Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Adam (2)


ADAM (2).

I. În Vechiul Testament

Primul om, creat (bara, Geneza 1:27) de Dumnezeu după chipul Său (şelem), în ziua a şasea, făcut (modelat) din ţărâna pământului (adama) (aşa cum un olar modelează un vas, yasar, Geneza 2:7) şi suflându-i în mod unic suflare de viaţă în nări (nismat hayyim - vezi b, mai jos). Rezultatul acestui fapt a fost că „omul" a devenit o fiinţă vie (nepes hayya). Miturile sumeriene şi babiloniene despre creaţie sunt cunoscute, dar când sunt comparate cu descrierea creaţiei în Biblie ele sunt primitive şi politeiste.

a. Etimologia

Numele Adam (adam), în afară de faptul că este un nume propriu, are şi sensul de „omenire", un sens care apare în VT de vreo 500 de ori aşa încât atunci când numele apare însoţit de articolul hotărât (ha’adam) trebuie tradus ca substantiv echivalent cu un nume propriu şi nu ca nume. Cuvântul ‘adm apare de asemenea în limba ugarită şi are sensul de „omenire". În descrierea *creaţiei în Geneza 1 şi 2, articolul însoţeşte termenul ’adam în toate cazurile, cu excepţia a trei versete: 1:26, unde este evident că intenţia autorului este să spună „om", în general; 2:5, unde „om" (sau „nici un om") este în mod evident sensul cel mai firesc; şi 2:20, primul loc unde textul ne permite să folosim numele propriu. În unele traduceri (AV) numele propriu este folosit şi în versetul precedent (2:19), în ciuda faptului că acolo este folosit articolul, în timp ce alte traduceri (RV, RSV) consideră că masoreţii au pus un punct greşit în text şi că numele propriu nu apare până în Geneza 4:25, întrucât traducătorii au observat că în cazul acesta, la fel ca şi în celelalte (3:17, 21) cuvântul apare fără un articol şi este precedat de prepoziţia le, care ar putea fi citită (la- <leha-), pentru a include articolul, fără a altera textul consonantic. Deşi au fost făcute încercări de a determina etimologia numelui, nu există un acord unanim, iar faptul că limba originală a omenirii nu a fost limba ebraică, facă ca aceste teorii să fie pure speculaţii academice. Este dar, însă, că folosirea cuvântului ‘adama, „pământ", „ţărână" în juxtapunere cu numele ’adam în Geneza 2:7 este intenţionată, şi această concluzie este confirmată de Geneza 3:19.

b. Starea primară a lui Adam

Adam s-a deosebit de animale, şi aceasta nu pentru că i-au fost aplicate epitetele nepes şi ruah, întrucât aceşti termeni sunt folosiţi uneori şi pentru animale, ci pentru că el a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, pentru că i s-a dat stăpânire peste toate animalele şi, poate, pentru că Dumnezeu a suflat în mod special în el suflare de viaţă (nesama) (VT 11, 1961, p. 177-187). Dumnezeu a făcut o grădină pentru Adam în *Eden (Geneza 2:8-14) şi l-a pus acolo ca să o lucreze şi să o păzească. Cuvântul „să o lucreze" (abad) este cel folosit în mod obişnuit pentru muncă sau trudă (de ex. Exod 20:9), aşa încât Adam nu era destinat să stea cu mâinile încrucişate. Se pare că hrana lui au fost fructele pomilor (Geneza 2:9, 16), roadele tufelor - mure, zmeură şi nuci (siah, EVV „plante") şi cerealele de pe câmp (eseb, Geneza 2:5). După aceea, Dumnezeu a adus la Adam toate animalele şi păsările ca să le dea nume şi, probabil, pentru ca el să cunoască caracteristicile şi potenţialul acestora (Geneza 2:19-20). Este posibil ca o descriere vagă a acestui fapt să fie găsită în textele din literatura sumeriană care descriu cum zeul Enki a făcut ordine în lume şi, printre alte lucruri, a pus animalele sub stăpânirea a două zeităţi mai mici.

c. Căderea

Dumnezeu a spus că „nu este bine ca omul să fie singur" (Geneza 2:18) şi de aceea a creat-o pe femeie (2:22) ca să-i fie un ajutor (*EVA) pentru om. Ispitită de şarpe, femeia l-a convins pe Adam să mănânce din rodul pomului de care Dumnezeu i-a poruncit să nu se atingă (Geneza 3:1-7) (*CĂDEREA), iar ca urmare a acestui fapt bărbatul şi femeia au fost izgoniţi din grădină (Geneza 3:23-24). Este evident că până la acel moment Adam a avut comuniune directă cu Dumnezeu. Când Adam şi femeia şi-au dat seama de goliciunea lor, ei au luat frunze de smochin şi le-au cusut laolaltă ca să-şi facă haine cu care să-şi acopere coapsele (hagora, Geneza 3:7), dovedind astfel că ei aveau unele deprinderi simple cum este cusutul. Adam a fost pedepsit cu izgonirea din grădină şi cu a-şi câştiga hrana cu sudoarea feţei, întrucât pământul (adama), în care avea să se întoarcă la moarte, a fost blestemat şi avea să producă spini şi pălămidă. El urma să fie în continuare agricultor, dar munca lui avea să fie de acum încolo mai grea decât în trecut (Geneza 3:17-19, 23). Au fost făcute paralele între acest episod şi mitul acadian despre Adapa, care în mod greşit a refuzat pâinea şi apa vieţii, pierzând în felul acesta nemurirea omenirii; dar asemănările sunt vagi. Dumnezeu le-a dat celor doi oameni haine de piele (Geneza 3:21), lăsând să se înţeleagă că de acum încolo ei aveau nevoie să se protejeze de vegetaţie şi de vremea rece.

Adam a avut doi fii, *Cain şi *Abel, iar după ce Cain l-a omorât pe Abel, Adam a avut un alt fiu, *Set, care să ia locul lui Abel (Geneza 4:25) şi care să continue linia de descendenţi credincioşi lui Dumnezeu. Adam era în vârstă de 130 (LXX 230) de ani când s-a născut Set şi după aceea a mai trăit 800 (LXX 700) de ani, trăind în total 930 de ani (Geneza 5:2-5 este în armonie cu LXX şi cu Pentateuhul Samaritean, acesta din urmă fiind în armonie cu MT cu privire la toate cele trei cifre) (*GENEALOGIE). Pentru a face o comparaţie, trebuie remarcat că în lista sumeriană de regi, primul rege dinainte de potop, Alulim, se spune că a domnit 28.800 de ani (un alt text dă cifra de 67.200), iar omologul său, Aloros, în scrierea Babyloniaka de Berossos, se spune că a trăit 36.000 de ani. Se presupune că Adam a avut şi alţi copii în afară de cei trei menţionaţi în Geneza. Perioada în care a trăit Adam şi locul exact unde a trăit constituie subiectul unei controverse.

BIBLIOGRAFIE
KB3, p. 14; C. Westermann, Biblischer Kommentar AT, I/l, 1976; pentru crearea omului, vezi A. Heidel, The Babylonian Genesis, 1951, p. 46-47, 66-72, 118-126; W. G. Lambert şi A. R. Miliard, Atrahasis. The Babylonian Story of the Flood, 1969, p. 8-9, 15, 54- 65; S. N. Kramer, „Sumerian Literature and the Bible", Analecta Biblica 12, 1959, p. 191-192; pentru Enki şi ordinea din lume, vezi History Begins at Sumer, 1958, p. 145-147; pentru Adapa, vezi Haidel, Genesis, p. 147-153; E. A. Speiser în ANET, p. 101-103; pentru lista regilor, vezi T. Jacobsen, The Sumerian King List, 1939, p. 70-71; A. L. Oppenheim, în ANET; p. 265.

T.C.M.


II. În Noul Testament

În afara scrierilor lui Pavel, se face uneori referire la Adam şi în evanghelii: Luca îl aşează în fruntea genealogiei lui Cristos (Luca 3:38), subliniind în felul acesta înrudirea lui Cristos cu întreaga omenire (vezi contrastul cu Matei 1:1 ş.urm.); Iuda 14 îl menţionează de asemenea pe Adam ca începătorul rasei umane. Crearea lui Adam şi Eva şi unirea lor care a urmat este folosită ca dovadă că Dumnezeu a vrut unirea dintre bărbat şi femeie, cu scopul ca aceştia să devină „un singur trup" (Matei 19:4-6; Marcu 10:6-9; unde se citează Geneza 1:27; 2:24). În tradiţia lui Marcu aceasta înseamnă că divorţul este interzis, dar Matei 19:9 adaugă o excepţie, cazurile de „curvie".

În scrierile lui Pavel, unirea dintre Adam şi Eva este folosită şi ca bază a învăţăturii despre relaţia dintre sexe: Geneza 2:24 este citat din nou în 1 Corinteni 6:16, pentru a arăta că unirea sexuală nu este o problemă banală sau lipsită de importanţă din punct de vedere etic, ci este întotdeauna o unire completă şi complexă a celor doi parteneri, iar în Efeseni 5:31, unde se argumentează că se referă şi la unirea dintre Cristos şi Biserică. În 1 Corinteni 11:7-9 există aluzii la ordinea creării lui Adam şi Eva şi la poziţia conferită de Dumnezeu bărbatului, iar Pavel foloseşte acest argument pentru a cere femeilor să fie supuse bărbaţilor lor (în ciuda v. 11 ş.urm.): bărbaţii nu trebuie să-şi acopere capul, întrucât ei sunt „chipul şi slava" lui Dumnezeu, dar femeile sunt „slava" bărbaţilor şi ele îşi dezonorează capul (în sens literal, şi poate în sens figurat - referindu-se la bărbaţii lor; cf. v. 3 ş.urm.) dacă nu-l acoperă, în mod asemănător, 1 Timotei 2:12-14 face apel la ordinea creării lui Adam şi Eva pentru a sprijini ideea că femeile, fiind subordonate bărbaţilor, nu ar trebui să ia cuvântul în adunări; această înferioritate este confirmată de faptul că Eva a fost cea care a fost înşelată şi dusă în păcat (cf. Sirah 25:24). Prin urmare, învăţăturile practice date aici cu privire la conduita femeii nu pot fi respinse ca fiind doar o acomodare la obiceiurile din vremea aceea, fără a pune la îndoială exegeza scripturală şi doctrina creaţiei care sunt aduse în sprijinul acestor practici sau fără a pune la îndoială logica potrivit căreia una decurge din cealaltă.

Principala folosire a numelui lui Adam în scrierile lui Pavel este în contrastul dintre Adam şi Cristos. La acest contrast s-ar putea să se facă aluzie şi în evangheliile sinoptice: descrierea ispitirii lui Isus în Evanghelia după Marcu (1:13) s-ar putea să reflecte ideea că Isus a restaurat starea omului în Paradis - prin învingerea ispitirii, prin faptul că a trăit intre animalele sălbatice şi prin faptul că -au slujit îngerii (cf. J. Jeremias, TDNT 1, p. 141). În mod asemănător, Luca 3:38 se referă la Adam folosind expresia „fiul lui Dumnezeu", o expresie care a fost folosită deja cu referire la Isus (1:35). Aceasta ar constitui o folosire pozitivă a povestirii despre Adam: Cristos este asemănat cu Adam, aşa cum era el înainte de căderea în păcat.

Pavel pune un accent mai mare pe deosebirile dintre Adam şi Cristos; lucrul acesta este adevărat cu privire la ambele pasaje în care dezvoltă această idee, 1 Corinteni 15 şi Romani 5:12-21. Este adevărat şi cu privire la o a treia referire posibilă la această idee, în materialul tradiţional folosit în Filipeni 2:6-11; acolo, însă, nu există nici o referire explicită la Adam, nici vreun citat direct din Geneza; în cel mai bun caz am putea spune că unele idei de aici, de ex. ascultarea, renunţarea la egalitatea cu Dumnezeu, implică un contrast Între Cristos şi Adam (cf. R. P. Martin, Carmen Chruti, 1967, p. 161-164.). 1 Corinteni 15 se referă de două ori la contrastul dintre Adam şi Cristos: prima dată, în v. 21-23, Pavel foloseşte acest contrast pentru a arăta că învierea lui Isus, pe care o acceptau corintenii, este o garanţie a faptului că „toţi" vor avea un destin similar, după cum toţi mor (observaţi timpul prezent) „în Adam"; nu spune că toţi au murit atunci când a murit Adam; dimpotrivă, toţi mor acum, la fel ca şi el. Expresia „în Adam" este formulată prin analogie cu „în Cristos" şi nu poate fi folosită pentru a arăta cum a fost formulată aceasta din urmă. Acelaşi contrast este preluat în v. 45-49: aici contrastul este între natura fizică a lui Adam, pe care o avem fiecare dintre noi în prezent, şi trupul spiritual care ne este promis la sfârşit, în virtutea învierii lui Cristos. Unii din Corint, peste măsură de încrezători din pricina darurilor lor spirituale aveau nevoie să li se amintească de faptul că ei continuau să facă parte dintr-un veac şi dintr-o omenire dominate de moarte (v. 26); răspunsul pe care li-l dă Pavel este că Scriptura (Geneza 2:7) dovedeşte că toţi oamenii sunt fiinţe fizice (v. 45; al doilea Adam de la sfârşitul vremurilor este o fiinţă spirituală, spune Pavel) şi „întâi nu vine ce este duhovnicesc, ci (mai degrabă) ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă" (v. 46); ei vor avea parte de învierea lui Cristos, într-o natură transformată, dar tot în trup, totuşi, nu într-un trup de „carne şi sânge" (v. 50); folosirea expresiei echivalentă a termenilor „Adam" şi „om" arată că Pavel este perfect conştient că „Adam" înseamnă „om".

Aceasă ultimă idee ne ajută să explicăm de ce introduce Pavel cealaltă referire majoră la Adam într-un mod atât de subtil (Romani 5:12: „printr-un singur om"). În pasajul care urmează, el prezintă în contrast pe Adam, care prin păcătuirea sa a declanşat reacţia în lanţ a păcatului şi consecinţa acesteia, moartea - prin decretul lui Dumnezeu, şi Cristos, care prin ascultarea sa a inaugurat un proces de mântuire prin care oamenii primesc darul lui Dumnezeu - neprihănirea (îndreptăţirea) şi „domnia în viaţă" (v. 17). Versetul 19 are un sens determinist, dar este bine să observăm timpurile verbale: îndreptăţirea multora este un fapt care a avut deja loc, în ciuda timpului viitor, şi am fi justificaţi să spunem că acest proces de îndreptăţire continuă să aibă loc; „vor fi făcuţi" ar putea foarte bine să însemne „vor deveni". Versetul 12 arată clar că moartea nu s-a răspândit în mod automat asupra tuturor oamenilor ca rezultat al păcatului lui Adam ci, dimpotrivă, s-a răspândit pentru că „toţi au păcătuit" şi au primit astfel pe drept sentinţa de condamnare la moarte; există o solidaritate a tuturor oamenilor în păcat, prin care noi suntem părtaşi şi trăim în păcatul celorlalţi oameni, dar această idee nu este exprimată în versetul discutat. Există de asemenea o putere, păcatul, care este mai mult decât un act individual de încălcare a legii sau chiar mai mult decât suma actelor individuale, şi la aceasta se face referire în termeni quasi-personali în v. 13. În v. 13 ş.urm. Pavel se ocupă cu problema celor care, spre deosebire de Adam, nu au avut o poruncă explicită a lui Dumnezeu pe care să o încalce; cu toate acestea ei au păcătuit, aşa cum arată domnia continuă a morţii de la Adam la Moise, până la darea Legii. Adam este „o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină" dar dezvoltarea acestei tipologii arată că este, în mare măsură, antitetică şi contrastantă (v. 15-19), adică, este o folosire cu sens negativ a povestirii despre Adam. În afară de aceasta, în timp ce păcatul lui Adam şi urmările acestuia constituie o istorie pur umană a omului aflat la voia consecinţelor propriilor sale acţiuni (cf. Romani 1:24, 26, 28), latura referitoare la Cristos, în această comparaţie conţine un element uman care are o pondere mult mai mare decât latura negativă; de aceea se repetă expresia „cu mult mai mult" (5:15, 17).

S-a dezbătut mult originea ideii comparaţiei dintre Adam şi Cristos, unii căutând-o în mitologia din Orientul Apropiat, sau, mai recent şi mai concret, în speculaţiile gnostice cu privire la omul primordial. Dar originea ideii ar trebui căutată în diferitele crezuri din iudaismul contemporan (lui Pavel) şi în învăţăturile lui Isus: restaurarea stării primordiale care va avea loc în final, contrastul dintre Adam şi diferite personaje din istoria lui Israel şi contrastul cu Mesia (cf. Syr. Baruch 73 ş.urm. şi 56:6), cât şi aşteptarea ca „omul" lui Dumnezeu (sau „Fiul omului") să vină la sfârşitul vremurilor. Pavel şi/sau tradiţia creştină au formulat tipologia Adam-Cristos pe baza acestor materiale.

Oricare ar fi concepţia despre originea umană pe care o susţine cineva, este adevărat că rasa umană are o istorie şi un început. Ideea lui Pavel este că toată această istorie, de la bun început, este marcată de păcat, că omul este răspunzător pentru această istorie plină de păcat, şi că păcatul unui om îi afectează pe ceilalţi şi lumea din jur.

BIBLIOGRAFIE
C.K. Barrett, From First Adam to Last, 1962; M. D. Hooker, NTS 6, 1959-60, p. 297-306; NIDNTT 1, p. 84-88; A. J. M. Wedderburn, NTS 19, 1972-3, p. 339-354.

A.J.M.W.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: