Asiria

Asiria

  13:19    

---

ASIRIA.

Numele unei ţări antice ai cărei locuitori erau numiţi asirieni. Este situată în câmpia superioară a Mesopotamiei, mărginită la V de deşertul Siriei, la S de Jebel Hamrin şi Babilonia iar la N şi E de dealurile Urartian (Armenian) şi Persian. Cea mai fertilă şi mai dens populată parte a Asiriei se află la est de râul central Tigru („Hidechel", Geneza 2:14,). Cuvântul evreiesc ‘assur (asir. „assur”) este folosit pentru a desemna atât ţara cât şi locuitorii. Numele Asiria a fost dat uneori acelor teritorii care au fost supuse regilor care au domnit la Ninive, Asur şi Cala, cetăţile cele mai importante. La apogeul puterii sale, în secolele al 8-lea şi al 7-lea î.Cr., aceste teritorii includeau Media şi sudul Anatoliei, Cilicia, Siria, Palestina, Arabia, Egipt, Elam şi Babilon.

În VT, Asur a fost considerat al doilea fiu a lui Sem (Geneza 10:22) şi nu a fost unul şi acelaşi cu Asuram („Aşurim"), un trib arab care descinde din Avram şi Chetura (Geneza 25:3) şi de *Aşuriţii din 2 Samuel 2:9 (unde probabil ar trebui să citim „Aşeriţi" sau fiii lui „Aşer" sau „Gheşur"; cf. Judecători 1:31-32). Asiria, care a fost întotdeauna deosebită cu grijă de Babilonia, desemnează acea putere politică ale cărei invazii în Israel şi Iuda au fost permise de Dumnezeu, deşi mai târziu Asiria a fost nimicită datorită nelegiuirii sale. Există referiri frecvente la această ţară (Isaia 7:18; Osea 11:5) şi la regii Asiriei (Isaia 8:4; 2 Împăraţi 15-19).

I. Istoria

a. Istoria veche, până la anul 900 î.Cr.  

Asiria a fost locuită din vremuri preistorice (de ex. Iarmo, cca. 5000 î.Cr.) şi vase de lut din perioadele cunoscute sub numele de Hassuna, Samarra, Halaf şi Ubaid (cca. 5000-3000 î.Cr.) au fost găsite într-o serie de localităţi, între care Assur, Ninive şi Cala, care - potrivit cu Geneza 10:11-12 - au fost întemeiate de emigranţi din Babilon. Deşi originea asirienilor continuă să fie controversată, se ştie că sumerienii au trăit în Assur în jurul anului 2900 î.Cr. şi limba şi cultura asiriană sunt îndatorate într-o mare măsură locuitorilor din sud. Potrivit listei asiriene a regilor, primii şaptesprezece regi din Asur „au locuit în corturi". Unul dintre aceştia, Tudiya, a făcut un tratat cu *Ebla în cca. 2300 î.Cr., aşa încât nu poate fi considerat doar un „strămoş eponim".

Regii Babilonului, inclusiv Sargon din Agade (*ACAD), cca. 2350 î.Cr., au făcut construcţii în Asiria la Ninive, iar la Assur a fost găsită o inscripţie a lui Amar-Su en din Ur (cca. 2040 î.Cr.). După căderea cetăţii Ur în mâna invadatorilor amoriţi, potrivit listei asiriene de regi, în Assur au domnit prinţi independenţi. Aceştia au stabilit legături comerciale cu Capadocia (cca. 1920-1870 î.Cr.). Samsi-Adad I (1813-1781 î.Cr.) a extins treptat teritoriile sale, iar fiii săi (Yasmah-Adad) şi Zimrilim au domnit la *Mari până când cetatea a fost cucerită de *Hammurapi, regele Babilonului. Odată cu sosirea grupurilor de mitani şi hurieni în regiunea superioară a Eufratului, influenţa Asiriei a intrat în declin, deşi a continuat să fie o comunitate agricolă prosperă ale cărei obiceiuri şi fel de viaţă pot fi văzute în tăbliţele de lut descoperite la *Nuzi. În timpul domniei lui Ashurballit I (1365-1330 î.Cr.), Asiria a început să câştige din nou ceva din măreţia ei din trecut. El a trimis scrisori lui Amenophis IV, regele Egiptului; Bumaburias II, regele Babilonului, s-a opus acestui schimb şi l-a declarat vasal al său (scrisorile de la Amarna). Totuşi, declinul stăpânirii mitanilor a permis redeschiderea drumurilor comerciale spre N şi în timpul domniei lui Arikden-ili (1319-1308 î.Cr.) şi Adadnirari I (1307-1275 î.Cr.) au fost recuperate teritorii care se întindeau spre V până la Carchemiş şi care fuseseră pierdute din vremea lui Samsi-Adad.

Salmanaser I (1274-1245 î.Cr.) a întreprins numeroase expediţii împotriva triburilor din dealurile de E şi împotriva noilor duşmani din Urartu . De asemenea, el a încercat să stăvilească forţele huriene prin campaniile sale din NV, în Hanigalbat. El a reconstruit *Cala şi aceasta a devenit capitala sa. Fiul său Tukulti-Ninurta I (1244-1208 î.Cr.) a trebuit să acorde o atenţie deosebită Babilonului, peste care a domnit timp de 7 ani, până când a fost asasinat de fiul său Assurnadinapli. La scurtă vreme după aceea Babilonia a devenit din nou independentă şi puterea ei s-a întărit pentru o vreme în timpul lui Tiglat-Pileser I (1115-1077 î.Cr.). El a purtat război cu (Muski) (*MEŞEC) şi cu triburile subariene, împingându-le spre N până la Lacul Van şi până la Mediterană, de unde a primit tribut de la Byblos, Sidon şi Arvad; în efortul său de a stăvili triburile aramee ((Ahlame)) din deşert el a întreprins expediţii până la Tadmor (Palmyra). Activităţile acestor triburi au împiedicat expansiunea Asiriei din cca. 1100 până în 940 î.Cr. şi au permis lui David şi Solomon să atace Siria (Aram).

b. Perioada neo-asiriană (900-612 î.Cr.)  

Sub conducerea lui Tukulti-Ninurta II (890-884 î.d. Cr.), asirienii au început să întreprindă acţiuni militare viguroase împotriva triburilor care asupreau Asiria . Fiul său, Assurbanipal II (883-859 î.Cr.), într-o serie de campanii strălucite a supus triburile din regiunea mijlocie a Eufratului şi a ajuns până în Liban şi Filistia, unde cetăţile de coastă i-au plătit tribut. El a trimis de asemenea expediţii în N Babilonului şi în dealurile din E. Domnia lui a marcat începutul unei presiuni puternice a Asiriei împotriva regiunilor din V şi aceasta avea să ducă la conflictul cu Israel. Mai mult de 50.000 de prizonieri au fost folosiţi pentru a mări cetatea Cala, unde Assurbanipal a construit o fortăreaţă nouă, un palat, mai multe temple, şi a început construirea unui zigurat. El a angajat artişti care să sculpteze basoreliefuri în sălile sale de audienţă, şi oameni pricepuţi care să îngrijească o grădină botanică, o grădină zoologică şi un parc.

Salmanaser III (858-824 î.Cr.), fiul lui Assurbanipal, a continuat politica tatălui său şi a extins considerabil graniţele Asiriei, devenind el însuşi slăpân de la (Urartu) până la Golful Persic, şi de la Media până la coasta Siriei şi la Cilicia (Tarsus). În anul 857 î.Cr., el a cucerit Carchemiş şi atacul său împotriva lui Bit-Adini (*EDEN, CASA LUI) a alertat oraşele-state importante din SV. Arhuleni, regele Hamatului, şi Hadadezer, regele Damascului, au format o coaliţie anti-asiriană de 10 regi care au înfruntat armata Asiriei în lupta decisivă de la Qarqar, în 853 î.Cr. Potrivit analelor asiriene, „Ahab israelitul (sir’alaia)" a contribuit cu 2.000 de care de război şi cu 10.000 de luptători cu această ocazie. După trei ani, Salmanaser a întreprins o serie de atacuri îndreptate în principal împotriva lui Hadadezer (probabil *BEN-HADAD I). În anul 841 î.Cr., al 18-lea an al lui Salmanaser, coaliţia s-a destrămat, aşa încât toată forţa armatei asiriene a putut fi îndreptată împotriva lui *Hazael, regele Damascului, care a purtat un război de hăituială în munţii Antiliban şi s-a retras în Damasc. Când asediul cetăţii a eşuat, Salmanaser a trecut prin Hauran până la Nahr el-Kelb, în Liban, şi acolo a primit tribut de la domnitorii Tirului, Sidonului şi de la „Iehu (Ya-u-a), fiul lui Omri". Acest fapt care s-a petrecut în timpul domniei lui Iehu, şi nu a lui Ioram, nu este menţionat în VT, dar este descris pe „Obeliscul negru" al lui Salmanaser de al Nimrud (Cala). El a poruncit ca diferite scene din campaniile sale să fie gravate pe plăcile de bronz de pe porţile templului de la Imgur-Bel (Balawat). (Acestea se află în prezent în Muzeul Britanic.)

Samsi-Adad V (823-811 î.Cr.) a fost obligat să întreprindă raiduri punitive în Nairi pentru a contracara comploturile rebelului Ispuini din Urartu; el a lansat de asemenea trei campanii împotriva Babilonului şi a fortăreţei Der de pe graniţa cu Elamul. (Samsi-Adad) a murit tânăr şi văduva sa, Sammuramat (Semiramis) a fost regentă până în 805 î.Cr., când fiul lor Adad-nirari III a fost destul de matur ca să poată prelua domnia. În această perioadă armata a întreprins expediţii în N şi V, şi Guzana (*GOZAN) a fost încorporată ca provincie asiriană. În anul 804 î.Cr., Adad-nirari a sprijinit Hamatul prin atacul împotriva Damascului, unde domnea *Hazael, fiul lui Ben-Hadad II - pe care el l-a numit cu titlul său aramaic de Mari’. Aceasta a dat Israelului o perioadă de răgaz când nu a mai fost atacat de Aram (2 Împăraţi 12:17; 2 Cronici 24:23 ş.urm.) şi mulţi domnitori au adus daruri regelui asirian în semn de recunoştinţă pentru ajutorul său. El spune că între cei care i-au adus tribut au fost „Hatti (Siria de N), Amurru (Siria de E), Tir, Sidon, ţara lui Omri (Israel), Edom şi Filistia, până la Mediterană". Stela de la Rimah (Asiria), cca. 796 î.Cr., îl include şi pe „Ioas, regele Samariei" (Ya’usu samerinaia) printre aceştia. Acţiunea Asiriei se pare că i-a permis lui Ioas să recucerească cetăţile de la graniţa de N care fuseseră ocupate de Hazael (2 Împăraţi 13:25). Se pare că nu au existat probleme interne, deoarece regele Asiriei a construit un palat nou în afara zidurilor fortăreţei din Cala.

Salmanaser IV (782-773 î.Cr.), deşi a fost hărţuit la graniţa de N de Argistis I, regele din Urartu, a menţinut presiunea asupra Damascului şi faptul acesta l-a ajutat pe Ieroboam II să extindă graniţele lui Israel până la Beqa’ („poarta Hamatului", 2 Împăraţi 14:25-28). Dar Asiria era slăbită de lupte interne, întrucât succesiunea la tron era incertă, deoarece Salmanaser a murit tânăr, fără să aibă urmaşi. În 763 î.Cr., o dată importantă în cronologia asiriană, a avut loc o înfrângere remarcabilă în N, marcată de acel „semn de rău augur", o eclipsă de soare. Încă o dată ţările din V au putut să se regrupeze ca să reziste la atacurile viitoare, aşa cum indică tratatul aramaic al lui Mati’el din Bit-Agusi (Arpad) cu Barga’ayah.

Cronicile lui Tiglat-Pileser III (744-727 î.Cr.) sunt fragmentare şi ordinea evenimentelor din domnia lui este incertă. Totuşi, el a fost un domnitor puternic care şi-a propus să recucerească şi chiar să extindă teritoriile care erau fidele zeului naţional Asur. În prima parte a domniei sale, el a fost proclamat rege al Babilonului, cu numele local Pul (u) (2 Împăraţi 15:19; 1 Cronici 5:26). În N el a luptat cu Sardur II, regele din Urartu, care a complotat cu statele siriene. Prin campanii neîncetate Tiglat-Pileser i-a înfrânt pe rebelii din cetăţile de-a lungul munţilor Antitaurus (Kashiari) până la Kummuh, a organizai ţările cucerite în provincii loiale regelui. Cetatea *Arpad a fost asediată timp de 2 ani (742-740 î.Cr.) şi în aceaslă perioadă Rezin, regele Damascului, şi alţi domnitori locali au adus tributul lor. În 738, în timp ce Tiglat-Pileser se afla în dealurile din N, o revoltă a fost instigată de „Azriau din Yaudi" în alianţă cu Hamatul. Yaudi era un oraş-stat mic din N Siriei; există totuşi posibilitatea ca referirea să fie la Azaria, regele lui Iuda. În această perioadă Tiglat-Pileser pretinde că a primit tribut de la Menahem (Meni himmu), regele Samariei, şi de la Hiram, regele Tirului. Acest eveniment nu este menţionat în VT, care menţionează însă o altă plată a tributului. În contractele asiriene contemporane se vede că suma de 50 de sicli de argint, cerută de la israeliţii bogaţi, era preţul unui sclav. Este evident că aceasta a fost o plată de răscumpărare, ca să evite deportarea (2 Împăraţi 15:20).

O serie de campanii întreprinse 2 ani mai târziu s-a încheiat cu cucerirea Damascului în 732 î.Cr. Potrivit analelor sale, Tiglat-Pileser a înlocuit pe Pecah, asasinul lui Pecahia, fiul lui Menahem, cu ’Ausi (Osea; cf. 2 Împăraţi 15:30). Probabil că aceasta s-a petrecut în 734 î.Cr., când armata asiriană a înaintat pe coasta Feniciei şi pe la „graniţa lui Israel" până la Gaza, al cărei rege, Hanunu, a fugit peste „Râul *Egiptului". Această acţiune în Palestina a fost, cel puţin în parte, un răspuns la apelul lui Iauhazi ((Ieho)Ahaz), regele lui Iuda (al cărui tribut este înscris alături de cel al lui Amon, Moab, Aşcalon şi Edom), care a cerut ajutor împotriva lui Reţin, regele Damascului, şi împotriva lui Pecah, regele lui Israel (2 Împăraţi 16:5-9). Israel Bit-Humria a fost atacat; cetatea Haţor din Galilea a fost distrusă (2 Împăraţi 15:29) şi mulţi prizonieri au fost duşi în exil. Ahaz a trebuit să plătească scump acest ajutor şi a trebuit să accepte obligaţii religioase (2 Împăraţi 16:10 ş.urm.); altarul străin a fost doar unul dintre simbolurile vasalităţii, celălalt fiind statuia regelui Tiglat- Pileser, înălţată în celatea cucerită Gaza.

Salmanaser V (726-722 î.Cr.), fiul lui Tiglat-Pileser III, a purtat de asemenea război cu ţările din V. Când Osea, vasalul Asiriei, nu a plătit tribul ca urmare a promisiunilor de ajutor din partea Egiptului (2 Împăraţi 17:4), Salmanaser a asediat Samaria (v. 5). După 3 ani, potrivii Cronicii babiloniene, „el a zdrobii rezistenţa cetăţii Samara’in" (Samaria?) aşa încât „regele Asiriei (care) a cucerit Samaria" (v. 6) şi i-a dus pe israeliţi în exil în regiunea superioară a Eufratului şi în Media, se poate să fie acelaşi rege asirian. Totuşi, întrucât succesorul său, Sargon II, spune mai târziu că el a cucerit Samaria, se poate ca acest rege care nu este numit în v. 6 să fi fost Sargon, care se poate să fi fost asociat cu Salmanaser în timpul asediului şi se poate să fi încheiat operaţiunea după moartea acestuia.

Sargon II (721-705 î.Cr.) a fost un conducător energic, la fel ca şi Tiglat-Pileser III. El scrie că atunci când locuitorii Samariei au fost îndemnaţi de Iau-bi’di, regele Hamatului, să nu plătească tributul, el a luat 27.270 (sau 27.290) de oameni din ţinutul Samariei, „împreună cu zeii lor în care s-au încrezut". Data exactă a acestui exil, care a zdrobit Israelul ca naţiune independentă, nu poate fi stabilită cu certitudine din cronica asiriană. Hanunu, regele din Gaza, s-a întors din Egipt cu ajutor militar şi de aceea Sargon a înaintat spre Rafia unde, în prima luptă dintre armatele celor două naţiuni puternice, el i-a înfrânt pe egipteni. În ciuda acestui fapt, conducătorii şi popoarele din Palestina au continuat să se bazeze pe Egipt pentru ajutor militar şi istoria acestei perioade constituie fundalul profeţiilor lui Isaia. În 715, Sargon a intervenit încă o dată, a jefuit Aşdodul şi Gatul şi a declarat că „a subjugat Iuda"; dar în VT nu există nici o dovadă că el ar fi ocupat ţara cu această ocazie. Sargon l-a înfrânt pe Pisiris din Carchemiş în 717 şi a condus o campanie în Cilicia. El a continuat raidurile asiriene împotriva lui Mannai şi a triburilor din regiunea Lacului Van (714 î.Cr.) care se agitau sub presiuni din partea cimerienilor. În S, el a invadat Elamul, a jefuit Susa şi l-a împins pe Marduk-apla-iddina II (*MERODA-BALADAN) în ţinuturile mlăştinoase de la Golful Persic. Sargon a murit înainte de încheierea lucrărilor la noul său palat din Dur-Sarrukin (Khorsabad).

În primii ani ai domniei sale, Sanherib (704-681 î.Cr.) a fost preocupat de înăbuşirea revoltelor care au izbucnit la moartea tatălui său. Pe când era prinţ moştenitor el a fost răspunzător pentru apărarea graniţei de N şi cunoştinţele dobândite în această perioadă s-au dovedit preţioase în relaţiile cu Urartu şi Media, şi în expediţiile sale militare care au ajuns în V până în Cilicia, unde cetatea Tarsus a fost cucerită în 698 î.Cr. Marduk-apla-iddina a ocupat tronul Babilonului (703-701 î.Cr.) şi pentru a-l detrona a fost nevoie de o expediţie militară puternică. Probabil că aceasta este perioada în care caldeii (haldeii) au cerut ajutorul lui Ezechia (2 Împăraţi 20:12-19). Împotrivirea lui Isaia faţă de această alianţă a fost justificată, deoarece în 689 î.Cr. asirienii l-au alungat pe Merodac-Baladan din ţară şi au jefuit Babilonul. O operaţiune navală care a fost planificată pentru a traversa Golful în urmărirea rebelului a fost anulată în urma primirii veştii că el a murit în Elam. În afară de aceasta, în anul 701 î.Cr. Sanherib a pornit împotriva Siriei, a asediat Sidonul şi s-a îndreptat spre S pentru a ataca Aşcalonul care s-a răzvrătit. Probabil că în această perioadă asirienii au asediat şi au cucerit Lachişul (2 Împăraţi 18:13-14), o victorie zugrăvită în basoreliefurile din palatul lui Sanherib de la Ninive. După aceea armata a înaintat să lupte cu egiptenii la Eltekeh. În timpul acestor deplasări de trupe în Iuda, Ezechia a plătit tribut (2 Împăraţi 18:14-16), fapt care este înscris în analele asiriene. Părerea celor mai mulţi cercetători este că mai târziu în cursul acestei campanii Sanherib „l-au închis pe Ezechia, iudeul, în Ierusalim, ca pe o pasăre în colivie" şi au cerut capitularea lui (2 Împăraţi 18:17 -19:9). Fără nici o explicaţie, asirienii au întrerupt pe neaşteptate asediul şi s-au retras (2 Împăraţi 19:35-36; cf. Herodot, 2. 141). Alţii sunt de părere că asediul Ierusalimului a avut loc în cursul unei alte campanii, probabil în timpul campaniei împotriva arabilor, în 686 î.Cr. Această datare presupune că nu sunt perioade neexplicate în cronologie şi că asediul a avut loc Între întoarcerea la Ninive şi asasinarea lui *Sanherib de către fiii săi, în luna Tebet din anul 681 î.Cr. (Isaia 37:38; 2 Împăraţi 19:37). Cronica babiloniană spune că Sanherib a fost omorât de „fiul său", şi că Esar-Hadon, fiul său mai tânăr care l-a succedat la tron, i-a urmărit pe fraţii săi rebeli în S Armeniei (pentru o discuţie mai completă cu privire la discrepanţa aparentă dintre VT şi textele asiriene în ce priveşte locul şi numărul asasinilor, vezi DOTT, p. 70-73).

Sanherib şi soţia sa Naqi’a-Zakutu, de origine semitică apuseană, au reconstruit în mare măsură Ninive, palatele, porţile şi templele, iar pentru a asigura aprovizionarea cu apă au fost construite apeducte (Jerwan) şi baraje. Acestea au fost folosite şi pentru a iriga parcurile întinse din jurul cetăţii. Prizonierii din campaniile sale, inclusiv evreii, au fost folosiţi la aceste lucrări şi sunt zugrăviţi în basoreliefurile de la palat.

Esar-Hadon (680-669 î.Cr.) a fost numit de tatăl său prinţ moştenitor cu 2 ani înainte de a ajunge la tron şi a fost vice-rege al Babilonului. Când babilonienii din S s-au răsculat, a fost suficientă o singură campanie pentru înfrângerea lor, iar Na’id-Marduk a fost instalat în 678 ca şi conducător al lor. O serie de campanii au fost necesare pentru a contracara maşinaţiile vecinilor lor, elamiţii. În zonele deluroase din N, raidurile periodice au menţinut tribul Zamua şi pe locuitorii din câmpia Mediei în supunere faţă de stăpânirea asiriană. Triburile din N au fost mai agitate, datorită uneltirilor lui Teuspa şi ale cimerienilor. Esar-Hadon a ajuns în conflict şi cu triburile sciţilor (lsguzai).

În partea de V, Esar-Hadon a continuat politica tatălui său de a cere tribut de la oraşele state, inclusiv de la cele din Cilicia şi Siria. Baal, regele Tirului, a refuzat să plătească şi a fost atacat, iar Abdi-Milki a fost asediat în Sidon timp de 3 ani, începând din 676. Această opoziţie faţă de dominaţia asiriană a fost instigată de Tirhaca, regele Egiptului, şi a atras o reacţie imediată. Esar-Hadon a mărit tributul, a adunat lemn, piatră şi alte materiale pentru noul său palat din *Cala şi pentru reconstruirea Babilonului. Se poate ca Manase să fi fost dus la Babilon tocmai în legătură cu aceste lucrări (2 Cronici 33:11). „Manase (Menasi), regele lui Iuda" este printre cei de la care Esar-Hadon a cerut tribut. Cei care au plătit tribut au fost „Baal din Tir, Qaus-(Chemoşh)-gabri din Edom, Muşuri din Moab, Şili-Bel din Gaza, Metinti din Aşcalon, Ikausu din Ecron, Milki-asapa din Gebel, ... Ahi-Milki din Aşdod cât şi 10 regi din Cirpu (Iad-nana)".

Întrucât aceste state îi datorau cel puţin o supunere formală, calea era deschisă pentru ca Asiria să-şi împlinească ambiţia de a stăpâni Delta Egiptului, de unde a fost îndreptată atât de multă împotrivire. Lucrul acesta a fost realizat printr-o expediţie majoră din 672 î.Cr., în urma căreia au fost instalaţi guvernatori asirieni la Teba şi Memphis. În acelaşi an Esar-Hadon i-a chemat pe vasalii săi să asiste la declararea lui Asurbanipal ca prinţ moştenitor al Asiriei şi a lui (Samas-sum-ukin) ca prinţ moştenitor al Babilonului. În felul acesta el a sperat să evite tulburări de felul celor care au marcat urcarea sa pe tron. Copii ale condiţiilor şi jurămintelor impuse cu prilejul acestei ceremonii prezintă interes pentru noi întrucât ne dau informaţii despre *”legământul" şi relaţiile pe care le stabilea între un suzeran şi vasalii săi. Pot fi făcute multe paralele între acest legământ şi terminologia din VT (D. J. Wiseman, Vassal-Treaties of Esar-Hadon, 1958). El arată că Manase, la fel ca şi ceilalţi conducători, a trebuit să jure loialitate veşnică lui Aşur, zeul naţional al suzeranului său (2 Împăraţi 21:2-7, 9). Sfârşitul domniei lui Esar-Hadon a fost marcat tocmai de revoltele pe care aceste „legăminte" erau menite să le prevină. Faraonul Tirhaca a instigat pe stăpânitorii băştinaşi din Egiptul Inferior să rupă tratatul. Esar-Hadon a murit la Hara, pe când mergea să înfrângă această insurecţie, şi a fost succedat de fiii săi, aşa cum a planificat.

Assurbanipal (668-cca. 627 î.Cr.) a continuat imediat campania neterminată a tatălui său şi a pornit împotriva lui Tirhaca (Tarqu); dar pentru a redobândi controlul asupra Egiptului a fost nevoie de trei campanii dificile şi de jefuirea Tebei în 663 (Naum 3:8, cetatea „No-Amon"). În timpul domniei sale, Asiria a atins cea mai mare extindere teritorială. Raidurile punitive împotriva rebelilor din Tir, Arvad şi Cilicia au făcut ca Asiria să intre în contact cu o altă putere politică în ascensiune - Lydia, al cărei rege Gyges a trimis emisari la Ninive ca să facă o alianţă împotriva cimerienilor. Raidurile asupra triburilor arabe şi restaurarea lui Manase, regele lui Iuda, numit Minse de Assurbanipal, probabil că a avut ca scop menţinerea unei căi libere spre Egipt. Cu toate acestea, Asiria a fost sortită să cadă cu repeziciune. Mezii şi-au întărit stăpânirea asupra triburilor învecinate şi au ameninţat teritoriul Asiriei. În anul 652 î.Cr. (Samas-sum-ukin) s-a răsculat şi lupta care a urmat cu Babilonul a împiedicat armata să lupte în ţinuturile mai îndepărtate şi s-a încheiat cu jefuirea capitalei de S în 648 î.Cr. Această răzvrătire a fost sprijinită de Elam şi de aceea Assurbanipal a înaintat împotriva capitalei *Susa în 645 şi a transformat-o în provincie asiriană. În absenţa incursiunilor frecvente ale armatei asiriene în sprijinul guvernatorilor locali şi a colectorilor de impozite, oraşele-state din V s-au îndepărtat treptat de Asiria, iar în Iuda această libertate s-a reflectat în reformele iniţiate de Iosia. Egiptul a devenit din nou independent şi a instigat din nou popoarele din Palestina.

Data morţii lui Assurbanipal este incertă (cca. 631-627 î.Cr.) şi au fost găsite foarte puţine texte istorice pentru această perioadă. Hoardele de sciţi (Umman-manda) au început să domine zona Eufratului Mijlociu şi Kyaxares, Medul, a asediat Ninive. Se poate ca Assurbanipal să fi delegat puterea fiilor săi Assur-etel-ilani (632-628 î.Cr.) şi Sin-sar-iskun (628-612 î.Cr.). Assurbanipal a fost interesat de artă. El a construit foarte mult în *Ninive, iar în palatul său şi în templul lui Nabu a adunat colecţii de tăbliţe (vezi secţiunea III. de mai jos, Literatura).

Odată cu ridicarea la putere a lui Nabopolasar, *haldeii i-au izgonit pe asirieni din Babilon în 625 î.Cr. Babilonienii s-au unit cu mezii pentru a cuceri Assur (614 î.Cr.) iar în iulie/august 612 î.Cr., aşa cum au prezis Naum şi Ţefania, Ninive a căzut în urma atacurilor lor. Aceste campanii sunt descrise în detaliu în Cronica babiloniană. Zidurile au fost sparte de inundaţii (Naum 1:8; Xenophon, Anabasis 3. 4) iar Sin-sar-ilkun) (Sardanapalus) a murit în flăcări. Timp de 2 ani guvernul lui (Assur-uballit) a rezistat la Haran, dar nu a primit nici un ajutor din Egipt, întrucât Neco a pornit prea târziu ca să împiedice căderea cetăţii în mâinile babilonienilor şi sciţilor, în 609 î.Cr. Asiria a încetat să existe şi teritoriul ei a fost ocupat de babilonieni.

Mai târziu „Asiria" a constituit o parte a Imperiului Persan, a Imperiului Elen (Seleucid) şi a Imperiului Parţilor; în această perioadă numele „Asiria" (Athura, în limba persană) a continuat să fie folosit ca un nume geografic general pentru a descrie fosta ţară (Ezechiel 16:28; 23:5-23).

II. Religia

Regele asirian era considerat regentul pe pământ al zeului naţional Assur, căruia îi raporta cu regularitate activităţile sale. Astfel, campaniile asiriene erau concepute, cel puţin în parte, ca un război sfânt împotriva celor care refuzau să recunoască suveranitatea lui sau care au încălcat graniţele ţării lui, şi erau urmăriţi fără milă dacă se răsculau. Templul principal al lui Assur era în capitala Assur şi se credea că diferite alte zeităţi protejau interesele altor cetăţi. Anu şi Adad locuiau la Assur şi aveau acolo temple şi zigurate, în timp ce Iştar, zeiţa războiului şi a dragostei, era venerată la Ninive, deşi fiind „Iştar din Arbela" ea stăpânea peste Erbil. Nabu, zeul înţelepciunii şi patronul ştiinţelor, avea temple atât la Ninive cât şi la Cala (Nimrud) unde existau biblioteci cu documente colecţionate de oficiali regali şi erau găzduite în parte în templul lui Nabu (*NEBO). Sin, zeul lunii, şi preoţii şi preotesele lui aveau un templu şi chilii la Ehulhul în Haran şi era în strânsă legătură cu omologul său din Ur. În general, consoartele divine şi zeităţile mai puţin proeminente aveau locuri de închinăciune în templele majore; astfel, la Cala, unde au fost descoperite temple ale lui Ninurta, zeul războiului şi al vânătoarei, ale lui Iştar şi Nabu, existau locuri pentru zeităţi cum sunt Shala, Gula, Ea şi Damkina. În cele mai multe privinţe, religia asiriană se deosebea prea puţin de cea babiloniană, din care a derivat, în ce priveşte rolul religiei în viaţa de fiecare zi, vezi secţiunea următoare.

III. Literatura

Viaţa de fiecare zi şi felul de gândire al asirienilor pot fi văzute în sutele de scrisori, documente economice şi administrative şi texte literare descoperite în cursul excavaţiilor. Astfel, prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr. este înţeleasă din scrisorile de la Mari şi Şemşara, iar perioada din jurul anului 1500, sub influenţă huriană, apare în scrisorile de la *Nuzi. Perioada cel mai bine cunoscută, însă, este cea a Imperiului neo-asirian; multe texte, inclusiv unele copiate în perioada asiriană mijocie, permit reconstituirea administraţiei şi a serviciului public. Astfel, analele istorice, înscrise pe prisme, cilindri şi tăbliţe de lut, au fost concepute iniţial ca introducere la inscripţiile care descriau lucrările de construcţie ale regelui; ele pot fi completate de texte care conţin cererile făcute de rege unei zeităţi (adeseori Şamaş) pentru semne care să-l îndrume în decizii cu privire la problemele militare sau politice. O serie de scrisori şi documente legale, cât şi analele, menţionează Israelul, Iuda şi oraşele-state din V (DOTT p. 46-75; Iraq 17, 1955, p. 126-154).

Asurbanipal, un om educat, a creat o bibliotecă prin importarea sau copierea textelor din arhivele existente la Ninive, Assur şi Cala, şi din centrele religioase babiloniene. În excavaţiile făcute în 1852-53 în palatul lui Assurbanipal din Ninive şi în templul lui Nabu, Layard şi Rassam au descoperit 26.000 de tăbliţe fragmentare, reprezentând aproape 10.000 de texte diferite. Această descoperire şi publicarea ei ulterioară a pus bazele studiului limbii semitice asiriene şi babiloniene, de care se deosebeşte mai ales ca un dialect. Scrierea cuneiformă, folosind vreo 600 de semne ca ideografe, silabe sau determinative, a fost preluată de la sumerieni. În prezent, cea mai mare parte a inscripţiilor semitice antice sunt în asiro-babiloniană (acadiană). Întrucât unele texte aveau traduceri sumeriene interliniare, această descoperire este importantă pentru studiul Umbii non-semitice care a supravieţuit pentru scopuri religioase, la fel cum este limba latină în Anglia.

Descoperirea în colecţia de la Ninive (Kuyunjik), aflată în prezent la Muzeul Britanic, a unei relatări babiloniene despre potop (Ghilgameş XI), publicată ulterior de George Smith în decembrie 1872, s-a dovedit a fi un stimulent pentru noi excavaţii şi s-a scris mult cu privire la relevanţa acestor descoperiri pentru VT. Textele din bibliotecă sunt manuale, vocabulare, liste de semne şi cuvinte, şi dicţionare. Textele mitologice, scrise în formă poetică, includ seria de douăsprezece tăbliţe numite în prezent „Epopeea lui Ghilgameş ", care descrie căutarea lui după viaţă eternă şi povestea pe care i-a spus-o Uta-napishtim despre felul în care a supravieţuit *potopul într-o corabie construită într-un mod aparte. Epopeea *creaţiei, numită Enuma elis, după expresia cu care începe, se ocupă în principal cu înălţarea lui Marduk în fruntea panteonului babilonian. O epopee babiloniană veche (Atra-hasis) descrie creaţia omului, după un atac împotriva zeilor, şi descrie şi Potopul. Acest text furnizează paralele mai apropiate cu VT decât Enuma elis sau Epopeea lui Ghilgameş . Alte epopei includ Coborârea lui Iştar în lumea subpământeană, în căutarea soţului ei Tammuz. Contrar multor teorii recente, nu a fost descoperit încă nici un text care să descrie învierea lui Tammuz. Unele legende au fost comparate cu incidente din VT; astfel, legenda despre Sargon din Agade spune că el a fost salvat la naştere prin punerea lui într-un coş de trestie pe râul Eufrat, de unde a fost salvat de un grădinar care l-a crescut să devină rege. Aceste texte literare acadiene conţin de asemenea legenda lui Etana, care a zburat la cer pe aripile unui vultur, şi legenda zeului plăgilor, Era, care a luptat împotriva Babilonului. Literatura de înţelepciune include poemul neprihănitului care suferă (Ludlul bel nemeqi), aşa numitul „Iov babilonian", teodicee babiloniană, precepte şi îndemnuri, între care sunt sfaturile înţelepciunii, zicători şi dialoguri ale unui pesimist şi sfaturi date unui prinţ; aceste scrieri fac parte din acelaşi gen literar cu scrierile de înţelepciune din VT, dar nu sunt scrise în acelaşi spirit. Există de asemenea colecţii de cântări, fabule, zicători populare, pilde, proverbe şi povestiri („Săracul din Nippur"), care sunt precursoarele formelor literare de mai târziu. Literatura religioasă este de asemenea bine reprezentată de tăbliţe grupate în serii de până la 90, având numele şi titlul scrise într-o notă finală (colofon). Majoritatea sunt preziceri bazate pe observarea ficatului sau măruntaielor animalelor de jertfă, sau bazate pe mişcările şi trăsăturile oamenilor, animalelor, păsărilor, obiectelor şi planetelor. Multe tăbliţe dau instrucţiuni pentru ritualuri menite să asigure bunăstarea regelui şi a ţării sale. Strâns legate de aceste texte sunt observaţiile atente care au constituit baza ştiinţei acadiene, în special a medicinei (prognoză şi diagnostic), a botanicii, geologiei, chimiei, matematicii şi care au stat la baza legilor. Pentru scopuri cronologice, listele care acoperă perioada de la cca. 1100 î.Cr. până la 612 î.Cr. dau numele eponimului limmu-oficial prin care era desemnat fiecare an. Acestea, împreună cu listele de regi şi datele astronomice furnizează un sistem de datare care are o precizie de câţiva ani.

IV. Administraţia

Ţara era condusă de rege, care era în acelaşi timp liderul religios şi comandantul suprem. El îşi exercita autoritatea direct, deşi în unele cazuri delega jurisdicţia locală unor guvernatori provinciali (de ex. *RABŞACHE, *RAB-SARIS) şi guvernatori de districte care strângeau tributul şi impozitele, plătite de obicei în natură. Ei erau sprijiniţi de expediţiile armatei asiriene, al cărei nucleu îl constituia un detaşament bine pregătit şi bine echipat de care de război, asediatori, arcaşi , suliţaşi şi prăştiaşi. Teritoriile cucerite deveneau supuse vasale zeului Assur printr-un jurământ şi erau obligate la loialitate politică şi religioasă faţă de Asiria. Cei care încălcau jurământul erau pedepsiţi prin represalii şi invazii, care aveau ca rezultat jefuirea şi distrugerea cetăţilor lor, omorârea liderilor rebeli şi sclavie şi exil pentru locuitorii în stare să lucreze. Cei care rănuneau erau puşi sub supravegherea unor lideri pro-asirieni. Lucrul acesta ne ajută să explicăm atât atitudinea profeţilor evrei faţă de Asiria cât şi teama statelor mici, Israel şi Iuda, de acest „cazan clocotind, dinspre miazănoapte", cf. Ieremia 1:13).

V. Arta

În cursul excavaţiilor au fost scoase la lumină multe exemple de artă asiriană, picturi murale, panouri smălţuite, basoreliefuri, statui, ornamente, sigilii cilindrice, sculpturi în fildeş, în bronz şi metal. Unele dintre basoreliefuri prezintă un interes deosebit deoarece stela şi obeliscul lui Salmanaser în din Nimrud menţionează Israelul şi s-ar putea să-l portretizeze pe Iehu. Sanherib, în sculpturile din palatul său din Ninive, zugrăveşte asediul Lachişului şi folosirea prizonierilor iudei la lucrările sale de construcţie; porţile de bronz de la Balawat arată armata asiriană luptând în Siria şi Fenicia. Alte basoreliefuri ale lui Assurnasirpal II la Nimrud şi ale lui Assurbanipal în „Vânătoarea de lei", la Ninive, oferă informaţii despre îmbrăcămintea, obiceiurile, operaţiunile militare şi civile ale asirienilor din secolul al 9-lea până în secolul al 7-lea î.Cr.

VI. Excavaţii

Primii exploratori au căutat cetatea biblică *Ninive (Kuyunjik şi Nebi Yunus) lângă Mosul; măsurători topografice au fost făcute de C. J. Rich în 1820, iar excavaţii au fost conduse în 1842-43 de Botta, în 1846-47,1849-51 şi 1853-54 de Layard şi Rassam, în 1903-5, 1927-32 de Muzeul Britanic, şi apoi de arheologi irakieni. Alte cetăţi majore excavate includ Assur Qala’at Shergat, excavată de expediţii germane (1903-14); *Cala (Nimrud), excavată de britanici - Layard (1842-52), Loftus (1854-5), Mallowan şi Oates (1949-63) - şi de irakieni şi polonezi; (Dur-Sharrukin) (Khorsabad), excavată de francezi (1843-45) şi americani (1929-35). Locuri preistorice au fost excavate la Jarmo, Hassuna, Thalathat, Umm, Dabaghiyah, Arpachiyah şi Tepe Gawra. Principalele localităţi din perioada asiriană mijlocie care au fost descoperite, în afară de Assur, sunt Tell Rimah şi Billa (Shibaniba). Între localităţile din perioada asiriană târzie includem Balawat (Imgur-Bel).

Pentru localităţi explorate între 1842-1939, vezi S. A. Pallis, The Antiquity of Iraq, 1956; pentru perioada 1932-56, vezi M. E. L. Mallowan, Twenty-Five Years of Mesopotamian Discovery, 1956; şi comunicările mai recente din revistele Iraq, Sumer (passim).

BIBLIOGRAFIE

Istorie: CAH, 1, 1971, p. 729-770; 2, 1975, p. 21-48, 274-306; 443-481; 3, 1978. Inscripţii: A. K. Grayson, Assyrian Royal Inscriptions, 1975-76; W. W. Hallo şi W. K. Simpson, The Ancient Near East; A History, 1971, cap. 5; A. L. Oppenheim, Letters from Mesopotamia, 1967; Ancient Mesopotamia, 1964; în ce priveşte raporturile cu VT: ANET, DOTT. Bibliografie generală: Reallexikon der Assyriologie, 1932-78. Artă: R. D. Barnett, The Assyrian Palace Reliefs, 1976; The Sculptures of Ashurbanipal, 1976; M. E. L. Mallowan, Nimrud and Its Remains, 1966; Diverse: G. van Driel, The Cult of Assur, 1976; J. N. Postgate, Taxation and Conscription in the Assyrian Empire, 1974.

D.J.W.