Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Cartea lui Ioel


CARTEA LUI IOEL

I. Schiţa conţinutului

Ioel discută patru subiecte principale: (a) devastările grozave produse de plăgile succesive de lăcuste, devastări care aveau o semnificaţie mai profundă; (b) rodnicia reînnoită a pământului în urma pocăinţei lui Israel; (c) darurile Duhului; (d) judecata finală a popoarelor care au năpăstuit pe Israel şi binecuvântarea viitoare a ţării lui Iuda. În toate aceste subiecte sunt întreţesute referiri primare şi escatologice.

a. Plaga lăcustelor, 1:1-12

Cu privire la lăcuste în VT, vezi de asemenea Exod 10:12-15et passim, împreună cu Psalmul 78:46; 105:34; de asemenea Proverbe 30:27; Naum 3:15,17 etc. (*ANIMALE.)

(i) Ioel afirmă în modul profetic obişnuit că a primit cuvântul Domnului şi dă numele său şi al tatălui său, nume care nu sunt cunoscute din alte surse (1:1).

(ii) Povara mesajului sau este copleşitoare - o plagă de lăcuste de proporţii înfricoşătoare, în roiuri succesive (1:2-4; cf. Exod 10:14). O discuţie etimologică, entomologică şi figurativă a v. 4 poate fi găsită în comentarii.

(iii) Efectele plăgii sunt descrise plastic (1:5-12). Prima care este menţionat, poate ironic, este că beţivului i s-a luat mustul de la gură. Dinţii oştirii de lăcuste sunt înfricoşători (cf. Proverbe 30:14 etc.) - au devorat până şi coaja smochinilor, scoţând la vedere interiorul alb şi plin de sevă. Preoţii din Templu ar trebui să jelească cu durerea unei fecioare bătrâne al cărei logodnic a murit în tinereţea ei, înainte de căsătorie, pentru că şi lucrurile pentru jertfă au fost consumate (cf. Daniel 8:11; 11:31; 12:11; contrast cu Isaia 1:11-15; Mica 6:6 etc.). Este descrisă plastic devastarea din lanuri, vii şi livezi.

b. Roadele pocăinţei, 1:13-2:27

(i) Preoţii trebuie să jelească îmbrăcaţi în sac şi cenuşă, cu post şi rugăciune, pentru ziua mâniei lui Dumnezeu, „cucerirea Cuceritorului", pentru a reflecta palid asonanţa ebr. izbitoare (1:13-15; vezi Naum 9:1; Estera 4:3, 16; Daniel 9:3 etc., în contrast cu Isaia 58:4 ş.urm.; Ieremia 14:12; Zaharia 7:5 etc.). Părerile VT despre jertfe şi post nu sunt contradictorii; multe lucruri depindeau de circumstanţe şi de modul particular de folosire. Ioel nu ar trebui condamnat pentru că ar părea să fie mai ritualist decât Amos şi Isaia.

(ii) Pare logic să considerăm că secţiunea următoare (1:16-20) este o rugăciune, în ciuda descrierii iniţiale a ravagiilor produse de lăcuste. V. 1:18 ar trebui tradus: „Ce să punem în ele?" - adică în hambarele şubrede care nu au fost reconstruite pentru că nu era nevoie de ele. Focul şi flacăra din v. 19 s-ar putea să fie căldura şi seceta sau chiar culoarea roşie aprinsă a corpului lăcustelor.

(iii) Profetul trece acum de la devastarea produsă de lăcuste la năvala lor iniţială şi o compară cu Ziua Domnului (2:1-11). V. 2b este un idiom oriental tipic (cf. Exod 10:14). Comparaţia roiului cu un foc care înaintează este plastică şi corectă. Pământul roditor devine un pustiu negru în urma lor (v. 3). Observarea lor directă este reflectată în compararea lăcustelor cu nişte călăreţi şi în paralela făcută între zgomotul înaintării lor rapide şi sunetul focului care se întinde repede într-un tufiş (v. 4-5). Oamenii sunt cuprinşi de groază în faţa înaintării neabătute, nestăvilite şi precise a mulţimilor nenumărate de asemenea insecte, care sunt invincibile doar prin numărul lor imens (v. 6-9). Lăcustele reale ar putea fi un simbol pentru popoarele (neamurile) adunate în valea hotărârii, înainte de judecata lor.

(iv) În ceasul de oroare nu este prea târziu să se căiască, sfâşiindu-şi inimile (2:12-14). Sfâşierea formală a hainelor poate fi un gest ipocrit; pocăinţa adevărată este în inimă. Lucrul acesta L-ar putea face chiar şi pe Dumnezeu să Se „căiască" de judecata Sa recentă adecvată şi ar putea să le dea din nou lucruri pentru jertfă. Acesta este un simbolism oriental şi nu subînţelege nicidecum ideea că Dumnezeu ar „păcătui".

(v) Este făcută o chemare nouă la o închinare specială la templu (2:15-17). Este adresată preoţilor şi poporului, menţionând copiii sugari, cei îmbătrâniţi de zile şi cei proaspăt căsătoriţi care, de obicei, se bucurau de scutire de îndatoririle publice. J. A. Bewer (ICC, 1911) arată în mod ingenios că imperativele sunt perfecte, fără schimbări de consoane, făcând ca v. 15 şi nu 18 să fie punctul pivotal al cărţii şi începutul unei naraţiuni continue.

(vi) Devastarea produsă de lăcuste va fi depăşită de abundenţa pe care o va da Domnul în urma pocăinţei (2:18-25). V. 20 înseamnă că trupurile fizice ale lăcustelor din Iudea vor fi duse de vânt în Marea Moartă şi în Marea Mediterană, iar după aceea se va simţi mirosul de putreziciune (18-25).


c. Darurile Duhului, 2:28-32

Revărsarea Duhului descrisă în acest pasaj este apogeul profeţiei. V. 28-29 şi 32 s-au împlinit în Ziua Cincizecimii; aspectele din v. 30 şi 31 au fost împlinite în patimile Domnului. Profeţia extatică ar putea include darul limbilor. Stâlpii de fum ar putea fi coloane de nisip ridicate de vârtejurile de vânt din deşert sau distrugerea cetăţilor condamnate. O eclipsă solară poate face ca luna să pară roşie ca sângele. Ce alt nume mântuitor ar putea fi prevestit în v. 32 dacă nu numele lui Isus? Orice lucru de aici are o semnificaţie - există însă un înţeles mai profund care ţine de zilele când ultimele grăunţe de nisip ale timpului uman se vor cufunda în nesfârşit.

d. Judecata duşmanilor lui Dumnezeu, 3:1-21

Înţelesul aparent al acestei secţiuni este prezicerea răzbunării divine împotriva popoarelor care au dis persat şi i-au persecutat pe evrei. Este clar că referirile din v. 3-8 sunt istorice. Lăcustele ar putea prevesti aceste armate de ne-evrei în ceasul scurt al biruinţei lor. Versetele 9-11 sunt de un sarcasm muşcător, când profetul îi îndeamnă pe păgâni să se războiască cu Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care va judeca popoarele adunate în valea hotărârii (v. 12,14; *IOSAFAT, VALEA LUI). Groaza descrisă în v. 15 ş.urm., 19a şi binecuvântarea din v. 18 nu s-au împlinit încă. Profeţia pământească este îngemănată cu escatologia în acest capitol bogat în prevestiri. Biserica creştină este moştenitoarea VT şi cuvântul cert al profeţiei - fie despre Egipt, fie despre altceva - se va împlini la timpul hotărât de Dumnezeu.

II. Autorul şi data

Aceasta este o lucrare literară extrovertă superbă, trădând o aromă iudee, dar care se preocupă în mod intrinsec de probleme mai importante decât politica acelei vremi. Datorită acestui fapt datarea este extrem de dificilă. Majoritatea cercetătorilor susţin (cf. W. Nowack, 1922; K. Marti, 1904) că Ioel reprezintă o scriere unitară, dar alţii contestă acest fapt (cf. Bewer, ICC). Teologii conservatori mai vechi au datat cartea în secolul al 8-lea î.Cr., pe vremea lui Amos şi Osea. Oesterley şi Robinson adoptă o datare târzie, în 200 î.Cr., în timp ce alţii o datează între aceste limite. R. K. Harrison (IOT, 1970, p. 874-882) discută problemele pe larg dar, punând accentul pe caracterul atemporal al cărţii, nu datează cartea „mai devreme de anul 400 î.Cr.". Dacă am considera corectă datarea mai veche, anumite strigăte de luptă profetice familiare ar fi fost rostite pentru prima oară de către Ioel. Se poate ca fierul de plug să fi fost considerat strămoşul săbiei, mai înainte de a se fi născut speranţa transformării inverse (Ioel 3:10; Isaia 2:4).

III. Caracteristici speciale

Cartea lui Ioel a fost vehicolul unei revelaţii divine cu o semnificaţie care, probabil, a depăşit priceperea lui. În cartea sa eternul se izbeşte de trecător, fapt care este trăsătura caracteristică a inspiraţiei autentice şi care este foarte evident. Lucrul acesta este adevărat în special în ceea ce priveşte descrierea lui uimitoare a dezastrului produs de plaga lăcustelor, care simbolizează mânia lui Dumnezeu şi pedepsirea păcatului. Restaurarea milostivă a poporului de către Dumnezeu, după pocăinţa poporului, este descrisă de asemenea în culori vii. Cartea conţine profeţii legate de moartea Domnului nostru, de venirea Duhului Sfânt şi de groaza şi speranţa asociate cu sfârşitul vremurilor. Aceasta este una dintre cele mai scurte şi totuşi una dintre cele mai tulburătoare şi iscoditoare cărţi ale VT

BIBLIOGRAFIE
S. R. Driver, Joel and Amos, CBSC, 1915; A. S. Kapelrud, Joel Studies, 1948; J. A. Thompson, „Joel’s Locusts in the Light of Near Eastern Parables", JNES 14, 1955, p. 52 ş.urm.; IB, 6, p. 727-760; L. C. Allen, Joel, Obadiah, Jonah and Micah, NICOT, 1976.

R.A.S.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: