basme
BASME. (MIT,
MITOLOGIE) Gr. mythos, „basm", „poveste"; mythologia,
„povestire". Cuvintele din această familie apar rareori în LXX şi
niciodată nu apar în cărţi traduse din Biblia ebraică. În Cartea necanonică
„Înţelepciunea lui Isus Sirah" 20:20 un om dezagreabil este comparat cu „o
poveste spusă la momentul nepotrivit (mythos akairos)": de asemenea
în Baruh 3:23 „povestitorii de pilde (mythologoi)... calea înţelepciunii
n-au cunoscut". În NT mythos apare numai în epistolele pastorale şi în 2
Petru şi are întotdeauna un sens peiorativ. Lui Timotei i se spune să
descurajeze interesul faţă de „basme şi înşirări de neamuri fără sfârşit care
dau naştere mai mult la certuri de vorbe" (1 Timotei 1:4). Există referiri
similare la „basme lumeşti şi băbeşti" (1 Timotei 4:7), „basme" în
care învăţătorii falşi îi atrag pe ascultătorii care „îşi întorc urechea de la
adevăr" (2 Timotei 4:4). Sunt menţionate de asemenea „basme
evreieşti" cărora creştinii nu trebuie să le dea crezare (Tit 1:14).
Probabil că este vorba despre un amestec de speculaţii iudaizatoare şi
gnostice. Asemenea „basme" sunt prezentate în contrast cu adevărul
Evangheliei: „V-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus
Cristos nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care
am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui" (2 Petru 1:16).
În zilele noastre cuvintele din această familie au o gamă
largă de înţelesuri.
1. Şcoala de gândire „mit şi
ritual". „Mitul" este scenariul iar ritualul este prezentarea
dramatică a mitului. T. H. Gaster (Thespis, 1950) interpretează textele
religioase ugaritice ca „mituri" legate de ritualurile sezoniere de golire
şi umplere pe care încearcă să le reconstituie. Akitu sau sărbătoarea
Anului Nou în Babilon este considerată un exemplu de ritual tipic din Orientul
Apropiat în care regele joacă rolul zeului care moare şi învie, fiind
considerat întruparea zeului sau reprezentantul său mediator pentru popor. În
sensul acesta, un eveniment istoric sau o serie de evenimente istorice pot
servi ca „mit", cum este cazul cu naraţiunea din Exod 1-15 care poate fi privită
ca un mythos pentru repetarea anuală a cinei de Paşte, sau naraţiunea
patimilor Domnului poate fi privită ca mythos pentru Cina Domnului, care
este repetată şi mai frecvent (cf. 1 Corinteni 11:26).
2. Programul de „demitologizare". Acest program a fost lansat într-un eseu de R. Bultmann (New Testament and Mythology, 1941) care a susţinut că dacă vrem ca „ofensa" autentică a crucii să fie prezentată eficient în zilele noastre trebuie ca Evanghelia să fie curăţită („demitologizată") de elementele care aparţin concepţiei despre lume şi viaţă a oamenilor cărora le-a fost predicată pentru prima dată - nu numai universul „cu trei nivele", ci şi ideea că această lume poate fi invadată de puteri transcendente. S-a crezut (pe temeiuri neadecvate) că o parte a acestui complex mitologic din NT derivă de la un mit de răscumpărare de origine iraniană elaborat în diferite şcoli gnostice, în special în Mandaism.
3. „Mitul" în teologie.
Acesta este titlul unui eseu de M. F. Wiles (BJRL 59, 1976-7, p. 226 ş.urm.)
care se referă la un alt sens modern - sensul subînţeles, de ex. în titlul
simpozionului The Myth of God Incarnate (Mitul Dumnezeului întrupat),
1977 (la care a contribuit Wiles) şi în care mitul pare să fie o prezentare
plastică şi imaginativă a unei realităţi ontologice (cum este unirea divinului
şi umanului în esenţa personalităţii umane). Folosirea teologica a termenilor
din această familie datează încă de la D. F. Strauss (Life of Jesus,
1835), dar în limbajul general rămâne inacceptabilă datorită interpretării populare
a mitului ca fiind ceva neadevărat şi inducător în eroare, ca un miraj.
Abordarea lui C. S. Lewis şi a altora este mult mai diferită
şi mai adecvată; C. S. Lewis spune că „Mitul a devenit Fapt" când Dumnezeu
a devenit om, aşa încât aspiraţiile şi gândurile sufletului uman care până
atunci şi-au găsit o exprimare mitologică au primit un răspuns satisfăcătorul
evenimentele istorice ale Evangheliei, în întruparea şi răscumpărarea pe care o
vestesc.
BIBLIOGRAFIE
H. W. Bartsch (ed.), Kerygma and Myth, 1, 1953; 2,
1962; F. F. Bruce, „Myth and History", în C. Brown (ed.), History,
Criticism and Faith, 1976, p. 79 ş.urm.; idem., „Myth", NIDNTT
2, p. 643-647, cu bibliografie; D. Caims, A Gospel Without Myth, 1960;
S. H. Hooke (ed.), Myth, Ritual and Kingship, 1958; G. V. Jones, Christology
and Myth in the New Testament, 1956; C. S. Lewis, Till We Have Faces,
1956; W. Pannenberg, „The Later Dimensions of Myth in Biblical and Christian
Tradition", Basic Questions in Theology, 3, 1972, p. 1 ş.urm.; J.
W. Rogerson, Myth in Old Testament Interpretation, 1974.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu