puritate
PURITATE. Semnificaţia biblică originală a
fost ceremonială. Puritatea trebuia obţinută prin anumite abluţiuni (spălări
rituale, n.tr.) şi prin alte practici de purificare pe care cel ce se închina
le efectua, ca parte a îndatoririlor sale religioase. Purificările erau o
practică a mai multor religii, dar în contextul acestor religii ele nu aveau
decât un caracter ceremonial şi erau lipsite de vreo semnificaţie etică. În cazul
lui Israel, cele mai multe ceremonii de purificare au avut o semnificaţie atât
sanitară cât şi etică. Cu toate că Geneza 35:2 şi Exod 19:14 indică faptul că
ideea generală nu îşi are originea în Legea lui Moise, este clar că numai o
dată cu darea Legii lui Moise au fost aceste reguli codificate şi explicate în
detaliu. În învăţătura prorocilor, semnificaţia a trecut de la ceremonial tot
mai mult spre etic. În NT, învăţăturile lui Cristos şi coborârea Duhului Sfânt
au ridicat sensul de puritate în sfera moralului şi a spiritualului.
În sensul general pe care-l întâlnim în NT şi în
literatura devoţională a VT, puritatea se referă la o stare a inimii în care
există un devotament complet pentru Dumnezeu. Despre o apă lipsită de
impurităţi se spune că este pură/curată, iar aurul nealiat este aur pur; inima
pură/curată, deci, este inima neîmpărţită, unde nu există nici un conflict de
loialităţi, nici o diferenţă de interese, nu sunt motive amestecate, nici o
ipocrizie şi nici o incertitudine. Este o inimă care bate întru totul pentru
Dumnezeu. Acesta este probabil sensul în care a folosit Domnul termenul în
Cuvântarea de pe Munte (Matei 5:8). Cei cu inima curată vor fi răsplătiţi prin
faptul că-L vor vedea pe Dumnezeu. Cei care nu au inima curată nu-L pot vedea pe
Dumnezeu, pentru că ea este în dezacord cu natura şi caracterul lui Dumnezeu.
În alte învăţături pe care le dă Cristos (vezi Marcu 7:14-28), El transferă
starea de întinare, şi deci de puritate, cu totul de la omul dinafară la omul
dinăuntru. Se poate spune că, în sensul acesta, puritatea este o stare a inimii
rezervată numai lui Dumnezeu şi eliberată de toate atracţiile lumii. Într-un
sens mai restrâns, puritatea a ajuns să însemne „neafectat de poluarea
senzuală", în special în viaţa sexuală, cu toate că NT nu ne învaţă că
activitatea sexuală este necurată în sine ci, dimpotrivă, ne spune clar că
această activitate, atunci când este desfăşurată în orânduială, nu este
necurată (cf. Evrei 13:4). Totuşi, NT ne învaţă despre caracterul sacru al
trupului, ca templu al Duhului Sfânt (cf. 1 Corinteni 6:19 ş.urm.) şi vorbeşte
răspicat despre datoria omului de a se înfrâna şi de a nu-şi împlini toate
poftele, chiar şi atunci când are de pierdut. Astfel, puritatea este duhul
renunţării şi al ascultării care face fiecare gând şi simţire şi acţiune supusă
lui Cristos. Ea începe din lăuntru şi continuă în afară, manifestându-se în
toate domeniile vieţii, curăţind toate aspectele vieţii şi deţinând control
asupra tuturor mişcărilor trupului şi ale duhului.
BIBLIOGRAFIE
H. Baltensweiler et al., NIDNTT 3, p. 100-108; F.
Hauclt, TDNT 1, p. 122.; R. Meyer, F. Hauck, TDNT 3, p. 413-431.
R.A.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu