Tiatira
TIATIRA. O cetate din provincia romană
Asia, în partea de V a Turciei asiatice din zilele noastre. A ocupat o poziţie
importantă în „coridorul" care face legătura între Hermus şi valea Caicus.
A fost o garnizoană de frontieră, la început pe frontiera de V a lui Seleucus I
al Siriei, iar mai târziu, după ce a schimbat stăpânii, s-a aflat pe frontiera
de E a regatului Pergam. Împreună cu regatul acela a trecut sub stăpânirea
romană în anul 133 î.Cr. dar a continuat să rămână un punct important în
reţeaua de drumuri romane, deoarece se afla pe drumul care ducea de la Pergam
la Laodicea şi de acolo înspre provinciile de E. A fost de asemenea un centru
manufacturier important; dintre meşteşugurile care se ştie că au fost
practicate acolo putem menţiona vopsitul, confecţionarea de haine, olăritul şi
prelucrarea aramei. Un oraş mare (Akhisar) continuă să se afle pe locul acela.
Lidia, „vânzătoarea de purpură" din Tiatira,
pe care Pavel a întâlnit-o la Filipi (Faptele Apostolilor 16:14), a fost
probabil o agentă din străinătate pentru un producător din Tiatira; se poate ca
ea să fi contractat vânzarea de articole de lână vopsită, cunoscute simplu sub numele
de vopsituri. Această „purpură" era obţinută din rădăcina de roibă şi până
în secolul nostru a continuat să fie produsă în districtul acela, fiind numită
„roşu turcesc".
Biserica din Tiatira a fost a patra (Apocalipsa
1:11) dintre cele „şapte biserici din Asia". Unele dintre simbolurile din
scrisoarea către biserică (Apocalipsa 2:18-29) se pare că fac aluzie la
circumstanţele cetăţii. Descrierea lui Cristos (v. 18) este potrivită pentru o
cetate renumită pentru prelucrarea aramei (chalkolibanos, tradus „aramă
lustruită", ar putea să fie un termen specific pentru un tip local de
produs de aramă). S-ar putea ca termenii promisiunii (v. 26-27) să reflecte
istoria militară îndelungată a cetăţii. „Izabela" (numele probabil că este
simbolic) a fost evident o femeie care a fost acceptată în biserică (v. 20).
Învăţătura ei probabil că a promovat o oarecare măsură de compromis cu o
activitate care era implicit păgână. Probabil că este vorba de apartenenţa la
cluburile sociale sau la „breslele" în care erau organizaţi meşteşugarii.
Aceste organizaţii îndeplineau funcţii admirabile şi profesarea meşteşugului
era aproape imposibilă fără apartenenţa la o breaslă; dar întrunirile lor erau
asociate în mod indisolubil cu acte de închinare păgână şi imoralitate, (vezi W.
M. Ramsay, The Letters to the Seven Churches of Asia, 1904, cap. 23-24;
C. J. Hemer, Buried History 2, 1975, p. 110-118.)
M.J.S.R.
C.J.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu