cartea Cronici
CARTEA CRONICI.
I. Schiţa conţinutului
Cronicile relatează istoria Israelului până la întoarcerea
din exil, concentrându-se asupra problemelor importante din viaţa religioasă.
a. Introducere (1
Cronici 1-9): genealogii care urmăresc linia descendenţilor lui Adam prin
patriarhi (1) la seminţia lui Iuda (cu familia regală) (2:1-4:23) şi la
celelalte seminţii (4:24-8:40), continuând cu cei care s-au întors din exil
(9).
b. Faptele lui David (1
Cronici 10-29): preluarea puterii (10-12), aducerea chivotului la Ierusalim şi
planurile pentru construirea unui Templu permanent (13-17), victoriile sale
militare (18-20) şi pregătirile pentru construirea Templului (21-29).
c. Faptele lui Solomon
(2 Cronici 1-9): construirea şi dedicarea Templului şi celelalte realizări ale
sale.
d. Istoria lui Iuda după răzvrătirea triburilor din N şi
până la exil (2 Cronici 10-36): relatarea istoriei
regatului de S şi a domniilor succesive, o atenţie specială fiind acordată
reformelor religioase ale lui Ezechia şi Iosia. Încheierea (36:22-23)
prefaţează întoarcerea din exil.
II. Originea
Talmudul (Baba Bathra 15a) atribuie Cronicile lui
Ezra. La fel ca şi majoritatea cărţilor VT, însă, cartea Cronicilor este o
lucrare anonimă şi nu se poate trage nici o concluzie cu privire la autorul ei.
Interesul manifestat pentru leviţi s-a considerat că indică scrierea cărţii de
către leviţi, dar această deducţie nu este necesară. Datarea poate fi puţin mai
precisă. Ultimul eveniment la care se face aluzie este întoarcerea din exil (2
Cronici 36:22-23) şi Cronicile se poate să fi fost scrise la scurtă vreme după
acest eveniment, în comunitatea din Ierusalim. Pe de altă parte, lista
descendenţilor lui Ioiachin (Ieconia) (1 Cronici 3:17-24) pare să includă şase
generaţii după exil şi astfel ajungem la cca. 400 î.Cr., ca data cea mai
timpurie când a putut fi terminată cartea. Totuşi, se poate ca genealogiile să
fi fost completate ulterior şi partea principală a cărţii să fi fost scrisă la
scurtă vreme după exil. Nu există nici o reflectare certă a perioadei greceşti,
iar începutul şi sfârşitul Imperiului Persan (537-331 î.Cr.) probabil că
marchează limitele perioadei în care a fost scrisă cartea Cronicilor.
Naraţiunea din Cronici este continuată în Ezra iar ultimele
versete din Cronici sunt aproape identice cu primele versete din Ezra. Faptul
acesta a fost luat ca un indiciu că cel puţin Ezra 1-6 a fost iniţial o
continuare a Cronicilor. O variantă posibilă este că un autor de mai târziu a
vrut să furnizeze o asemena legătură (vezi H. G. M. Williamson, Israel in
the Books of Chronicles, 1977).
III. Caracteristici literare
Partea principală a lucrării, 1 Cronici 10 - 2 Cronici 36,
este paralelă cu 1 Samuel 31 - 2 Împăraţi 25 şi deseori cuvintele folosite sunt
identice cu aceste cărţi mai vechi. Deşi aceasta ar putea indica faptul ca
Cronicile şi Samuel-Împăraţi au folosit în mod independent material dintr-o
lucrare mai veche care este pierdută în prezent, pare mai probabil că
Samuel-Împăraţi a fost sursa principală pentru Cronici. Prin urmare, cartea
Cronicilor poate fi privită în esenţă ca o ediţie revăzută a lucrării mai
vechi, relaţia dintre ele fiind ca şi (potrivit teoriei obişnuite) cea dintre
Evanghelia Matei şi Luca şi Evanghelia după Marcu. („Cronicile" la care se
referă Cartea Împăraţi - de ex. 2 Împăraţi 20:20 - sunt analele regale mai
vechi şi nu cartea biblică a Cronicilor.)
Cartea Cronicilor se pare că a folosit o ediţie diferită a
cărţii Samuel-Împăraţi decât cea care apare în Biblia ebraică şi lucrul acesta
face dificilă identificarea cu certitudine a punctelor în care introduce
modificări faţă de Samuel-Împăraţi (vezi W. E. Lemke în HTR 58, 1965, p.
349-363). Dar se pare că materialul mai vechi a fost preluat uneori practic aşa
cum a fost (de ex. 1 Cronici 19), uneori a fost modificat (de ex. 1 Cronici
21), iar alteori a fost înlocuit cu o versiune alternativă (de ex. 2 Cronici
24). Uneori au fost omise secţiuni întregi (de ex. cele privitoare la regatul
de N) iar alte materiale au fost inserate (de ex. cu privire la pregătirile lui
David pentru construirea Templului). Materialul vechi şi cel nou este îmbinat
în secţiuni mai lungi care oferă o prezentare teologică şi istorică a unei
anumite perioade (de ex. domnia lui Ezechia) şi diferitele părţi îşi iau apoi
locul în cadrul complet nou în care cronicarul prezintă istoria relaţiei lui
Dumnezeu cu poporul Său, de la creaţie şi până la întoarcerea din exil.
Metoda folosită de autor sugerează pe de-o parte că el a
considerat Samuel-Împăraţi ca fiind un text religios autoritar, pe care a vrut
să-l aplice epocii sale. În contextul acesta autorul a fost descris ca un
exeget al lucrării anterioare (P. R. Ackroyd, „The Chronicler as Exegete",
JSOT 2, 1977) iar lucrarea sa a fost carcaterizată ca un midraş interpretativ
(M. D. Goulder, Midrash and Lection in Matthew, 1974: cu un capitol
despre Cronici). Pe de altă parte, el a vrut să aducă un mesaj specific de la
Dumnezeu, adaptat la nevoile poporului din zilele sale şi acesta este motivul
care duce la prelucrarea extensivă a textului său, omiţând ce este irelevant,
adăugând material care acum este relevant, modificând ceea ce putea induce în
eroare, şi aşa mai departe.
Cartea Cronicilor a fost privită ca o istorie de calitate
mai slabă decât Samuel-Împăraţi, deşi motivele acestei judecăţi au fost
îndoielnice. Concentrarea mai mult asupra problemelor ecleziastice decât asupra
celor politice face să fie mai depărtată decât Samuel-Împăraţi de idealul unui
istoric modern. Unele alterări aduse la Samuel-Împăraţi ridică probleme
istorice: trebuie remarcat că multe cifre financiare şi militare sunt mărite
foarte mult. S-ar putea ca acest fapt să fie un echivalent antic al unui coeficient
pentru inflaţie, deşi alterarea textului sau înţelegerea greşită au fost
suspectate de multe ori (vezi R. K. Harrison, IOT, 1970, p. 1163-1165).
Practicile religioase (de ex. aducerea jertfelor) sunt aduse în conformitate cu
legea din Pentateuh şi cu obiceiurile din vremea scriitorului - în privinţa
aceasta autorul se aseamănă poate cu un artist care pictează personajele din
trecut îmbrăcate în haine din vremea sa. Asemenea caracteristici au făcut să
fie pus la îndoială materialul suplimentar din Cronici şi care nu apare în
Samuel-Împăraţi. Dar în cazurile în care acest material poate fi verificat (de
exemplu, prin descoperiri arheologice) se pare că prezintă valoare istorică
(vezi J. M. Myers, 1 Chronicles, AB, 1965, p. lxiii şi passim (în
diferite pasaje) în două comentarii ale lui Myers),
IV. Accente
În alegerea şi tratarea materialului, Cronicile manifestă
anumite accente caracteristice, preocupare pentru închinarea cu credincioşie,
pentru curăţie şi pentru supunerea cu credinţă (vezi J. E. Goldingay, Biblical
Theology Bulletin 5, 1975, p. 99-126).
a. Închinarea cu credincioşie. Dacă comparăm relatarea domniilor lui David şi Solomon în
Samuel-Împăraţi şi în Cronici vom descoperi îndată că Cronicile nu se
interesează prea mult de realizările lor politice sau militare. Ei sunt
prezentaţi ca fondatorii închinării la Templu, care este „pivotul împărăţiei
Domnului pe pământ" (Myers, p. lxviii). De asemenea, lucrarea
profeţilor pe care îi prezintă Cronicile se concentrează asupra preocupării lor
pentru închinarea adevărată şi asupra activităţii lor la Templu, iar lucrarea
leviţilor este privilegiul mare de a conduce închinarea plină de bucurie la
Templu. Este normal ca preoţii să-şi împlinească rolul lor de aducere a
jertfelor la Templu, iar Cronicile remarcă adesea modul în care a fost
respectată Legea în ce priveşte desfăşurarea închinării potrivit cu voia lui
Dumnezeu.
b. Curăţie. Al
doilea motiv pentru care Cronicile pun accent pe David este convingerea că
seminţia lui David, Iuda, este adevăratul Israel. Dumnezeu a ales pe Iuda ca
lider al triburilor (aşa cum se vede în locul proeminent ocupat în genealogii),
iar din Iuda a ales pe David să fie rege peste Israel pentru totdeauna. Templul
a fost situat în capitala lui Iuda şi acolo era adusă închinarea plăcută lui
Iahve. Prin răzvrătirea lor, triburile din N s-au rupt de sfera harului şi a
acţiunii lui Dumnezeu. Domnul nu este cu ei şi Iuda ar trebui de asemenea să se
separe de ei - dar numai dacă ei persistă în răzvrătire. Uşa rămâne întotdeauna
deschisă pentru întoarcerea lor şi ei continuă să apară în lista genealogiilor
„împărăţiei complete a lui Dumnezeu" (M. D. Johnson, The Purpose of the
Biblical Genealogiei, 1969, p. 57).
c. Ascultare cu credinţă.
Multe dintre întâmplările pe care autorul le adaugă la cadrul constituit de
Samuel-Împăraţi pun accentul pe puterea lui Dumnezeu, în care poporul este
chemat să-şi pună încrederea în timpul crizelor cu care este confruntat. Multe
dintre celelalte modificări aduse la Samuel-Împăraţi sunt menite să arate şi
mai clar că dreptatea lui Dumnezeu poate fi văzută în istoria poporului Său,
aşa încât oamenii care sunt credincioşi lui Dumnezeu (sau care se căiesc de
păcatul lor) să găsească binecuvântare, în timp ce asupra oamenilor care se
abat de la El vin necazuri (cf. versiunile întâmplărilor cu Roboam, Ioas,
Manase şi Iosia).
V. Contextul şi implicaţiile ideilor conţinute în Cronici
Cartea Cronicilor este una dintre cărţile mai recente ale VT
şi dovedeşte cunoaşterea multor părţi ale VT. Genealogiile se bazează pe
Geneza, Iosua, etc., iar naraţiunea principală, aşa cum am remarcat, este
derivată în mod substanţial din Samuel-Împăraţi. Cronicile reflectă de asemenea
stilul şi modul de gândire din Deuteronom, cât şi accentul pus pe legile
„preoţiei" din levitic. Citează extensiv din Psalmi care apar în Psaltire,
iar omiliile pe care le include preiau expresii în special de la profeţi (vezi
G. von Rad, „The levitical Sermon în 1 and 2 Chronicles", în The
Problem of the Hexateuch and other Essays, 1966).
Cronicile reprezintă un curent important din gândirea
post-exilică, dar, bineînţeles, nu singurul curent. Punctul de vedere pe care-l
prezintă merită comparat cu altele, cum sunt cele prezentate în literatura
didactică (de înţelepciune) care pune întrebări profunde şi în literatura
profetică şi apocaliptică de orientare escatologică. Nu ar trebui exagerate
diferenţele dintre acestea, întrucât ele sunt diferenţe de nuanţă. Contribuţia
Cronicilor este să afirme că nu totul este o enigmă (aşa cum arată Iov şi
Eclesiastul că înclinau unii să creadă); de asemenea, Dumnezeu nu S-a retras
din istorie (aşa cum ar lăsa să se înţeleagă gândirea apocaliptică) până
într-un moment aşteptat când va interveni din nou. El poate fi cunoscut în
Templu şi în închinarea adusă acolo şi oamenii trebuie să se încreadă în El şi
să asculte de El în viaţa de fiecare zi, cu speranţă fermă că domnia Lui
milostivă va fi cunoscută în viaţa comunităţii. De asemenea, dacă au existat
unele grupuri prea înclinate să asimileze păgânismul din jur, sau altele care
au fost gata să se separe de oricine care nu avea sânge pur iudeu, Cronicile
îndeamnă la o poziţie fermă pentru calea lui Iahve, dar subînţelege sinceritate
şi acceptare pentru toţi cei care sunt gata să devină părtaşi la această
poziţie.
BIBLIOGRAFIE
În afară de lucrările citate mai sus, P. R. Ackroyd, 1
and 2 Chronicles, Ezra, Nehemiah, TBC, 1973; J. M. Myers, Int 20, 1966, p.
259-273; D. N. Freedman, CBQ 23, 1961, p. 436-442; bibliografie suplimentară
extensivă în H. G. M. Williamson, Israel in the Books of Chronicles,
1977.
J.E.G.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu