An de an
An de an,
an de an,
bate vântu-n grâu pe lan.
Spic de spic se ţine-n vânt.
Cine-i singur cade frânt.
Dar alături n-au nimic.
Toate te privesc şi zic:
Dar tu ai,
dar tu ai,
frate drag, un bob în spic?
Săptămâni,
săptămâni,
cearcă lupul pe la stâni.
Dă târcoale hăulind.
Ia să văd ce pot să prind.
Ba vrea oaie, ba vrea miel.
Nu le dă Emanuel.
Dar tu sai,
dar tu sai,
să pui pieptul lângă El?
Ceas de ceeas,
n-au albinele popas.
Toate zboară şi zoresc,
în cămară toate cresc.
Numai mierea-n jurul lui.
Tu zoreşti?
Tu zoreşti?
Eşti albină sau ce eşti?
În curând,
În curând,
vom da seama rând pe rând.
— Tu păstor, tu ucenic,
unde-s boabele din spic?
Tu plugar, tu învăţat,
câtă miere-ai adunat?
Ce-ai făcut,
Ce-ai făcut
cu talantul ce ţi-am dat?
— Doamne sfânt,
Doamne sfânt,
n-am fost mare pe pământ.
Tu, Stăpânul meu prea ‘nalt,
mi-ai dat mie un talant.
Eu, prin grijuri şi nevoi,
ţi-am adus acuma doi...
— Aşa da!
Aşa da!
O cetate, -acum, e-a ta.
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu