Evanghelia" (euangelizomai), un cuvânt care caracterizează mesajul Crăciunului (Luca 1:19; 2:10), propovăduirea lui Ioan (Luca 3:18), lucrarea lui Isus (Luca 4:18, 43; 7:22 etc.) şi activitatea Bisericii primare (Faptele Apostolilor 5:42; 8:4 etc.). Faptul că acest verb, întâlnit frecvent în scrierile lui Pavel, este practic absent din celelalte evanghelii (Matei 11:5; substantivul corespunzător, însă, este folosit mai frecvent) este o indicaţie a semnificaţiei pe care a avut-o pentru Luca atunci când descrie natura lucrării lui Isus a bisericii primare. Celălalt cuvânt cheie este „mântuire" (şi cuvintele înrudite). Un loc proeminent în istoriile naşterii îl are ideea că Dumnezeu aduce un Mântuitor pentru poporul său (Luca 1:47, 69, 71, 77; 2:11, 30); deşi cuvintele din această familie nu sunt atât de evidente în altă parte din Evanghelia după Luca şi din Fapte, accentul pus la început oferă cheia pentru natura mesajului Evangheliei, la fel cum accentul pus de Ioan la început pe Cuvânt oferă cheia pentru înţelegerea Evangheliei sale. Spre deosebire de Marcu, Luca scoate în evidenţă natura mesajului lui Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu ca mântuire pentru cei pierduţi; iar unde Matei are tendinţa să-L prezinte pe Isus ca Învăţătorul adevăratei neprihăniri, Luca pune un accent mai mare pe acţiunea sa ca Mântuitor; aceste contraste, însă, pot induce în eroare dacă sunt împinse prea departe.

Luca arată cum lucrarea lui Isus reprezintă împlinirea profeţiei VT (Luca 4:18-21; 10:23 ş.urm.; 24:26 ş.urm., 44-47). Era nouă a mântuirii a început şi este caracterizată prin propovăduirea Veştii Bune a Împărăţiei (Luca 16:16). Deşi realizarea deplină a domniei lui Dumnezeu este de domeniul viitorului (Luca 19:11), Dumnezeu a început deja să izbăvească pe oameni de puterea lui Satan şi a demonilor (Luca 11:20; 13:16), iar păcătoşii se pot bucura de iertare şi de părtăşie cu Isus. În persoana lui Isus este manifestată puterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Luca 7:16; Faptele Apostolilor 10:38).

Cel prin care Dumnezeu acţionează în felul acesta este în mod evident un proroc, uns cu Duhul SSnt, dar pentru Luca este mai mult decât un proroc, mai mult chiar şi decât prorocul unic asemenea lui Moise, pe care îl aşteptau oamenii (Luca 24:19-21; Faptele Apostolilor 3:22 ş.urm.). El este Regele uns care va domni în Împărăţia viitoare (Luca 22:29 ş.urm.; 23:42) şi El poate fi descris deja ca „Domnul", titlul care indică rolul lui Isus confirmat prin învierea şi înălţarea Lui (Faptele Apostolilor 2:36). La baza acestor roluri împlinite de Isus se află natura Lui unică de Fiu al lui Dumnezeu (Luca 1:32). În prezentarea lucrării lui Isus, Luca atrage atenţia în mod special asupra preocupării lui Isus faţă de cei desconsideraţi de societate; toate evangheliile depun mărturie pentru acest fapt istoric indubitabil, dar Luca este cel care atrage atenţie în mod deosebit asupra lui (Luca 14:15-24; 15; 19:1-10). El arată că Isus a fost preocupat de soarta femeilor (Luca 7:36-50; 8:1-3), a samaritenilor (Luca 9:51-56; 10:30-37; 17:11-19) şi a ne-evreilor (Luca 7:1-9); totuşi, Luca respecta faptul istoric că lucrarea lui Isus s-a îndreptat în mod aproape exclusiv către evrei şi s-a limitat să sugereze o răspândire mai largă a Evangheliei în Faptele Apostolilor (Luca 2:32; 13:28 ş.urm.; 24:47). O altă preocupare a lui Isus asupa căreia ne atrage atenţia Luca este grija Lui pentru cei săraci şi avertismentele Lui că cei bogaţi care au trăit în mod egoist s-au exclus singuri din Împărăţia lui Dumnezeu. În Împărăţia lui Dumnezeu valorile umane sunt supuse la o reevaluare radicală. Nu există loc pentru cei înfumuraţi care cred că bogăţia lumească îi va scuti de judecată (Luca 6:20-26; 12:13-21; 16:19-31) sau pentru cei care se consideră singuri neprihăniţi şi care nu văd nevoia să se pocăiască (Luca 18:9-14). Dimpotrivă, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu este rezervată pentru cei săraci, adică, pentru cei care îşi cunosc sărăcia şi de aceea se bazează pe Dumnezeu, şi pentru cei pocăiţi care îşi recunosc păcatul şi se lasă la voia milei lui Dumnezeu. O asemenea pocăinţă înseamnă întoarcerea hotărâtă de la păcat şi voinţa de a-L urma pe Isus, indiferent care ar fi preţul (Luca 9:23); preţul acela se poate să fie renunţarea la posesiunile materiale (Luca 14:33; 19:8).

Nu încape îndoială că tabloul lui Isus zugrăvit în Evanghelia după Luca este menit să fie un exemplu şi un model pentru ucenicii Lui. Lucrul acesta poate fi văzut când comparăm viaţa lui Isus în Evanghelie şi descrierea bisericii şi a membrilor ei din Faptele Apostolilor. Astfel, după cum viaţa lui Isus a fost guvernată de planul lui Dumnezeu, revelat în parte în prorocia VT, tot aşa viaţa bisericii este condusă în toate privinţele de Dumnezeu. După cum Isus Şi-a îndeplinit lucrarea prin puterea Duhului (Luca 4:14,18), tot aşa Biserica primară a fost umplută de Duhul pentru lucrarea ei de mărturie (Luca 24:49). De asemenea, la fel cum Isus a fost un om al rugăciunii, primind călăuzire şi inspiraţie din comuniunea Sa cu Dumnezeu (Luca 3:21; 6:12; 9:18, 28 ş.urm.; 22:32), tot aşa şi biserica trebuie să se roage neîncetat lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1:14).

În linii mari, acesta este tabloul caracteristic al lui Isus şi al învăţăturii Sale pe care îl zugrăveşte Luca. Tabloul are o serie de aspecte semnificative. Mai întâi, prezintă istoria lui Isus în termenii împlinirii prorociei. Luca acordă o mare importanţă promisiunii şi împlinirii ei, întrucât acestea oferă cadrul gândirii sale istorice. În al doilea rând, Luca pune un accent puternic pe prezenţa efectivă a mântuirii în lucrarea lui Isus. Accentul cade pe ceea ce a făcut deja Isus şi nu pe aspectul viitor, deşi dimensiunea viitoare nu lipseşte. În al treilea rând, Luca asociază lucrarea lui Isus de formarea Bisericii primare şi arată cum biserica decurge din lucrarea lui Isus. El este conştient că începutul creştinismului a inclus ambele domenii cuprinse în Evanghelie şi în Faptele Apostolilor.

Rezultatul acestor consideraţii este să arate că Luca a privit istoria lui Isus ca făcând parte din istoria lumii. Cea mai importantă discuţie modernă despre Luca, aceea a lui H. Conzelmann, susţine că Luca a considerat lucrarea lui Isus drept punctul central al istoriei (fiind precedat de istoria lui Israel şi urmată de perioada bisericii). Conzelmann susţine ca aceasta a fost o concepţie nouă despre Isus şi a fost în contrast cu concepţiile mai vechi. Până atunci Isus fusese considerat drept Cel care a proclamat Împărăţia iminentă a lui Dumnezeu. Luca a scris într-o perioadă când biserica a început să se bucure de o existenţă stabilă şi realizarea în viitor a Împărăţiei s-a dovedit a fi o speranţă care a dezamăgit. De fapt, Luca a remodelat teologia creştină pentru a o adapta la generaţia a doua şi la generaţiile viitoare de creştini, prin faptul că a abandonat aproape complet speranţa sfârşitului iminent al lumii şi a considerat că lucrarea lui Isus constituie mai curând punctul de mijloc în istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii, decât preludiul imediat al sfârşitului. Chemarea creştină la pocăinţă înainte de sfârşitul iminent a fost transformată într-o relatare istorică a venirii lui Isus, iar perioada bisericii, în timpul căreia Duhul Sfânt avea să-i călăuzească pe membrii bisericii la misiune, a înlocuit speranţa Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu.

La fel ca şi multe teorii primare despre un caz, interpretarea dată de Conzelmann scrierilor lui Luca este unilaterală şi exagerată, dar are meritul de a demonstra că Luca a fost un teolog atent şi de a îi încuraja pe alţi cercetători să ofere o concepţie mai echilibrată despre teologia lui. Adevărul este că mesajul lui Isus şi al Bisericii primare nu a fost atât de unilateral futurist aşa cum sugerează Conzelmann, şi că Luca nu a făcut decât să atragă atenţia asupra trăsăturilor actuale din acel mesaj. „Istoria mântuirii" nu a fost nicidecum o născocire a lui Luca. În acelaşi timp, Luca nu abandonează deloc speranţa sfârşitului care avea să vină şi lucrarea lui reţine elementul acela de tensiune dintre realizarea prezentă şi speranţa viitoare, element care este tipic pentru creştinismul primar. Efectul lucrării sale, însă, este că a abătut atenţia bisericii de la urmărirea semnelor apocaliptice ale sfârşitului, pentru a se concentra asupra misiunii sale de a răspândi Evanghelia.

Trebuie să facem distincţie între factorii care au modelat lucrarea lui Luca şi scopurile conştiente care au guvernat scrierea ei. Între factorii modelatori trebuie să includem nevoia de a prezenta din nou istoria lui Isus într-un mod care să o actualizeze pentru biserica din vremea sa. Între scopurile scrierii sale, cel mai important a fost acela de a-L prezenta pe Isus ca Mântuitor şi de a arăta modul în care Duhul lui Dumnezeu a constituit biserica să fie un martor pentru Isus. În combinaţia acestor factori şi scopuri putem găsi secretul caracterului distinct al acestei evanghelii în care o relatare istorică a devenit mijlocul de echipare a bisericii pentru evanghelizare.

BIBLIOGRAFIE

Comentarii despre textul în limba engleză: T. W. Manson, The Sayings of Jesus, 1949; J. N. Geldenhuys, NICLC, 1950; A. R. Leaney, BNTC, 1958; F. W. Danker, Jesus and the New Age, 1972; E. E. Ellis, NCB, 1974; L. Morris, TNTC, 1974; pentru textul grec: A. Plummer, ICC, 1922; J.M. Creed (Macmillan), 1930; I. H. Marshall (Paternoster), 1978; în limba germană: K. H. Rengstorf, NDT, 1937; W. Grundmann, THNT, 1966; H. Schurmann, HTKNT, 1, 1969; J. Emst, Regensburger NT, 1977; G. Schneider, Ökumenischer Taschenbuchkommentar zum NT, 1977. N. B. Stonehouse, The Witness of Luke to Christ, 1951; H. Conzelmann, The Theology of St. Luke, 1960; H. Flender, St. Luke: Theologian of Redemption History, 1967; I. H. Marshall, Luke: Historian and Theologian, 1970; S. G. Wilson, The Gentile and the Gentile Mission in Luke-Acts, 1973; C. H. Talbert, Literary Patterns, Theological Themes and the Genre of Luke-Acts, 1974; E. Franklin, Christ the Lord, 1975; J. Drury, Tradition and Design in Luke’s Gospel, 1976.

I.H.M.