Leviticul, cartea
LEVITICUL, CARTEA. A treia carte
din Pentateuh este cunoscută în cercurile evreişti ca wayyiqra („şi el a
chemat"), acesta fiind cuvântul cu care începe în ebraică. În Mişna cartea
poartă nume diferite: torat kohanim, „legea preoţilor", seper
kohanim, „cartea preoţilor", torat haqqorbanim, „legea
jertfelor" - aceste nume se referă la conţinutul cărţii. În LXX este
numită Leueitikon sau Leuitikon (sc. biblion), „(cartea)
levitică". Versiunea latină Vulgata îi dă titlul Leviticus (sc. liber),
care înseamnă de asemenea „(cartea) levitică" - în unele MS latine numele
apare ca leviticum. Peshitta o numeşte „cartea preoţilor".
Se poate obiecta la numele „Leviticul" că
această carte se ocupă mult mai puţin cu leviţii decât cu preoţii. Dar preoţii
aceştia sunt preoţi leviţi (cf. Evrei 7:11, „preoţia levitică"). Numele
Leviticul indică suficient de clar că această carte se ocupă de cult; acest
nume se poate să fi fost ales deoarece „levitic" avea sensul de „cultic"
sau „ritual".
I. Schiţa conţinutului
Leviticul constă în principal din legi. Cadrul
istoric în care sunt plasate aceste legi este şederea Israelului la Sinai.
Cartea poate fi împărţită după cum urmează:
a. Legi cu privire la jertfe
(1:1-7:38).
b. Slujirea practică la cortul
întâlnirii (8:1-10:20).
c. Legi cu privire la curăţie şi
necurăţie (11:1-15:33).
d. Marea Zi a ispăşirii (16:1-34).
e. Diferite legi (17:1-25:55).
f. Promisiuni şi avertismente
(26:1-46).
g. Anexa: evaluare şi izbăvire
(27:1-34).
Aşa cum se poate vedea din această schiţă,
conţinutul constă în mare măsură din legi rituale. În acelaşi timp trebuie
remarcat că intenţia este de a continua naraţiunea experienţelor lui Israel la
Sinai. Lucrul acesta este evident din primele cuvinte ale cărţii şi din formula
repetată: „Domnul a chemat pe Moise... şi a zis" (1:1; 4:1; 5:14,et
passim), cu care ar trebui comparată expresia: „Domnul a vorbit lui Moise
şi lui Aaron şi le-a zis" (1 1:1; cf. 13:1, etc.). Nu trebuie uitat cadrul
istoric. Făcând parte din Pentateuh, cartea ocupă un loc propriu în naraţiunea
Pentateuhului.
La Mt. Sinai poporul Israel este pregătit pentru
misiunea sa, care este exprimată în cuvintele: „Îmi veţi fi o împărăţie de
preoţi şi un neam sfânt" (Exod 19:6). Lui Israel i s-a încredinţat deja
Decalogul, Cartea Legământului şi reglementările cu privire la cortul
întâlnirii. Această locuinţă a lui Dumnezeu fusese ridicată deja în mijlocul
taberei (Exod 40). Este posibil ca legile cu privire la jertfe (Levitic 1-7) să
fi existat cândva ca o unitate separată (cf. 7:35-38). Dar ele se încadrează
foarte bine în contextul Pentateuhului în locul unde se află acum. Istoria
jertfelor - despre care cartea Leviticului oferă multe informaţii, şi pentru
care creştinii ar trebui să manifeste un interes deosebit deoarece noi ştim cât
de perfect a fost împlinită semnificaţia lor cea mai profundă în Isus Cristos -
începe demult în Pentateuh, încă în Geneza 4:3-5. Există de asemenea alte
pasaje din Pentateuh, înainte de cartea Leviticului, în care sunt menţionate
jertfele şi darurile. Dar în Leviticul Domnul reglementează întregul serviciu
de jertfe şi instituie o formă specială de jertfă ca o modalitate de a face
ispăşire pentru Israel. Levitic 17:11 spune care este motivul pentru
interdicţia de a mânca sânge („viaţa trupului este în sânge"); interdicţia
a fost impusă deja în 3:17 şi 7:26 ş.urm., dar în nici unul dintre aceste
locuri nu este enunţat clar motivul. Vărsarea şi stropirea sângelui prescrisă
în cap. 1-7 trebuie privită prin prisma textului din 17:11. Aceasta este o
indicaţie a unităţii cărţii.
O altă indicaţie a unităţii constă în faptul că
17:11 ne pregăteşte pentru tranziţia la reglementările despre necurăţie, care
sunt tratate în detaliu în cap. 11-15. De asemenea, 10:10 ne îndreaptă privirile
spre tranziţie prin distincţia detaliată dintre curat şi necurat care este
făcută în cap. 11. Privite în lumina întregii cărţi a Leviticului, legile cu
privire la curăţie şi necurăţie indică necesitatea ca Israelul să se ferească
de păcat. Păcatul este cel care produce separarea dintre Domnul şi poporul său,
aşa încât ei trebuie să se apropie de El prin mijlocirea jertfelor (cap. 1-7)
şi a preoţiei (cap. 8-10). Levitic 16:1 urmează îndeaproape ideea din 15:31 şi
ne îndreaptă privirile în urmă spre 10:1 ş.urm. În 20:25 avem o aluzie clară la
legea cu privire la animale curate şi necurate din cap. 11; acest verset oferă
de asemenea o legătură mai strânsă între poruncile din cap. 18-20 şi cele din
cap. 11-15. Aceasta nu sprijină concepţia celor care acceptă ideea că a existat
cândva un cod al sfinţeniei, separat, păstrat pentru noi în cap. 17-26. În
21:1- 22:16 expresii ca şi cele din 11:44 ş.urm.; 19:2; 20:7 sunt repetate cu
referire la preoţi (de ex. 21:8, „Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, care vă sfinţesc").
Levitic 25:1 afirmă că următoarele cuvinte i-au fost revelate lui Moise pe Mt.
Sinai, la fel cum se afirmă în legile rezumate în 7:37 ş.urm.
În forma pe care o are în prezent Leviticul, el
constituie un tot unitar bine închegat şi coerent. Partea istorică este mai
mare decât am crede la prima vedere (cf. 10:1-7; 24:10-23; cap. 8-10 şi formula
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis").
Este acordată atenţie căsătoriei şi castităţii,
sfinţeniei în viaţa de fiecare zi şi atitudinii Israelului faţă de poruncile lui
Dumnezeu (cf. 18:3-5, 30; 19:1-3,18,37; 20:26; 22:31-33; 26. etc).
Având în vedere caracterul conţinutului său, putem
numi Leviticul „cartea sfinţeniei lui Iahve", a cărui cerinţă fundamentală
este: „Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul" (20:26).
II. Autorul şi compunerea
Autorul Leviticului nu este numit în carte. Iahve
vorbeşte în repetate rânduri cu Moise, sau cu Moise şi Aaron, sau cu Aaron; dar
nu este dată nici o poruncă de a scrie ce spune El. Conţinutul cărţii se
datorează revelaţiei divine dată la Sinai pe vremea lui Moise (cf. 7:37 ş.urm.;
26:46; 27:34); dar aceasta nu rezolvă problema cu privire la autorul cărţii
Leviticului. Moise nu este menţionat ca autor al nici unei părţi a cărţii, în
felul în care este menţionat cu privire la anumite secţiuni din Exodul (cf.
Exod 17:14; 24:4; 34:27). Se poate ca un scriitor de mai târziu să fi pus în
ordine materialul mozaic din care constă levitic. Se poate la fel de bine ca
Moise însuşi să fi organizat această carte în forma care ne-a fost transmisă
nouă.
Problema paternităţii cărţii este legată de
întreaga problemă a compunerii Pentateuhului. Leviticul este atribuit de obicei
lui P (Codul Preoţesc). Obiecţiile la această ipoteză documentară sunt în
general la fel de valabile când se aplică la Leviticul. Numele „Codul
sfinţeniei", dat secţiunii din Levitic 17-26, a fost dat de August
Klostermann, care în 1877 a scris pentru Zeitschrift für lutherische
Theologie un articol intitulat „Ezechiel und das Heiligkeitsgesetz"
(„Ezechiel şi Legea sfinţeniei"), care a fost retipărit în cartea sa Der
Pentateuch: Beiträge zu seinem Verständnis und seiner Entstehungsgeschichte
(Pentateuhul: Contribuţii la înţelegerea sa şi a istoriei compunerii sale),
1893, p. 368-418. Numele „Codul sfinţeniei" a ajuns să fie la modă; mulţi
l-au găsit deosebit de potrivit datorită accentului repetat şi explicit care se
pune asupra sfinţeniei şi sfinţirii în 19:2; 20:7-8, 26; 21:6-8, 15, 23;
22:9,16,32. Nu este posibil să dezbatem aici toată problema; trebuie să menţionăm
argumentul cu privire la existenţa separată a documentului H, pe baza
trăsăturilor distinctive de stil şi limbaj, aşa cum arată, de ex. S. R. Driver,
LOT, p. 47 ş.urm. Este indicată o relaţie strânsă între H şi Ezechiel; de fapt,
unii au considerat că Ezechiel a fost autorul sau redactorul documentului H, în
timp ce alţii adoptă părerea că Ezechiel a fost familiar cu documentul H. Dar
majoritatea sunt de părere că documentul H este mai vechi decât cartea lui
Ezechiel.
În ce priveşte părerea că Levitic 17-26 ar trebui
considerat un cod de legi separat, nici unul dintre argumente nu pare să fie
convingător. Nu trebuie să uităm că aici, la fel ca şi în altă parte,
cercetătorul VT este influenţat în mare măsură de atitudinea pe care o adoptă
cu privire la Sfânta Scriptură ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu,
argumentul că Levitic 26 trebuie datat în vremea Exilului, deoarece în acest
capitol este prevestit exilul, nu îndreptăţeşte deloc revelaţia divină. Absenţa
unui titlu special la începutul Levitic 17 este explicată cel mai bine prin
ideea că aici cartea Leviticului se continuă cursiv.
III. Semnificaţia
Leviticul este o carte foarte semnificativă din mai
multe puncte de vedere.
Mai întâi de toate, ne oferă un cadru pentru toate
celelalte cărţi din Biblie. Dacă vrem să înţelegem referirile la jertfe şi la
ceremoniile de curăţire, sau la reglementări cum ar fi de ex. anul sabatic şi
anul jubiliar (de veselie), aceasta este cartea pe care trebuie să o consultăm.
În al doilea rând, ea este importantă din punctul
de vedere religios în general. Datorită excavaţiilor arheologice, putem compara
reglementările pe care le abordează Leviticul cu cele ale altor popoare, de ex.
fenicienii, canaaniţii, egiptenii, asirienii, babilonienii şi hitiţii.
În al treilea rând, evreii ortodocşi găsesc în
această carte, până în ziua de astăzi, regulile lor obligatorii - de ex.
regulile cu privire la mâncare. Hoffmann, un exeget evreu al Leviticului, arată
că alte confesiuni care se bazează pe VT aleg pentru studiu mai ales cartea
Genezei, în timp ce evreii acordă o atenţie specială Leviticului.
În al patrulea rând, Leviticul proclamă pentru noi,
care suntem creştini, modul în care Dumnezeul lui Israel combate păcatul lui
Israel. El îl combate prin jertfe şi prin curăţire - păcatul social prin anul
sabatic şi anul jubiliar, păcatele sexuale prin legea castităţii - cât şi prin
promisiunile şi avertismentele Sale. Prin această combatere a păcatului, cartea
Leviticului ni-L prezintă pe Cristos ca fiind mijlocul de ispăşire, mijlocul de
purificare, marele Preot, Proroc şi învăţător, Regele care ne conduce prin
poruncile Sale. Aceasta este semnificaţia permanentă a Leviticului. Este cartea
sfinţirii, a consacrării vieţii (jertfele de ardere de tot ocupă un loc
proeminent), cartea evitării şi ispăşirii păcatului, cartea combaterii şi
îndepărtării păcatului din mijlocul poporului Domnului. Ziua Ispăşirii ocupă un
loc central (Levitic 16); ceremonia cu cei doi ţapi care este prescrisă pentru
ziua aceea ne aminteşte că pe „cât este de departe răsăritul de apus, atât de
mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Psalmul 103:12).
(*LEGE).
BIBLIOGRAFIE
A. A. Bonar, Commentary on Leviticus, 1861,
retipărit în 1959; S. H. Kellogg, The Book of Leviticus, EB, 1891; S. R.
Driver şi H. A. White, The Book of Leviticus, 1898; A. T, Chapman şi A.
W. Streane, The Book of Leviticus, CBSC, 1914; WH. Gispen Het Boek
Leviticus, 1950; N. Micklem, Leviticus, IB, 2, 1955; H. Cazelles, Le
Lévitique, Bible de Jérusalem, 2, 1958; L. G. Vink, Leviticus, 1962;
J. L. Mays, LBC, 1963; K. Elliger, HAT, 1966; N. H. Snaith, NCB, 1967; M. Noth,
Leviticus, E.T. 1968; W. Kornfeld, Das Buch Leviticus, 1972; B.
Maarsingh, Leviticus, 1974; A. Ibanez Arana, El Levitico, 1975;
G. J. Wenham, Leviticus, 1978.
W.H.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu