pilda
PILDA.
I. Pilde şi alegorii
Cuvântul „parabolă", un alt termen pentru
pilde, este derivat în final de la grecescul parabole, care înseamnă
literal „a pune lucrurile alături". De aceea, etimologic înţelesul este
asemănător cu cel al alegoriei, care prin derivaţie înseamnă „a spune lucrurile
într-un alt mod". Atât pildele cât şi alegoriile au fost considerate forme
didactice care prezentau ascultătorului ilustraţii interesante din care acesta
putea să extragă adevăruri morale şi religioase; „pilda" este comparaţia
care nu este clară imediat sau o povestire descriptivă scurtă, menită de obicei
să redea un singur adevăr sau sa răspundă unei singure întrebări, în timp ce
„alegoria" se referă la o poveste mult mai elaborată în care toate
detaliile, sau majoritatea lor, îşi au corespondent în aplicaţia ei. Întrucât
„adevărul conţinut într-o povestire va fi exprimat prin mijloace mai
modeste", valoarea acestei metode de instruire este evidentă.
Linia de demarcaţie dintre pilde şi alegorii nu
este rigidă, şi ambele forme pot fi găsite în evanghelii. Există, însă, o
diferenţă şi mai fundametală decât cea a cantităţii de detalii prezente. În
timp ce alegoria dezvoltată este în esenţă ilustrativă, aşa încât aproape că se
poate spune că detaliile povestirii au fost derivate din aplicaţie, multe
dintre pildele lui Isus nu sunt simple ilustraţii ale unor principii generale;
mai degrabă, ele conţin mesaje care nu pot fi transmise pe nici o altă cale.
Pildele sunt forma adecvată de comunicare pentru a aduce oamenilor mesajul
Împărăţiei, întrucât menirea pe care o au ele este aceea de a-i face pe oameni
să vadă lucrurile într-un fel cu totul nou. Ele sunt mijloace de a-i ilumina pe
oameni şi de a-i convinge de un adevăr, menirea lor fiind aceea de a-i aduce în
punctul în care pot să ia o hotărâre. Isus vorbeşte la nivelul ascultătorilor
Lui şi foloseşte imagini care le sunt familiare pentru a-i ajuta să înţeleagă
lucruri noi cu care nu sunt familiarizaţi. În acelaşi fel după cum o persoană
care iubeşte se simte îngrădit de un limbaj prozaic şi se vede nevoit să
recurgă la poezie pentru a-şi exprima sentimentele, tot aşa şi Isus exprimă
mesajul Împărăţiei în forme de exprimare adecvate.
II. Interpretarea pildelor
În NT, cuvântul „pildă" este folosit cu tot
atât de multe înţelesuri ca şi cuvântul ebr. masal, şi se referă la
aproape orice fel de zicală. Ceea ce în mod normal ar trebui să numim *proverb,
poate fi denumit în greacă şi ca pildă (Luca 4:23, VSR traduce cu
„proverb"). Pilda din Matei 15:15 seamănă aproape cu o ghicitoare. Simpla
ilustraţie care spune că frunzele de pe copaci sunt un semn că se apropie vara,
este o „pildă" (Marcu 13:28). Comparaţia mai elaborată dintre copiii care
sunt la joacă şi reacţia contemporanilor lui Isus faţă de Ioan Botezătorul şi
faţă de Isus Însuşi este cunoscută de obicei ca Pilda cu jocul copiilor (Luca
7:31 ş.urm.). Pe de altă parte, Pildei semănătorului şi Pildei neghinei li se dau
interpretări alegorice (Matei 13:18-23, 36-43), iar Pilda năvodului (Matei
13:47-50), Pilda vierilor (Marcu 12:1-12), Pilda nunţii fiului de împărat
(Matei 22:1-14) şi Pilda celor poftiţi la cină (Luca 14:16-24) conţin în mod
evident detalii cu semnificaţie alegorică.
Predicatorii creştini din toate vremurile s-au
străduit, datorită unor scopuri omiletice, să le prezinte ascultătorilor lor
din nou mesajul acestor pilde. Aceasta este, evident, o procedură cu totul
legitimă; este justificată de însăşi natura pildelor ca forme artistice şi
acest lucru poate fi observat în NT (cf. felul în care foloseşte Pavel motivul
„semănătorului" în Coloseni 1:6). Din nefericire, s-a născut o tendinţă de
a alegoriza detaliile cele mai mărunte din pilde, cu scopul de a-i învăţa pe
alţii adevăruri care nu sunt deloc evidente în aceste povestiri şi fără vreo
legătură cu contextul în care se găsesc. Ca rezultat, inevitabila reacţie de
critică a intrat pe rol. Teologi cum sunt A. Julicher, au afirmat că menirea
pildelor este aceea de a ilustra un singur adevăr; şi ei au privit
interpretarea alegorică a Pildei semănătorului şi a Pildei neghinei ca nişte
exemple foarte timpurii ale procesului periculos de alegorizare care a făcut
atâta rău Bisericii creştine. În realitate însă, este destul de greu să găsim
linia de demarcaţie dintre pildă şi alegorie în povestirile spuse de Isus;
unele povestiri au fost spuse cu intenţia clară de a reda mai multe lecţii, aşa
cum este cazul cu Pilda fiului risipitor, unde accentul cade pe bucuria pe care
o are Dumnezeu Tatăl de a-i ierta pe copiii Lui, pe natura pocăinţei, şi pe
păcatul invidiei şi a mulţumirii de sine (Luca 15:11-32).
A fost greşeala lui Julicher de a reduce mesajele
pildelor la simple platitudini morale. Teologii din ultimii ani au recunoscut
pe bună dreptate că ele au făcut parte din modul în care Isus a proclamat
Împărăţia lui Dumnezeu. Într-un efort de a defini mai precis înţelesul lor, J.
Jeremias şi alţi teologi au insistat asupra faptului că pildele trebuie
înţelese în contextul lor istoric iniţial, adică în cadrul lucrării şi a
învăţăturii lui Isus. În anumite cazuri, după opinia lui Jeremias, pildele au
fost modificate de membrii Bisericii primare care le-au transmis, cu scopul de
a le face relevante pentru noile generaţii de ascultători; pentru a le auzi din
nou în forma lor de odinioară în care au ieşit de pe buzele lui Isus, trebuie
să încercăm să îndepărtăm orice elemente secundare cu care au fost încărcate în
acest proces şi să eliberăm versiunea originală, adică lecţiile comparativ
simple pe care le-a expus Isus, de învăţăturile mai elaborate adăugate de
învăţătorii creştini din Biserica primară. Cu toate că înţelegerea pe care o
primim în felul acesta cu privire la pilde sporeşte cât de cât, o astfel de
analiză a elementelor primare şi secundare tinde să fie subiectivă. Este foarte
adevărat că evangheliştii nu au cunoscut întotdeauna ocazia cu care a fost
rostită pentru prima dată o pildă şi nici cui i-a fost adresată iniţial. În
cazul Pildei samariteanului milostiv (Luca 10:25), a Pildei celor doi datornici
(Luca 7:41), a Pildei cu jocul copiilor (Luca 7:31 ş.urm.) şi a Pildei
talanţilor (Luca 19:11), ne este dat contextul şi ni se dă cheia interpretării.
Deseori însă, se pare că istorisirile lui Isus sunt reînviate la multă vreme
după ce împrejurările în care au fost rostite au fost uitate; iar evangheliştii
le-au plasat în naraţiunile lor acolo unde s-au potrivit, acestea redând uneori
motivul iniţial pentru care au fost rostite (Luca 18:9). Ocazional, s-au
întocmit colecţii pilde care au fost detaşate de contextul lor iniţial (Matei
13). Recent, teologii au afirmat că pildele constituie o formă literară de
exprimare a cărei interpretare nu depinde întru totul de o reconstituire a
conţinutului şi a formei lor iniţiale; ca pilde, istorisirile spuse de Isus pot
reda noi înţelesuri. Este clar, însă, că expunerea pildelor pentru zilele
noastre trebuie să aibă la bază pe cât posibil o înţelegere a ceea ce a vrut
Isus să spună; altfel, ne întoarcem înapoi la eroarea de a le privi ca pe nişte
ilustraţii ale unor adevăruri generale.
Studiul pildelor cu ajutorul lingvisticii şi a
semanticii moderne a arătat că acestea nu sunt simple căi de a transmite
informaţii într-o formă atrăgătoare. Ele au o varietate de forme şi funcţii logice.
Foarte adesea, scopul lor este acela de a-i ajuta pe ascultători să vadă
lucrurile dintr-un punct de vedere nou şi de a fi mijlocul de a-i pune pe
aceştia într-o nouă situaţie. Pildele au avut menirea de a-i determina pe
oameni să ia decizii cu privire la atitudinea lor faţă de Isus şi faţă de
mesajul Lui şi, astfel, de a-i pune într-o nouă relaţie cu El. Ele au fost
descrise (de E. Fuchs) ca „evenimente ale limbii", adică, ele sunt forma
pe care o ia Împărăţia lui Dumnezeu în sfera limbii. Prin mijlocirea pildelor,
domnia împărătească a lui Dumnezeu vine la oameni cu promisiunile, judecăţile,
cerinţele şi darurile ei.
Acestea sunt punctele asupra cărora trebuie să se
concentreze interpretarea pildelor. Nu trebuie să ne aşteptăm să găsim întreaga
Evanghelie în vreo pildă: „De exemplu, este eronat să spui că Pilda fiului
risipitor conţine esenţa Evangheliei şi să deduci din ea că nu există nici o
doctrină a ispăşirii care să fie esenţială pentru creştinism; sau să presupui
din Pilda samariteanului milostiv că serviciile practice faţă de semenii noştri
sunt esenţa şi scopul creştinismului" (R.V.G. Tasker, The Nature and
Purpose of the Gospels, 1957, p. 57 ş.urm.). Nu trebuie nici să încercăm să
interpretăm pildele pe baza unor considerării de ordin economic sau etic, când
acestea sunt de fapt irelevante. Pilda ispravnicului necredincios (Luca 16:1-9)
ne învaţă că oamenii trebuie să se pregătească pentru viitor; dar moralitatea
ispravnicului (cu privire la moralitatea acţiunii lui, vezi J.D.M. Derrett, citat
mai jos) nu afectează deloc această lecţie. Este inutil să sugerăm că Pilda
lucrătorilor din vie (Matei 20:1-16) este spusă cu intenţia de a clarifica
problema plăţilor; ea ilustrează bunătatea lui Dumnezeu, care îi tratează pe
oameni cu generozitate, nu strict după meritele lor.
III. Caracteristicile pildelor
Uneori, Isus a ales ilustraţiile din pildele Lui
din natură, ca de exemplu în diversele pilde despre seminţe şi creşterea lor
(Matei 13:24-30; Marcu 4:1-9, 26-29, 30-32); uneori, S-a folosit de obiceiuri
şi aspecte familiare din viaţa de toate zilele, aşa cum este cazul în Pilda
aluatului (Matei 13:33), în Pilda cu oaia rătăcită şi cu banul pierdut (Luca
15:3-10), în Pilda cu prietenul de la miezul nopţii (Luca 11:5-8), a celor zece
fecioare (Matei 25:1-13); uneori, Isus Se foloseşte de evenimente recente (Luca
19:14); iar alteori din ceea ce poate fi considerat ca fiind întâmplări
ocazionale sau împrejurări probabile, aşa cum este cazul cu Pilda judecătorului
nedrept (Luca 18:2-8), a ispravnicului necredincios (Luca 16:1-9) şi a fiului
risipitor (Luca 15:11-32). Stilul variază de la o simplă comparaţie sau
metaforă (Marcu 2:21 ş.urm.; 3:23) la descrierea unui eveniment tipic sau a
unei povestiri scurte despre o anumită întâmplare.
Uneori învăţătura unei pilde este clară chiar din
conţinutul ei, aşa cum este cazul Pildei cu ţarina omului bogat, unde bogatul
moare chiar în momentul când şi-a încheiat pregătirile de a se retrage din
afaceri în linişte şi în pace (Luca 12:16-21), dar chiar şi aici povestirea
este încheiată cu sentinţa: „Tot aşa este şi cu cel ce-şi adună comori pentru
el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu". În alte situaţii, învăţătura
este exprimată cu ajutorul unei întrebări, ca de ex.: „Spune-Mi dar, care din
ei îl va iubi mai mult?" (Luca 7:42). Chiar pilda în sine poate fi spusă
sub forma unei întrebări care îl invită pe ascultător să se gândească la felul
în care ar acţiona, şi apoi să treacă la aplicaţie (Luca 11:5-8; 14:28-32).
Este posibil ca uneori Isus Însuşi să tragă învăţătura, ori la finele unei
povestiri (de ex. Matei 18:23) ori ca răspuns la o cerere din partea cuiva de a
clarifica pilda (de ex. Matei 15:15). De cele mai multe ori, însă, povestirea
este spusă fără a se adăuga vreun comentariu pe marginea ei, iar ascultătorii
sunt lăsaţi să tragă ei înşişi învăţătura din ea. Astfel în Marcu 12:12, este
clar că liderii religioşi au ştiut că Isus a spus Pilda vierilor împotriva lor.
IV. Împărăţia lui Dumnezeu
Multe dintre pildele rostite de Isus se referă în
mod specific la *Împărăţia lui Dumnezeu (de ex. Marcu 4:26, 30) şi, în general,
tratează despre natura, venirea, valoarea şi extinderea Împărăţiei cât şi
despre sacrificiile ce le cere ea ş.a.m.d. Interpretarea pildelor depinde
foarte natural de concepţia cu privire la Împărăţie pe care o împărtăşesc
anumiţi comentatori, şi vice versa. Unii teologi cum este A. Schweitzer, care a
crezut că Isus a preconizat venirea Împărăţiei lui Dumnezeu ca un eveniment
supranatural care va avea loc în viitorul apropiat, într-un mod neaşteptat şi
catastrofal, au găsit secretul înţelesului pildelor despre Împărăţie. Ele se
referă la criza iminentă pe care a prezis-o Isus. Chiar şi pildele care denotă
creştere sau progres au fost privite în felul acesta. De exemplu, înţelesul
Pildei aluatului trebuie căutat nu în procesul încet de dospire, ci în
caracterul neaşteptat al dospirii (Matei 13:33). Teologii adepţi ai şcolii
escatologici „realizate", cum este C.H. Dodd, care a afirmat că Împărăţia
a venit în plinătatea ei în lucrarea de pe pământ a lui Isus, interpretează
pildele ca şi cum acestea s-ar referi la o împlinire. Secerişul pentru care
s-au făcut pregătiri în veacurile din trecut a venit deja; sămânţa de muştar
plantată de multă vreme s-a făcut acum un copac (Marcu 4:26-32).
Ambele curente de interpretare sunt unilaterale şi
nu tratează just elementele evidente de speranţă în viitor (Marcu 13:28-37) şi
de împlinire în prezent (Matei 9:37 ş.urm.; Ioan 4:35) din învăţătura lui Isus.
În timp ce Isus a privit Împărăţia sau stăpânirea lui Dumnezeu ca fiind
într-adevăr de domeniul prezentului, atât prin cuvintele cât şi prin acţiunile
Lui, el de asemenea a vorbit despre o perioadă în viitor (Marcu 13:32), în
timpul căreia stăpânirea Lui va fi o realitate în mijlolcul urmaşilor Lui, care
vor constitui Biserica răspândită pe întreg pământul; El a prezis că acea
Împărăţie nu va fi manifestată în plinătatea ei până când El însuşi nu va veni
în slavă ca Fiu al omului. Contrastul dintre lipsa de interes cu care a fost
primită la început învăţătura Lui şi rezultatul ei final este sugerat de
pildele din Marcu 4. Multe dintre pilde Lui tratează despre harul arătat de
Dumnezeu prin Isus în prezent, şi arată că zorii erei noi s-au ivit. Alte pilde
tratează despre felul în care trebuie să trăiască oamenii în lumina Împărăţiei,
până la consumarea ei finală: ei trebuie să stăruiască în rugăciune, să-i ierte
pe alţii, să slujească aproapelui lor, să se folosească de darurile pe care
le-a dat Dumnezeu, să nu poftească, să rămână în stare de veghere, să fie slujbaşi
credincioşi şi să nu uite că judecata lor finală depinde de purtarea lor în
prezent.
V. Scopul pildelor
Unii au găsit că Marcu 4:10-12 este un pasaj foarte
dificil, căci pare să sugereze că scopul pe care l-a avut Isus atunci când a
rostit pildele a fost nu să aducă lumină celor ce nu înţelegeau, ci ca cel
necredincios să fie împietrit în necredinţa lui. Este posibil însă ca ceea ce
pare a fi o propoziţie ce exprimă scop în Marcu 4:12, să fie de fapt o
propoziţie ce exprimă o consecinţă (aşa cum este cazul cu Matei 13:13). Este
posibil ca pildele lui Isus să aibă efectul de a împietri inima celui
necredincios, întocmai după cum Isaia a prorocit cu privire la efectele
predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Adevărul este că pildele lui Isus sunt
unice. Pildele altor învăţători pot fi oarecum separate de învăţătorii care
le-au rostit, dar Isus nu poate fi separat de pildele Lui. A nu-L înţelege pe
El înseamnă a nu-I înţelege pildele. „Pentru cei ce sunt afară din numărul
vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde" (Marcu 4:11); întreaga
lucrare a lui Isus, nu numai pildele Lui, rămân la nivelul unor povestiri şi
prevestiri lipsite de orice semnificaţie adâncă. Aici „pilde" înseamnă de
fapt „ghicitori". De aceea, este posibil ca oamenii să refuze să accepte
invitaţia la înţelegere şi la luarea unei hotărâri pe care o poate găsi în
pilde, şi în atitudinea lor se împlineşte prorocia lui Isaia (Isaia 6:9 ş.urm.,
cf. Ioan 12:40, unde aceeaşi prorocie este citată referitor la necredinţa
iudeilor înaintea lucrărilor făcute de Isus.
VI. Pildele din Evanghelia după Ioan
În Ioan 10:6, cuvântul paroimia (o altă
traducere a lui masal, cuvânt la rândul lui tradus prin „proverb",
de ex. Proverbe 1:1) este folosit ca să descrie alegoria despre păstorul cel
adevărat şi păstorii cei falşi. În Ioan 16:25, acelaşi cuvânt este mai apropiat
de sensul lui din VT, care înseamnă o expresie dificilă care necesită o
explicaţie. Se pare că Evanghelia după Ioan nu prea conţine pilde de felul
celor care se găsesc în celelalte evanghelii, dar C.H. Dodd şi A.M. Hunter au
atras atenţia asupra unor pilde scurte care stau aproape ascunse în evanghelia
aceasta (Ioan 3:8, 2:9; 4:35-38; 5:19 ş.urm.; 8:35; 10:1-5; 11:9 ş.urm.; 12:24,
35 ş.urm.; 16:21). Nu trebuie să uităm nici multele descrieri cu sens figurativ
pe care le-a făcut Isus despre Sine în această evanghelie, de ex. „Păstorul cel
bun", „Adevărata Viţă", „Uşa", „Lumina lumii", şi „Calea,
Adevărul şi Viaţa".
BIBLIOGRAFIE
F. Hauck, TDNT 5,. 744-761; C.H. Dodd, The
Parables of the Kingdom, 1961; C.W.F. Smith, The Jesus of the Parables,
1948; A.M. Hunter, Interpreting the Parables, 1960; idem, The
Parables Then and Now, 1971; H. Thielicke, The Waiting Father, 1960;
J. Jeremias, The Parables of Jesus, 1963; G.V. Jones, The Art and
Truth of the Parables, 1964; E. Linnemann, Parables of Jesus, 1966;
J.D.M. Derrett, Law in the New Testament, 1970; D.O. Via, Jr., The
Parables: Their Literary and Existential Dimension, 1967; J.D. Crossan, în Parables:
The Challenge of the Historical Jesus, 1973; N. Perrin, Jesus and the
Language of the Kingdom, 1976. Cu privire la pildele din Ioan, vezi C.H.
Dodd, Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963; A.M. Hunter, According
to John, 1968. Cu privire la interpretarea pildelor, vezi A.C. Thiselton,
SJT 23, 1970, p. 437-468.
R.V.G.T.
I.H.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu