Liban

Liban

  21:18    

---

LIBAN. Un lanţ muntos din Siria. Numele este dat şi regiunilor învecinate (Iosua 13:5), fiind purtat de asemenea de republica modernă.

I. Numele

Cuvântul ebr. lebanon este derivat din rădăcina lbn, „alb". Există doi factori cărora li se atribuie numele lanţului muntos: piatra albă de calcar din culmile înalte ale Munţilor Libanului şi în special zăpada strălucitoare care acoperă crestele lor timp de 6 luni pe an; cf. Ieremia 18:14. Libanul este atestat în scrierile antice începând cel puţin din secolul al 18-lea î.Cr.; vezi mai jos secţiunea despre istorie. Asirienii l-au numit Lab’an, apoi Labnanu; hitiţii, Niblani; egiptenii rmnn sau rbrn; canaaniţii înşişi, de ex. la Ugarit, l-au numit Lbnn, la fel ca şi evreii.

II. Topografia

Extremitatea de S al lanţului munţilor Liban se continuă direct cu dealurile din N Galileii şi este despărţită de ele numai de cheile adânci orientate E-V ale cursului inferior a râului Litani, care se varsă în mare la câţiva km N de Tir. Lanţul muntos al Libanului este lung de aproape 160 km, având orientarea SV spre NE asemenea coastei feniciene din spatele Sidonului până la N de valea râului Nahr el-Kebir (râul Eleutherus din antichitate), care este orientată E-V de râul care desparte Libanul de următorul lanţ de munţi. Aceşti munţi sunt orientaţi pe direcţia N-S şi se întind mai departe spre N (Munţii Nuseiri sau Ansariya).

Acest lanţ muntos este marcat de o serie de vârfuri. De la S spre N, principalele vârfuri sunt Gebel Rihan, Tomat şi Gebel Niha (de la peste 1630 m până la aproape 1900 m) în spatele Sidonului; Gebel Baruk, Gebel Kuneiyiseh şi Gebel Sunnin (cca. 2200 m, 2100 m şi respectiv 2600 m) în spatele Beirutului; Qurnet es-Sauda, cel mai înalt vârf de circa 3000 m, la ESE de Tripoli; la N este Qurnet Aruba, înalt de cca. 2230 m. Pe aceşti munţi înalţi şi pe fâşia de coastă cad ploi abundente, dar în zona de „streaşină" Damascul şi jumătatea de N a câmpiei Biqa’ au mai puţin de 25 cm de precipitaţii pe an şi trebuie să depindă de apa râurilor.

Flancurile de V ale acestui lanţ muntos coboară până la Mediterana, lăsând numai o câmpie de coastă îngustă pentru cetăţile canaanite/feniciene, şi uneori ajung până la mare, şi a fost necesar ca drumurile să fie tăiate de oameni prin asemenea pinteni. Asemenea formaţiuni caracteristice sunt la Nahr el-Kelb, la N de Beirut. Flancurile de E ale Libanului coboară în valea Biqa’. Această câmpie, sau vale largă, este mai înaltă în apropiere de Baalbek, şi aceasta este „valea (biq’at) Libanului" din Iosua 11:17. Coboară spre N odată cu râul Orontes şi spre S odată cu Litani şi afluenţii Iordanului. Este *Coelesiria („Siria goală") clasică şi este mărginită în partea de E de lanţul munţilor Antiliban. Acest lanţ muntos este de asemenea orientat de la SV spre NE şi este întrerupt de două podişuri din care coboară râul Barada spre E pentru a uda oaza incredibil de bogată a Damascului. Cel mai înalt vârf este Mt. Hermon (peste 2800 m), la jumătatea de S a lanţului muntos. Structura întregii regiuni este arătată clar în diagrama lui D. Baly, Geography of the Bible, 1957, p. 11, fig. 3. Cu privire la drumurile care leagă Biqa’, Antilibanul şi Damascul, vezi ibid., p. 110-111.

Mt. Hermon din Antiliban a fost numit Sirion de către sidonieni (adică, fenicieni) şi Senir de către amoriţi (Deuteronom 3:9). Amândouă numele sunt atestate în mod independent în antichitate. Senir este menţionat ca Saniru de către Salmanaser II al Asiriei în 841 î.Cr. (ANET, p. 280b; DOTT, p. 48). În afară de menţionarea de către hitiţi a Sirionului sau Sariyana în cca. 1320 î.Cr. (ANET, p. 205a), folosirea numelui Sirion pentru Hermon de către canaaniţi şi fenicieni este confirmată de textele ugaritice din secolul al 14-lea şi al 13-lea care descriu Libanul şi Sirionul ca locuri care furnizează lemn de construcţie pentru templul lui Baal (ANET; p. 134a, & vi). Se crede că „munţii cu multe piscuri, munţii Basanului" din Psalmul 68:15 se referă la Hermon, dar Baly (op. cit, p. 194, 220, 222) sugerează că această descriere se potriveşte la fel de bine pentru vârfurile la fel de impresionante ale munţilor Gebel Druze. (*BASAN, *HERMON, *SENIR, *SIRION.)

Scriitorii biblici delimitează uneori în termeni generali ţara promisă ca întinzându-se „de la pustie până la Liban şi de la Râul Eufrat până la marea de apus" (Deuteronom 11:24; Iosua 1:4), adică, între aceste limite S-N şi E-V. Pentru cetăţile feniciene de coastă, munţii Libanului constituie o barieră naturală pentru invadatorii dinspre interiorul continentului. Regele asirian Shamshi-Adad I a ajuns la Laban în secolul al 18-lea î.Cr. (ANET; p. 274b), iar împăratul hitit Suppiluliuma a făcut din munţii Liban graniţa sa de SV în secolul al 14-lea î.Cr. (Mt. Niblani, ANET, p. 318b), fără ca să afecteze deloc cetăţile de coastă.

III. Resursele

Libanul a fost renumit mai presus de toate pentru pădurile dese care l-au acoperit în trecut. Ploile abundente din noiembrie şi martie şi crestele calcaroase dau naştere la multe izvoare şi pârâiaşe care curg spre E şi spre V (Cântarea Cântărilor 4:15; Ieremia 18:14). Zona de coastă, Biqa’ şi coastele muntelui sunt propice pentru agricultură, pentru livezi de măslini, vii, livezi de fructe (mure, smochine, mere, caise, nuci) şi lanuri mici de grâne (Rawlinson, Phoenicia, p. 17). La înălţimi mai mari se află păduri de mirt şi conifere, culminând în lunci cu cedri maiestuoşi dintre care s-au păstrat numai una sau două lunci izolate (datorită defrişării extensive), cea mai importantă fiind la Basharreh la SE de Tripoli (fotografiată în L. H. Grollenberg, Shorter Atlas of the Bible, 1959, p. 13). Fertilitatea şi rodnicia regiunii Libanului este reflectată în pasaje cum sunt Psalmul 72:16; Cântarea Cântărilor 4:11; Osea 14:5-7, cât şi în inscripţii vechi (Tuthmosis III, campaniile a 5-a şi a 7-a, secolul al 15-lea î.Cr., ANET, p. 239a, b). Animale sălbatice mişunau de asemenea în Liban (de ex. 2 Împăraţi 14:9; Cântarea Cântărilor 4:8).

Cedrii maiestoşi au fost un simbol potrivit pentru măreţie şi putere în imaginile biblice; cf. Judecători 9:15; 1 Împăraţi 4:33; 2 Împăraţi 14:9 (= 2 Cronici 25:18); Psalmul 92:12; 104:16; Cântarea Cântărilor 5:15; Isaia 35:2; 60:13. Au fost de asemenea simboluri ale mândriei pământeşri care este ţinta mâniei divine; cf. Psalmul 29:5-6; Isaia 2:13; 10:34; Ieremia 22:6; Ezechiel 31:3-14; Zaharia 11:1-2. Aceste păduri au fost un loc de refugiu (Ieremia 22:23). Dar mai presus de toate, cedrii de Liban şi coniferele (brazi, chiparoşi, etc.) au furnizat cel mai bun lemn de construcţie din Orientul antic, fiind căutat deopotrivă de domnitori din Egipt, Mesopotamia şi Siro-Palestina. Cele mai cunoscute furnizări de lemn sunt cele trimise lui Solomon de către Hiram I, regele Tirului, pentru Templul din Ierusalim (1 Împăraţi 5:6, 9, 14 (= 2 Cronici 2:8, 16); 7:2; 10:17,21 (= 2 Cronici 9:20)). Cu privire la preţul în alimente plătit de Solomon pentru lemnul de construcţie, etc., vezi *MÂNCARE (alimentele pentru palatul lui Solomon). Brazii din Liban şi Antiliban (Sirion) au furnizat lemn pentru corăbiile Tirului (Ezechiel 27:5) şi pentru plutele sacre din Egipt (ANET, p. 25b, 27a; cca. 1090 î.Cr.), cât şi pentru mobilă (Cântarea Cântărilor 3:9). Lemnul pentru al doilea Templu din Ierusalim a fost tăiat de asemenea în Liban (Ezra 3:7).

IV. Istoria

Istoria Libanului este în esenţă istoria cetăţilor feniciene de pe litoralul său şi istoria exploatării lemnului său extraordinar. De la S spre N, cetăţile canaanite/feniciene Tir, Ahlab, Sarepta, Sidon, Beirut, Byblos (Gebal, modernul Jebail) şi Simyra (la N de Tripoli) au avut toate bogăţia Libanului continental, în afară de comerţul maritim. Cu privire la istoria lor detaliată (cu excepţia Beirutului şi Simyrei), vezi articolele separate; vezi de asemenea *CANAAN şi *FENICIA.

Comerţul Libanului cu lemn de construcţie datează din vremuri străvechi. Faraonul Snofru din Dinastia a 4-a a achiziţionat 40 de corăbii pline cu cedri încă în cca. 2600 î.Cr. (ANET; p. 227a), şi diferiţi succesori i-au urmat exemplul în secolele care au urmat. Byblos, în special, a devenit practic o cetate dependentă de egipteni şi prinţii săi au asimilat complet cultura egipteană, până acolo încât şi-au scris numele semitice cu hieroglife (cf. ANET, p. 229a). În schimbul lemnului ei au primit de la faraonii din Dinastia a 12-a (cca. 1900-1800 î.Cr.) aur şi bijuterii frumos lucrate.

Când faraonii Noului Regat au cucerit Siria ei au impus un tribut anual din „cedru autentic de Liban" (ANET, p. 240b: Tuthmosis III, cca. 1460 î.Cr.), iar un basorelief al lui Sethos I (cca. 1300 î.Cr.) prezintă pe prinţii sirieni care cioplesc lemn de construcţie din Liban pentru faraon (ANEP, p. 110, fig. 331, sau Grollenberg, Shorter Atlas of the Bible, p. 14; cf. ANET, p. 254, c, sfârşitul). Mai târziu (în Dinastia a 20-a) faraonii a trebuit să plătească scump pentru asemenea lemn (cf. Solomon), aşa cum a aflat din proprie experienţă Wenamum, trimisul lui Ramses XI (ANET, p. 27a).

Din Canaanul mileniului al 2-lea î.Cr., epopeile ugaririce despre Baal şi Anath şi Aqath fac aluzie la „Liban şi la copacii săi; Sirion şi cedrii săi aleşi" care furnizează lemn de construcţie pentru casa (adică, templul) lui Baal (ANET; p. 134a, vi; C. H. Gordon, Ugaritic Literature, 1949, p. 34) şi material pentru un arc (ANET; p. 151b, vi; Gordon, op. cit., p. 90).

Şi asirienii au impus tribut plătit în lemn de construcţie din Liban, pentru construcţii de temple - aşa au făcut Tiglat Pileser I, cca. 1100 î.Cr. (ANET; p. 275a) şi Esar-Hadon, în cca. 675 î.Cr. (ANET; p. 291b) - dar au luat lemn adesea din pădurile Amanus care sunt mai departe spre N (ANET, p. 276b, 278b); cf. 2 Împăraţi 19:23; Isaia 37:24. Nebucadneţar a urmat exemplul lor (ANET, p. 307; DOTT, p. 87). Habacuc (2:17) vorbeşte despre jefuirea Libanului de către babilonieni, fapt care a fost prevestit şi de Isaia (14:8).

BIBLIOGRAFIE.

În afară de lucrările citate mai sus pentru unele aspecte aparte, vezi de asemenea P. K. Hitti, Lebanon in History, 1957 şi History of Syria with Lebanon and Palestine, 1951, şi J. P. Brown, The Lebanon and Phoenicia, 1, 1969 (cu privire la sursele antice).

K.A.K.

A.K.C