Maleahi, cartea lui
MALEAHI, CARTEA LUI
I. Autorul, data scrierii şi cadrul istoric
LXX ia cuvântul nu ca un substantiv propriu, ci ca
pe un substantiv comun şi-l traduce cu „mesagerul meu", care este de fapt
semnificaţia cuvântului în limba ebr. Mulţi cercetători ai Scripturii sunt de
acord cu traducerea LXX şi cred că numele autorului nu este dat. Dar prin
analogie cu celelalte cărţi profetice care dau numele autorului sprijină
punctul de vedere conform căruia numele pe care îl are cartea se referă la
autor. Acest punct de vedere este sprijinit de una dintre targume care adaugă
la titlu expresia „al cărui nume este Ezra, cărturarul".
Din mărturiile pe care le găsim în însuşi
conţinutul cărţii poate fi aproximată data când a fost scrisă prorocia.
Jertfele se mai aduceau în Templu (1:7-10; 3:8). Implicaţia este că Templul era
în picioare; mai mult, că el era în picioare de mai mult timp, lucru care ne
sugerează că data pe care o căutăm este prin secolul al V-lea î.Cr. Acest lucru
este confirmat de menţionarea în 1:8 a lui peha, care este cuvântul
pentru un guvernator persan. Se pare că se practicau căsătorii mixte (2:10-12).
Expresia „fiica unui dumnezeu străin" înseamnă „o femeie care are o
religie străină". Se pare că această practică de a se căsători cu persoane
din afara poporului legământului a fost atât de răspândită încât legile care
interziceau lucrul acesta au fost uitate de multă vreme. Jertfele din această
perioadă nu mai erau aduse cu grijă (1:7). Preoţii L-au dispreţuit pe Domnul
aducând daruri de mâncare necurate. Când se aduc jertfe cu cusur, acesta este
semnul unei atitudini de nepăsare, şi o astfel de atitudine nu li se potriveşte
cu zelul de la început de care au dat dovadă exilaţii reîntorşi acasă. Această
atitudine pare să fi fost însoţită şi de o neglijenţă în ce priveşte plata
zeciuielilor cerute (3:8-10). Abuzurile pe care le condamnă Maleahi sunt cele
pe care a încercat să le corecteze Neemia.
Este imposibil să datezi cartea cu exactitate, dar
este posibil să fi fost scrisă în timpul vizitei lui Neemia la Susa. Cel puţin
aşa se pare că ea ne parvine aproximativ din această perioadă.
II. Schiţa conţinutului
Cartea conţine două părţi principale, iar scopul ei
poate fi evaluat prin studierea conţinutului ei. Prima parte (cap. 1 şi 2) are
de-a face cu păcatul lui Israel, iar cea de-a doua parte (cap. 3 şi 4) cu
judecata care va veni asupra celor vinovaţi şi cu binecuvântarea de care vor
beneficia cei care se pocăiesc. Am putea analiza cartea astfel:
a. Titlul (1:1)
Există o legătură între acest titlu şi cele scrise
la începutul capitolului 3. Indiferent că Maleahi este sau nu este un nume
propriu, acest cuvânt ne spune că el este un mesager al lui Dumnezeu.
b. Dragostea lui Dumnezeu pentru Israel (1:2-5)
Dumnezeu Îşi declară dragostea faţă de popor prin
faptul că l-a ales pe Iacov şi l-a lepădat pe Esau. Acest lucru se vede din
faptul că Edom este devastat şi refugiaţii din Edom nu vor reuşi niciodată să
se reîntoarcă şi să reconstruiască, în timp ce Israel s-a întors deja în ţara
promisă.
c. O descriere a păcatului lui Israel (1:6-2:9)
Prorocul începe acum să descrie cu îndrăzneală cele
mai mari şi mai caracteristice păcate ale naţiunii care au atras mânia lui
Dumnezeu asupra naţiunii. Dumnezeu este Tatăl poporului, căci El i-a hrănit şi
i-a făcut să crească. Un tată merită cinste şi dragoste, dar Israel nu şi-a
manifestat aceste atitudini faţă de Dumnezeu. Această plângere se referă în mod
particular la preoţi, care sunt reprezentanţii poporului înaintea lui Dumnezeu.
Aceşti preoţi care trebuiau să fie un exemplu de teamă sfântă în ceea ce
priveşte închinarea, au dispreţuit, de fapt, numele Domnului. Închinarea în
chip nevrednic i-a caracterizat şi pe strămoşii lor din secolele VIII şi VII
î.Cr., până când pedeapsa exilului a căzut peste Iuda. Acum exilul este de
domeniul trecutului, dar lecţia lui nu a fost învăţată. Restaurat în ţara sa,
cu posibilitatea de a se închina în Templu, Iuda păcătuieşte şi acum împotriva
Domnului, în acelaşi fel ca şi înainte.
Acuzaţiile care i se aduc lui Israel sunt
prezentate sub forma unui dialog. La fiecare acuzaţie a Domnului se ridică o
întrebare sau se contestă acuzaţia respectivă. De exemplu, Domnul îi acuză pe
preoţi că au adus înaintea Lui daruri de mâncare necurate. Ei răspund: „Cu ce
Te-am spurcat?" Reiese deci foarte clar că preoţii au adus Domnului jertfe
care aveau cusur. Acest lucru era o încălcare directă a Legii, care cerea ca
darurile să fie fără cusur. În schimb, ei au adus animale care erau oarbe şi
slăbănoage şi, făcând lucrul acesta, şi-au manifestat dispreţul faţă de Domnul.
Când mâinile lor au adus astfel de jertfe, cum se
puteau ei oare aştepta să fie primiţi de Domnul şi să găsească trecere înaintea
Lui? (1:9). Mai bine ar fi ca porţile Templului să se închidă cu totul, decât
să se aducă înaintea Domnului astfel de jertfe (1:10). Atât jertfa cât şi cel
care o aducea erau de neacceptat înaintea Domnului, iar preoţii erau
dispreţuiţi de popor.
Dumnezeu nu doreşte astfel de jertfe, căci chiar şi
între Neamuri Numele Lui va fi mare, aşa încât I se vor aduce jertfe curate
(1:11). Acestea nu se referă la jertfele pe care naţiunile păgâne le aduc
dumnezeilor lor, ci la vremea când adevărata Evanghelie se va răspândi în toată
lumea şi când toate popoarele I se vor închina Dumnezeului cel adevărat.
Israel, însă, a întinat masa Domnului şi a găsit că a-L sluji pe Dumnezeu este
un lucru plictisitor, lucru care a făcut din ei un popor care se amăgea şi care
era egoist.
Dacă nu se vor pocăi, atunci un blestem va veni
asupra preoţilor. În 2:5-7, Domnul arată clar care este adevărata datorie a
preoţilor, şi astfel apare un contrast puternic între ceea ce ar trebui să fie
preotul şi ceea ce era în realitate. Într-adevăr, prin exemplul slab pe care-l
dădea, în loc să-i înveţe pe alţii, el îi ducea în rătăcire. El îi învăţa pe
alţii cu părtinire (2:9b).
d. Condamnarea căsătoriilor mixte şi a divorţurilor
(2:10-17)
Toţi israeliţii aveau acelaşi tată: Dumnezeu a fost
acela care a întemeiat naţiunea. De aceea, ei trebuie să dea dovadă de unitate.
În schimb, ei s-au comportat cu perfidie. Ei au profanat sfinţenia Domnului
practicând căsătorii mixte (căsătorindu-se cu cei dintre Neamuri). Cei care au
făcut lucrul acesta, însă, aveau să fie nimiciţi. Divorţul era un alt lucru
frecvent, şi Domnul urăşte divorţul. Ei au început să justifice aceste păcate
şi să aducă argumente raţionale în favoarea lor. Domnul declară că poporul L-a
obosit cu cuvintele lor. Ei L-au ignorat şi au acţionat ca şi cum El nici nu ar
fi existat.
e. Venirea zilei Domnului (3:1-6)
Maleahi începe acum să folosească un limbaj
caracteristic prorociei, declarând că mesagerul Domnului va veni într-adevăr şi
va pregăti ziua venirii Domnului pe care-L caută poporul. El va veni ca un
topitor care va purifica şi va curăţa naţiunea, şi cine va putea sta în
picioare în ziua venirii Lui? Ca rezultat al activităţii Lui, jertfele lui Iuda
şi cele ale Ierusalimului vor fi plăcute înaintea Domnului (3:4). Dar venirea
Lui va aduce cu sine judecata, şi aceasta va cădea asupra acelora care îi
asupresc pe alţii. Negreşit însă, Iacov nu va fi nimicit cu totul, căci Domnul
nu se schimbă; El rămâne credincios promisiunilor Lui (3:6).
f. Pocăinţa şi zeciuiala (3:7-12)
Apostazia naţiunii nu este un lucru nou, ci a
continuat din vremuri străvechi. Aceasta s-a manifestat prin faptul că ei au
încetat să-I mai dea lui Dumnezeu zeciuiala pe care o poruncise El. Acest lucru
însemna că ei Îl furau pe Dumnezeu. Dacă naţiunea şi-ar aduce zeciuielile aşa
cum ar trebui să o facă, Dumnezeu va răspunde închinării ei şi Îşi va revărsa
peste ea o binecuvântare care va atrage atenţia şi altor naţiuni.
g. O promisiune de eliberare din mâna păgânilor (3:13-4:3)
Naţiunea rostise lucruri pline de resentiment
împotriva lui Dumnezeu. Se pare că poporul considera că nu mai merita să-L
slujească pe Dumnezeu. Dar printre ei mai erau şi dintre aceia care se temeau
de Domnul, şi aceştia se încurajau unul pe celălalt. Domnul a luat aminte la
aceştia, iar pe ei pe lângă faptul că-i va cruţa, îi va face moştenirea Lui.
Ziua judecăţii va veni cu siguranţă şi îl va nimici pe cel îngâmfat, dar pentru
cei ce se tem de Numele Domnului, neprihănirea va răsări ca un soare şi în
aripile ei va fi vindecare, bucurie şi victorie.
h. Concluzie (4:4-6)
Prorocia se încheie cu sfatul ca poporul să-şi
aducă aminte de Legea lui Moise şi cu vestea că înainte de a veni marea şi
îngrozitoarea zi a Domnului va veni Ilie
BIBLIOGRAFIE
J.G. Baldwin, Haggai, Zechariah, Malachi,
TOTC, 1972; D.R. Jones, Haggai, Zechariah and Malachi, TBC, 1962; J.M.P.
Smith, in Mitchell, Smith and Bewer, Haggai, Zechariah, Malachi and Jonah,
ICC, 1912.
E.J.Y.
J.C.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu