Adam (2)
ADAM (2).
I. În Vechiul Testament
Primul om, creat (bara, Geneza 1:27) de Dumnezeu după
chipul Său (şelem), în ziua a şasea, făcut (modelat) din ţărâna
pământului (adama) (aşa cum un olar modelează un vas, yasar,
Geneza 2:7) şi suflându-i în mod unic suflare de viaţă în nări (nismat
hayyim - vezi b, mai jos). Rezultatul acestui fapt a fost că „omul" a
devenit o fiinţă vie (nepes hayya). Miturile sumeriene şi babiloniene
despre creaţie sunt cunoscute, dar când sunt comparate cu descrierea creaţiei
în Biblie ele sunt primitive şi politeiste.
a. Etimologia
Numele Adam (adam), în afară de faptul că este un
nume propriu, are şi sensul de „omenire", un sens care apare în VT de vreo
500 de ori aşa încât atunci când numele apare însoţit de articolul hotărât (ha’adam)
trebuie tradus ca substantiv echivalent cu un nume propriu şi nu ca nume.
Cuvântul ‘adm apare de asemenea în limba ugarită şi are sensul de
„omenire". În descrierea *creaţiei în Geneza 1 şi 2, articolul însoţeşte
termenul ’adam în toate cazurile, cu excepţia a trei versete: 1:26, unde
este evident că intenţia autorului este să spună „om", în general; 2:5,
unde „om" (sau „nici un om") este în mod evident sensul cel mai
firesc; şi 2:20, primul loc unde textul ne permite să folosim numele propriu.
În unele traduceri (AV) numele propriu este folosit şi în versetul precedent
(2:19), în ciuda faptului că acolo este folosit articolul, în timp ce alte
traduceri (RV, RSV) consideră că masoreţii au pus un punct greşit în text şi că
numele propriu nu apare până în Geneza 4:25, întrucât traducătorii au observat
că în cazul acesta, la fel ca şi în celelalte (3:17, 21) cuvântul apare fără un
articol şi este precedat de prepoziţia le, care ar putea fi citită (la-
<leha-), pentru a include articolul, fără a altera textul consonantic.
Deşi au fost făcute încercări de a determina etimologia numelui, nu există un
acord unanim, iar faptul că limba originală a omenirii nu a fost limba ebraică,
facă ca aceste teorii să fie pure speculaţii academice. Este dar, însă, că
folosirea cuvântului ‘adama, „pământ", „ţărână" în juxtapunere
cu numele ’adam în Geneza 2:7 este intenţionată, şi această concluzie
este confirmată de Geneza 3:19.
b. Starea primară a lui Adam
Adam s-a deosebit de animale, şi aceasta nu pentru că i-au
fost aplicate epitetele nepes şi ruah, întrucât aceşti termeni
sunt folosiţi uneori şi pentru animale, ci pentru că el a fost făcut după
chipul lui Dumnezeu, pentru că i s-a dat stăpânire peste toate animalele şi,
poate, pentru că Dumnezeu a suflat în mod special în el suflare de viaţă (nesama)
(VT 11, 1961, p. 177-187). Dumnezeu a făcut o grădină pentru Adam în *Eden
(Geneza 2:8-14) şi l-a pus acolo ca să o lucreze şi să o păzească. Cuvântul „să
o lucreze" (abad) este cel folosit în mod obişnuit pentru muncă sau
trudă (de ex. Exod 20:9), aşa încât Adam nu era destinat să stea cu mâinile
încrucişate. Se pare că hrana lui au fost fructele pomilor (Geneza 2:9, 16),
roadele tufelor - mure, zmeură şi nuci (siah, EVV „plante") şi
cerealele de pe câmp (eseb, Geneza 2:5). După aceea, Dumnezeu a adus la
Adam toate animalele şi păsările ca să le dea nume şi, probabil, pentru ca el
să cunoască caracteristicile şi potenţialul acestora (Geneza 2:19-20). Este
posibil ca o descriere vagă a acestui fapt să fie găsită în textele din
literatura sumeriană care descriu cum zeul Enki a făcut ordine în lume şi,
printre alte lucruri, a pus animalele sub stăpânirea a două zeităţi mai mici.
c. Căderea
Dumnezeu a spus că „nu este bine ca omul să fie singur"
(Geneza 2:18) şi de aceea a creat-o pe femeie (2:22) ca să-i fie un ajutor
(*EVA) pentru om. Ispitită de şarpe, femeia l-a convins pe Adam să mănânce din
rodul pomului de care Dumnezeu i-a poruncit să nu se atingă (Geneza 3:1-7)
(*CĂDEREA), iar ca urmare a acestui fapt bărbatul şi femeia au fost izgoniţi
din grădină (Geneza 3:23-24). Este evident că până la acel moment Adam a avut
comuniune directă cu Dumnezeu. Când Adam şi femeia şi-au dat seama de
goliciunea lor, ei au luat frunze de smochin şi le-au cusut laolaltă ca să-şi
facă haine cu care să-şi acopere coapsele (hagora, Geneza 3:7), dovedind
astfel că ei aveau unele deprinderi simple cum este cusutul. Adam a fost
pedepsit cu izgonirea din grădină şi cu a-şi câştiga hrana cu sudoarea feţei,
întrucât pământul (adama), în care avea să se întoarcă la moarte, a fost
blestemat şi avea să producă spini şi pălămidă. El urma să fie în continuare
agricultor, dar munca lui avea să fie de acum încolo mai grea decât în trecut
(Geneza 3:17-19, 23). Au fost făcute paralele între acest episod şi mitul
acadian despre Adapa, care în mod greşit a refuzat pâinea şi apa vieţii,
pierzând în felul acesta nemurirea omenirii; dar asemănările sunt vagi.
Dumnezeu le-a dat celor doi oameni haine de piele (Geneza 3:21), lăsând să se
înţeleagă că de acum încolo ei aveau nevoie să se protejeze de vegetaţie şi de
vremea rece.
Adam a avut doi fii, *Cain şi *Abel, iar după ce Cain l-a
omorât pe Abel, Adam a avut un alt fiu, *Set, care să ia locul lui Abel (Geneza
4:25) şi care să continue linia de descendenţi credincioşi lui Dumnezeu. Adam
era în vârstă de 130 (LXX 230) de ani când s-a născut Set şi după aceea a mai
trăit 800 (LXX 700) de ani, trăind în total 930 de ani (Geneza 5:2-5 este în
armonie cu LXX şi cu Pentateuhul Samaritean, acesta din urmă fiind în armonie
cu MT cu privire la toate cele trei cifre) (*GENEALOGIE). Pentru a face o
comparaţie, trebuie remarcat că în lista sumeriană de regi, primul rege
dinainte de potop, Alulim, se spune că a domnit 28.800 de ani (un alt text dă
cifra de 67.200), iar omologul său, Aloros, în scrierea Babyloniaka de
Berossos, se spune că a trăit 36.000 de ani. Se presupune că Adam a avut şi
alţi copii în afară de cei trei menţionaţi în Geneza. Perioada în care a trăit
Adam şi locul exact unde a trăit constituie subiectul unei controverse.
BIBLIOGRAFIE
KB3, p. 14; C. Westermann, Biblischer Kommentar AT,
I/l, 1976; pentru crearea omului, vezi A. Heidel, The Babylonian Genesis,
1951, p. 46-47, 66-72, 118-126; W. G. Lambert şi A. R. Miliard, Atrahasis.
The Babylonian Story of the Flood, 1969, p. 8-9, 15, 54- 65; S. N. Kramer,
„Sumerian Literature and the Bible", Analecta Biblica 12, 1959, p.
191-192; pentru Enki şi ordinea din lume, vezi History Begins at Sumer,
1958, p. 145-147; pentru Adapa, vezi Haidel, Genesis, p. 147-153; E. A.
Speiser în ANET, p. 101-103; pentru lista regilor, vezi T. Jacobsen, The
Sumerian King List, 1939, p. 70-71; A. L. Oppenheim, în ANET; p. 265.
T.C.M.
II. În Noul Testament
În afara scrierilor lui Pavel, se face uneori referire la
Adam şi în evanghelii: Luca îl aşează în fruntea genealogiei lui Cristos (Luca
3:38), subliniind în felul acesta înrudirea lui Cristos cu întreaga omenire
(vezi contrastul cu Matei 1:1 ş.urm.); Iuda 14 îl menţionează de asemenea pe
Adam ca începătorul rasei umane. Crearea lui Adam şi Eva şi unirea lor care a
urmat este folosită ca dovadă că Dumnezeu a vrut unirea dintre bărbat şi
femeie, cu scopul ca aceştia să devină „un singur trup" (Matei 19:4-6;
Marcu 10:6-9; unde se citează Geneza 1:27; 2:24). În tradiţia lui Marcu aceasta
înseamnă că divorţul este interzis, dar Matei 19:9 adaugă o excepţie, cazurile
de „curvie".
În scrierile lui Pavel, unirea dintre Adam şi Eva este
folosită şi ca bază a învăţăturii despre relaţia dintre sexe: Geneza 2:24 este
citat din nou în 1 Corinteni 6:16, pentru a arăta că unirea sexuală nu este o
problemă banală sau lipsită de importanţă din punct de vedere etic, ci este
întotdeauna o unire completă şi complexă a celor doi parteneri, iar în Efeseni
5:31, unde se argumentează că se referă şi la unirea dintre Cristos şi
Biserică. În 1 Corinteni 11:7-9 există aluzii la ordinea creării lui Adam şi
Eva şi la poziţia conferită de Dumnezeu bărbatului, iar Pavel foloseşte acest
argument pentru a cere femeilor să fie supuse bărbaţilor lor (în ciuda v. 11
ş.urm.): bărbaţii nu trebuie să-şi acopere capul, întrucât ei sunt „chipul şi
slava" lui Dumnezeu, dar femeile sunt „slava" bărbaţilor şi ele îşi
dezonorează capul (în sens literal, şi poate în sens figurat - referindu-se la
bărbaţii lor; cf. v. 3 ş.urm.) dacă nu-l acoperă, în mod asemănător, 1 Timotei
2:12-14 face apel la ordinea creării lui Adam şi Eva pentru a sprijini ideea că
femeile, fiind subordonate bărbaţilor, nu ar trebui să ia cuvântul în adunări;
această înferioritate este confirmată de faptul că Eva a fost cea care a fost
înşelată şi dusă în păcat (cf. Sirah 25:24). Prin urmare, învăţăturile practice
date aici cu privire la conduita femeii nu pot fi respinse ca fiind doar o
acomodare la obiceiurile din vremea aceea, fără a pune la îndoială exegeza
scripturală şi doctrina creaţiei care sunt aduse în sprijinul acestor practici
sau fără a pune la îndoială logica potrivit căreia una decurge din cealaltă.
Principala folosire a numelui lui Adam în scrierile lui
Pavel este în contrastul dintre Adam şi Cristos. La acest contrast s-ar putea
să se facă aluzie şi în evangheliile sinoptice: descrierea ispitirii lui Isus
în Evanghelia după Marcu (1:13) s-ar putea să reflecte ideea că Isus a
restaurat starea omului în Paradis - prin învingerea ispitirii, prin faptul că
a trăit intre animalele sălbatice şi prin faptul că -au slujit îngerii (cf. J.
Jeremias, TDNT 1, p. 141). În mod asemănător, Luca 3:38 se referă la Adam
folosind expresia „fiul lui Dumnezeu", o expresie care a fost folosită
deja cu referire la Isus (1:35). Aceasta ar constitui o folosire pozitivă a
povestirii despre Adam: Cristos este asemănat cu Adam, aşa cum era el înainte
de căderea în păcat.
Pavel pune un accent mai mare pe deosebirile dintre Adam şi
Cristos; lucrul acesta este adevărat cu privire la ambele pasaje în care
dezvoltă această idee, 1 Corinteni 15 şi Romani 5:12-21. Este adevărat şi cu
privire la o a treia referire posibilă la această idee, în materialul
tradiţional folosit în Filipeni 2:6-11; acolo, însă, nu există nici o referire
explicită la Adam, nici vreun citat direct din Geneza; în cel mai bun caz am
putea spune că unele idei de aici, de ex. ascultarea, renunţarea la egalitatea
cu Dumnezeu, implică un contrast Între Cristos şi Adam (cf. R. P. Martin, Carmen
Chruti, 1967, p. 161-164.). 1 Corinteni 15 se referă de două ori la
contrastul dintre Adam şi Cristos: prima dată, în v. 21-23, Pavel foloseşte
acest contrast pentru a arăta că învierea lui Isus, pe care o acceptau
corintenii, este o garanţie a faptului că „toţi" vor avea un destin
similar, după cum toţi mor (observaţi timpul prezent) „în Adam"; nu spune
că toţi au murit atunci când a murit Adam; dimpotrivă, toţi mor acum, la fel ca
şi el. Expresia „în Adam" este formulată prin analogie cu „în
Cristos" şi nu poate fi folosită pentru a arăta cum a fost formulată
aceasta din urmă. Acelaşi contrast este preluat în v. 45-49: aici contrastul
este între natura fizică a lui Adam, pe care o avem fiecare dintre noi în
prezent, şi trupul spiritual care ne este promis la sfârşit, în virtutea
învierii lui Cristos. Unii din Corint, peste măsură de încrezători din pricina
darurilor lor spirituale aveau nevoie să li se amintească de faptul că ei
continuau să facă parte dintr-un veac şi dintr-o omenire dominate de moarte (v.
26); răspunsul pe care li-l dă Pavel este că Scriptura (Geneza 2:7) dovedeşte
că toţi oamenii sunt fiinţe fizice (v. 45; al doilea Adam de la sfârşitul
vremurilor este o fiinţă spirituală, spune Pavel) şi „întâi nu vine ce este
duhovnicesc, ci (mai degrabă) ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe
urmă" (v. 46); ei vor avea parte de învierea lui Cristos, într-o natură
transformată, dar tot în trup, totuşi, nu într-un trup de „carne şi sânge"
(v. 50); folosirea expresiei echivalentă a termenilor „Adam" şi „om"
arată că Pavel este perfect conştient că „Adam" înseamnă „om".
Aceasă ultimă idee ne ajută să explicăm de ce introduce
Pavel cealaltă referire majoră la Adam într-un mod atât de subtil (Romani 5:12:
„printr-un singur om"). În pasajul care urmează, el prezintă în contrast
pe Adam, care prin păcătuirea sa a declanşat reacţia în lanţ a păcatului şi consecinţa
acesteia, moartea - prin decretul lui Dumnezeu, şi Cristos, care prin
ascultarea sa a inaugurat un proces de mântuire prin care oamenii primesc darul
lui Dumnezeu - neprihănirea (îndreptăţirea) şi „domnia în viaţă" (v. 17).
Versetul 19 are un sens determinist, dar este bine să observăm timpurile
verbale: îndreptăţirea multora este un fapt care a avut deja loc, în ciuda
timpului viitor, şi am fi justificaţi să spunem că acest proces de îndreptăţire
continuă să aibă loc; „vor fi făcuţi" ar putea foarte bine să însemne „vor
deveni". Versetul 12 arată clar că moartea nu s-a răspândit în mod automat
asupra tuturor oamenilor ca rezultat al păcatului lui Adam ci, dimpotrivă, s-a
răspândit pentru că „toţi au păcătuit" şi au primit astfel pe drept sentinţa
de condamnare la moarte; există o solidaritate a tuturor oamenilor în păcat,
prin care noi suntem părtaşi şi trăim în păcatul celorlalţi oameni, dar această
idee nu este exprimată în versetul discutat. Există de asemenea o putere,
păcatul, care este mai mult decât un act individual de încălcare a legii sau
chiar mai mult decât suma actelor individuale, şi la aceasta se face referire
în termeni quasi-personali în v. 13. În v. 13 ş.urm. Pavel se ocupă cu problema
celor care, spre deosebire de Adam, nu au avut o poruncă explicită a lui
Dumnezeu pe care să o încalce; cu toate acestea ei au păcătuit, aşa cum arată
domnia continuă a morţii de la Adam la Moise, până la darea Legii. Adam este „o
icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină" dar dezvoltarea acestei tipologii
arată că este, în mare măsură, antitetică şi contrastantă (v. 15-19), adică,
este o folosire cu sens negativ a povestirii despre Adam. În afară de aceasta,
în timp ce păcatul lui Adam şi urmările acestuia constituie o istorie pur umană
a omului aflat la voia consecinţelor propriilor sale acţiuni (cf. Romani 1:24,
26, 28), latura referitoare la Cristos, în această comparaţie conţine un
element uman care are o pondere mult mai mare decât latura negativă; de aceea
se repetă expresia „cu mult mai mult" (5:15, 17).
S-a dezbătut mult originea ideii comparaţiei dintre Adam şi
Cristos, unii căutând-o în mitologia din Orientul Apropiat, sau, mai recent şi
mai concret, în speculaţiile gnostice cu privire la omul primordial. Dar
originea ideii ar trebui căutată în diferitele crezuri din iudaismul
contemporan (lui Pavel) şi în învăţăturile lui Isus: restaurarea stării
primordiale care va avea loc în final, contrastul dintre Adam şi diferite
personaje din istoria lui Israel şi contrastul cu Mesia (cf. Syr. Baruch 73 ş.urm.
şi 56:6), cât şi aşteptarea ca „omul" lui Dumnezeu (sau „Fiul
omului") să vină la sfârşitul vremurilor. Pavel şi/sau tradiţia creştină
au formulat tipologia Adam-Cristos pe baza acestor materiale.
Oricare ar fi concepţia despre originea umană pe care o
susţine cineva, este adevărat că rasa umană are o istorie şi un început. Ideea
lui Pavel este că toată această istorie, de la bun început, este marcată de
păcat, că omul este răspunzător pentru această istorie plină de păcat, şi că
păcatul unui om îi afectează pe ceilalţi şi lumea din jur.
BIBLIOGRAFIE
C.K. Barrett, From First Adam to Last, 1962; M. D.
Hooker, NTS 6, 1959-60, p. 297-306; NIDNTT 1, p. 84-88; A. J. M. Wedderburn,
NTS 19, 1972-3, p. 339-354.
A.J.M.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu