nomazii

nomazii

  01:43    

---

NOMAZII. Sunt un grup de oameni care îşi schimbă ocazional rezidenţa, având însă şi un teritoriu mai mare care este ţara de baştină.

I. În Biblie

Cuvântul „nomad" nu apare în versiunile româneşti ale Bibliei, ci pentru ele sunt folosite alte nume.

Primul nomad a fost Cain, care a fost izgonit de cei din familia lui ca un pribeag (Geneza 4). În lista naţiunilor din Geneza 10 sunt menţionate mai multe grupuri nomade (*LISTA NAŢIUNILOR). Printre urmaşii lui *Iafet se numără *Gomer (cimerienii), Madai (*MEZII), Meşec (probabil frigienii) şi *Aşchenaz (sciţii), toate acestea fiind popoare care probabil că iniţial au venit din stepa de N. Het, urmaşul lui Ham, este probabil tatăl *hetiţilor din Asia Mică, cu toate că probabilitatea este şi mai mare ca aluzia să fie făcută la neo-hetiţii din nordul Siriei. Printre urmaşii lui Sem sunt enumeraţi *Aram (popoarele aramaice) şi mai multe triburi arabe. Unele dintre acestea care au original în Peninsula Arabiei au fost nomade şi în timpurile istorice.

Epoca patriarhală a fost în mare măsură pentru rămăşiţa aleasă de Dumnezeu o perioadă de migraţie. Nu este sigur dacă la vremea când Dumnezeu la chemat Avraam ducea o viaţă stabilă în cetatea Ur. Mai târziu el este numit „evreul" (Geneza 14:13) şi lucrul acesta poate fi un indiciu că el era unul dintre Habiru (*EVREI) care trăiau afară din cetate şi care aveau un statut de protejat. Într-o situaţie de felul acesta el putea fi totuşi un om înstărit, cum fără îndoială şi era. Nu ni se spune de câtă vreme locuia la Ur împreună cu tatăl său, dar când a plecat de acolo a început o viaţă de nomad care a fost continuată de Isaac şi de Iacov, timp de două generaţii şi înainte de stabilirea copiilor lui Israel în Egipt, unde au dus o viaţă stabilă (cf. Evrei 11:9). Aceste mutări ale lor nu au fost mişcările ciclice ale unui grup nomad într-un teritoriu stabilit, ci o pribegie din loc în loc; şi, cu toate că Avraam a avut cămile (de ex. Geneza 24; pentru punctul de vedere al unor cercetători care consideră că existenţa cămilelor în epoca patriarhală este ceva anacronic, vezi *CĂMILA), turmele lui erau formate în bună parte din oi şi din capre, inclusiv măgari (Geneza 22:3), aşa că unii l-ar categorisi ca fiind un seminomad sau un nomad pe măgari. Un stil de viaţă de felul acesta s-ar potrivi cu perioada în care a trăit Avraam, aşa cum putem vedea din arhivele *Mari. Terah şi fii lui, Nahor şi Haran, rămânând la Haran au stabilit legături cu un alt trib de nomazi, Arameii, aşa cum ni se arată de o aluzie ce se face la un „arameu pribeag" care era strămoşul israeliţilor (Deuteronom 26:5).

După ce au beneficiat de confortul unei vieţi stabile în Egipt, chiar dacă au fost asupriţi, israeliţii la ieşirea lor din Egipt au avut o reţinere de a se întoarce la o viaţă aspră a pribegiei. Cei 40 de ani prin pustie a fost un episod unic, căci fără hrana care le-a fost furnizată în mod miraculos de Dumnezeu, numărul poporului ar fi fost mult prea mare pentru a supravieţui pe baza resurselor naturale ale regiunii respective.

După stabilirea în ţara promisă, adevărata viaţă de nomazi a încetat pentru israeliţi, dar anumite reminiscenţe ale acesteia au supravieţuit în VT. De exemplu, în multe cazuri casa unui om este numită „cort" (de ex. Judecători 20:8; 1 Samuel 13:2; 2 Sara. 20:1; 1 Împăraţi 12:16). Pentru a exprima ideea sculării dis-de-dimi-neaţă, se foloseşte verbul sakam (având rădăcina Hipha’l), care înseamnă „a încărca spatele (animalelor de povară)" (de ex. Judecători 19:9; 1 Samuel 17:20). Anumite metafore folosite în poezie ne sugerează un cadru al vieţii de nomad: în Iov 4:21 (VSR) smulgerea sforii cu care era întins cortul simboliza moartea; în Ieremia 10:20, ruperea unei sfori de cort însemna dezolare, şi invers, un cort bine închegat este simbolul siguranţei (Isaia 33:20); în Isaia 54:2, simbolul unui popor prosper este spaţiul lărgit al unui cort.

După ce s-au stabilit în ţară, israeliţii au venit în contact cu diferite grupuri de nomazi. În primul mileniu, arameii s-au stabilit în general în oraşele cetăţi ale Siriei, aşa încât pericolul popoarelor migratoare a venit în cea mai mare măsură din E şi din S, unde bene qedem, „copiii Răsăritului" (cf. Ezechiel 25:4) şi alte popoare cum sunt *madianiţii, *amaleciţii, *moabiţii, *edomiţii, *amoniţii şi *chedariţii profitau întotdeauna de slăbiciunea popoarelor stabile. Expansiunea comercială a lui Solomon din cel de-al 10-lea secol î.Cr. a făcut posibile contactele cu Arabia şi cu negustorii care umblau prin regiune cu caravanele. În cel de-al 9-lea secol î.Cr., Iosafat a reuşit să ia tribut de la arabi (2 Cronici 17:11), dar familia lui Ioram a fost alungată de acest popor cu prilejul unei incursiuni (2 Cronici 21:16-17). În întreaga perioadă monarhică, arabii sunt menţionaţi în situaţii diferite (de ex. Isaia 13:20; 21:13; Ieremia 3:2; 25:23-24; Ezechiel 27:21).

După reîntoarcerea din exil, negustorii nomazi care s-au stabilit la graniţa de E dintre Palestina şi Siria sunt reprezentări prin Gheşem arabul, care a încercat să zădărnicească reclădirea Ierusalimului (Neemia 2:19; 6:6). Aceste popoare au fost urmate în perioada NT de către *nabateeni.

Odată cu corupţia morală care a însoţit aşezarea poporului în ţară, prorocii s-au folosit de idealul vieţii de nomad ca de un simbol al sănătăţii spirituale. Ei au condamnat luxul vieţii de la oraş (Amos 3:15; 6:8) şi au vorbit de întoarcerea la simplitatea zilelor de mai înainte a Israelului din pustie (Osea 2:14-15; 12:9). Este posibil că această chemare la viaţa din pustiu a fost pusă în practică din când în când, lucru pus în lumină de comunitatea de la Qumran (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ) din perioada intertestamentală, de Ioan Botezătorul, de Isus Cristos şi de ucenicii Lui, în perioada NT. Cu toate că aceasta nu a fost o viaţă de nomad în adevăratul sens al cuvântului, a fost o manifestare a valorii vieţii de nomad care a fost privită întotdeauna ca o ţintă pentru poporul lui Dumnezeu - aceea de a fi pelerini în lumea aceasta şi de a evita strângerea comorilor pe pământ. (*RECABIŢII; *CHENIŢII.)

II. Modul de viaţă

Un popor nomadic depinde în ce priveşte viaţa de toate zilele de animale cum ar fi cai, cămile, oi, capre sau boi, şi el se deplasează în funcţie de cum găseşte păşune sau hrană pentru aceste animale. Acest mod de viaţă este cerut de terenul populat, care de obicei constă în principal dintr-o regiune de stepă sau câmpie care asigură temporar păşune în anotimpul rece sau răcoros, sau din oaze sau ţinuturi înalte spre care se retrag nomazii cu turmele în anotimpul uscat. În condiţii normale, un trib nomad avea un teritoriu recunoscut ca teritoriul lor natal, dar vizitau ciclic diferite regiuni în funcţie de anotimpuri. Aşadar, fiecare trib, sau în ţinuturi mai sterpe un grup mai mic, vizitează anual păşunile pe unde trecuse mai înainte şi se întoarce la oaza lui sau în ţinutul înalt. Locuinţele portabile au constat din corturi de piei, de pâslă sau de lână, iar tot echipamentul purtat era redus la minimum necesar. Există diferenţe de la regiune la regiune. Unele grupuri, mai ales crescătorii de cămile, părăseau câmpia şi se îndreptau spre o oază sau spre un ţinut mai înalt numai atunci când erau forţate de secetă - altele, în special păstorii, locuiau aproape tot timpul la oaze unde se ocupau chiar de agricultură, şi se îndreptau spre câmpie numai când erau forţaţi de nevoia de a găsi păşune pentru oi. Popoarele din categoria aceasta de pe urmă se numesc uneori popoare seminomade.

O economie de felul acesta este echilibrată fin şi creşterea naturală a populaţiei produce dezechilibru. În consecinţă, este posibil ca un grup mai numeros să intre într-un teritoriu care prin tradiţie este al vecinului şi în acest caz, grupul mai slab este alungat, cauzând poate o reacţie în lanţ care va forţa grupurile de la periferie să caute să se stabilească în ţinuturi străine. Comunităţile fermierilor stabili cad pradă uşoară în mâinile surplusului de nomazi care nu mai încăpeau în teritoriile lor şi care supuneau popoarele mai slabe ca o aristocraţie militară. Erau însă suficiente câteva generaţii ca invadatorii să fie absorbiţii de cultura dominantă - deşi mai puţin agresivă - a popoarelor stabile.

Situaţia cea mai avantajoasă pentru un grup nomad se găsea într-un ţinut mixt unde oraşele-state şi împrejurimile lor erau răspândite în regiunile mai puţin populate unde nomazii puteau să-şi aşeze corturile şi să exploateze aşezările vulnerabile. Acest lucru putea fi făcut ori prin incursiuni ori prin faptul că se angajau ca mercenari sau ca muncitori.

Viaţa de nomad prezintă anumite valori morale. Dependenţa reciprocă a membrilor unui trib, împreună cu conştienţa că aparţin aceleiaşi linii genealogice, a dus la o mare solidaritate (*FAMILIE) şi, simultan, la practici cum ar fi răzbunarea sângelui (*RĂZBUNAREA SÂNGELUI) pentru crimă sau omor prin imprudenţă. Nevoia de a se deplasa a atras după sine reducerea proprietăţii la articolele portabile, bogăţia fiind acumulată în numărul de animale. Rigorile vieţii i-au făcut pe aceşti oameni să fie ospitalieri faţă de călători şi să dea dovadă de spirit cavaleresc, atitudini care uneori i se păreau ciudate agricultorului băştinaş.

III. Orientul Apropiat în antichitate

Au existat două regiuni mai principale în Orientul Apropiat care au fost prielnice populaţiilor nomade din antichitate, regiuni de unde au pornit hoardele de jefuitori spre regiunile mai populate. Aceste regiuni au fost Peninsula arabică şi regiunile din S Rusiei. Nomazii din Arabia au putut pătrunde mai uşor în Orientul Apropiat decât cei din N, întrucât această regiune de la N se întindea dincolo de lanţul muntos, dar pentru nomazii din N Arabiei unele oaze pe care ei le vizitau anual erau aşezate chiar la periferia regiunilor populate ale Palestinei şi ale Siriei.

a. Nomazii din sud

Este posibil ca Arabia să fi fost ţinutul natal al semiţilor (a popoarelor care vorbeau o limbă semitică) şi întrucât din cele mai vechi timpuri semiţii acadieni au format o parte a populaţiei Mesopotamiei, este posibil că a avut loc un influx continuu de nomazi din Peninsula Arabiei. Informaţiile cu privire la sosirea nomazilor din Arabia depind foarte mult de dovezile care ne-au rămas. Dovezile scrise din Palestina sunt foarte sărace, cele din Siria ocazionale, dar cele mai numeroase provin din Mesopotamia. Cele mai complete relatări din Mesopotamia ne parvin însă din perioadele când aceasta era o putere politică, când putea ţine cel mai bine piept nomazilor invadatori, şi într-adevăr, conform acestor dovezi, ruta pe care se intra făţiş în Mesopotamia care era cea mai bine atestată era cea din N, cu toate ce putem să presupunem că a fost posibilă şi o infiltraţie paşnică în Babilonia din V.

Prima parte a celui de-al doilea mileniu î.Cr., după căderea celei de-a 3-a dinastii din Ur, a fost o perioadă când Babilonia era slabă şi, în consecinţă, o perioadă în care invadatorii nomazi din N, în special *amoriţii, s-au instaurat ca dinastii conducătoare în cetăţile Babiloniei. Din perioada celei mai mari dinastii dintre acestea, a primei dinastii babiloniene, arhivele diplomatice descoperite în cetatea *Mari de pe cursul mijlociu al Eufratului ne dă câteva informaţii privitoare la situaţia din Mesopotamia-Siria de N, unde oraşele state erau dispersate în teritoriile ocupate de grupurile nomade. Unul dintre aceste grupuri, numit Hanu, a pus la dispoziţia regelui din Mari mercenari şi, cu toate că locuiau în corturi, unii dintre aceştia au început să locuiască în locuinţe permanente. Un grup care a cauzat mai multe probleme a fost cel al yaminiţilor (uneori se citeşte Bini-Yanun - este mai plauzibil însă ca scrierea să fi fost maru yamin; *BENIAMIN, TUR [pl]-ya-mi-in), care s-au răspândit în regiunea de stepă dintre râul Habur şi Eufrat şi mai departe spre V, mai precis în vecinătatea Haranului, despre care se spune în mod frecvent că au făcut incursiuni în aşezările dimprejur şi au atacat chiar şi oraşele.

La fel, sutuanii (Sutu) au făcut incursiuni şi mai departe în S, atăcând în special rutele comerciale care legau Eufratul de Siria. Un alt popor, Habiru (*EVREII), care este menţionat în cea de-a doua jumătate a mileniului al doilea în documente de la Nuzi, Alalah, Hattusas, Ugarit, el-Amarna şi din Egipt, a fost deja menţionat mai devreme (în cel de-al 18-lea secol î.Cr.) în scrisorile de la Mari şi în documente din aceeaşi perioadă care au fost găsite la Alalah, Capadocia şi Mesopotamia de S. Aceste popoare par să fi dus o viaţă de nomazi sau de seminomazi pe care-i găsim când făcând incursiuni, când locuind în oraşe, slujind uneori ca mercenari, iar alteori ca mercenari sau chiar ca şi sclavi.

Acestea sunt principalele grupuri nomade menţionate în arhivele de la Mari din această perioadă, dar fără îndoială că în alte perioade acest mod de viaţă a fost tipic şi altor popoare care ameninţau oraşele-state, în special din N Mesopotamiei şi din Siria-Palestina. Unele grupuri nomade au fost formate mai mult din meşteşugari itineranţi decât din prădători. Un grup de felul acesta este zugrăvit într-o pictură de pe un perete din secolul al 19-lea î.Cr., la Beni Hasan în Egigt (vezi IBA, fig. 25).

În secolele care s-au perindat, un alt grup nomad care s-a răspândit în Siria-Palestina şi în Egipt a fost poporul numit Hyksos, iar în timpul celui de-al 2-lea mileniu, un alt grup nomad, arameii, împreună cu un grup înrudit Ahlamu, au început să se remarce. Pe la încheierea celui de-al 2-lea mileniu î.Cr. şi începerea primului mileniu î.Cr., acest popor împreună cu confraţii lui au invadat Asia de V, punând capăt stăpânirii asiriene care era în creştere şi formând oraşe state în regiunea Siriei şi a Mesopotamiei de N.

Acestea sunt principalele grupuri nomade cunoscute din documentele scrise, care au venit probabil în cele din urmă din Peninsula Arabiei. Direct din peninsulă au fost grupuri de arabi (*ARABIA), care sunt menţionate în inscripţiile asiriene şi zugrăvite în bazoreliefuri, ca trăind în corturi şi călărind pe cămile. Mai târziu în cel dintâi mileniu, aşezări de la marginea terenurilor cultivate cum au fost Petra şi Palmira, au fost populate de triburi arabe care au reuşit să profite de pe urma caravanelor ce treceau prin regiune.

b. Nomazii de la N

Accesul spre Orientul Mijlociu a fost mai dificil pentru nomazii din N care au populat stepa rusă. Principala lor rută de intrare a fost între Marea Caspică şi Marea Neagră, şi ducea în Asia Mică şi în Iran. Dovezi privitoare la pătrunderea nomazilor de N în aceste teritorii ne parvin de pe la mijlocul celui de-al 3-lea mileniu şi s-au găsit în Mormintele împărăteşti de la Alaca Huyuk, în centrul Asiei Mici, unde o aristocraţie războinică a subjugat populaţia formată din ţărani. Aceştia sunt strămoşii hetiţilor care vorbeau o limbă indo-europeană şi care în cel de-al 2-lea mileniu au stabilit un imperiu în Asia Mică. Este clar că, asemenea hetiţilor, mulţi invadatori de la N au vorbit o limbă indo-europeană. În cel de-al 2-lea mileniu, casiţii în Babilonia şi conducătorii mitanilor din N Mesopotamiei şi-au trădat originea indo-europeană, prin numele lor şi prin anumite elemente din vocabularul lor. Aceste popoare au fost printre primele care au introdus *calul şi *carul în partea de V a Asiei, şi este posibil ca aceasta să fi fost o combinaţie caracteristică stepei. În ultima parte a mileniului al 2-lea, frigienii din Asia Mică au repetat modelul istoric al unei aristocraţii dominante de războinici, iar mai târziu îi găsim pe cimerieni ca năvălitori războinici. În primul mileniu, mezii şi perşii au ajuns să predomine în Iran, ultimii întemeind în cele din urmă un imperiu care a dominat întregul Orient Mijlociu. În inscripţiile asiriene, primele grupuri de năvălitori războinici sunt cunoscute sub numele de Ummanmanda (*ASIRIA).

BIBLIOGRAFIE

Generală: C.D. Forde, Habitat, Economy and Society, 1942, p. 308-351; Biblie: R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 3-15, 519-520; D. J. Wiseman, The Word of God for Abraham and Today, 1959, p. 10-12; DBS 6, col. 541-550;

Orientul Apropiat în antichitate: F. Gabrieli (ed.), L’Antica Societa Beduina, 1959; J.R. Kupper, Les nomades en Mésopotamie au temps des rois de Mari, 1957; S. Moscati, The Semites in Ancient History, 1959; T.T. Rice, The Scythians, 1958, esp. p. 33-55; M.B. Rowton, „Autonomy and Nomadism in Western Asia", Or 42, 1973, p. 247-258; „Dimorphic Structure and the Problem of the ’Apiru-’Ibrim", JNES 35, 1976, p. 13-20.