Cartea lui Ioel
CARTEA LUI IOEL
I. Schiţa conţinutului
Ioel discută patru subiecte principale: (a)
devastările grozave produse de plăgile succesive de lăcuste, devastări care
aveau o semnificaţie mai profundă; (b) rodnicia reînnoită a pământului
în urma pocăinţei lui Israel; (c) darurile Duhului; (d) judecata
finală a popoarelor care au năpăstuit pe Israel şi binecuvântarea viitoare a
ţării lui Iuda. În toate aceste subiecte sunt întreţesute referiri primare şi
escatologice.
a. Plaga lăcustelor, 1:1-12
Cu privire la lăcuste în VT, vezi de asemenea Exod 10:12-15et
passim, împreună cu Psalmul 78:46; 105:34; de asemenea Proverbe 30:27; Naum
3:15,17 etc. (*ANIMALE.)
(i) Ioel afirmă în modul profetic obişnuit că a primit
cuvântul Domnului şi dă numele său şi al tatălui său, nume care nu sunt
cunoscute din alte surse (1:1).
(ii) Povara mesajului sau este copleşitoare - o plagă de
lăcuste de proporţii înfricoşătoare, în roiuri succesive (1:2-4; cf. Exod
10:14). O discuţie etimologică, entomologică şi figurativă a v. 4 poate fi
găsită în comentarii.
(iii) Efectele plăgii sunt descrise plastic (1:5-12). Prima
care este menţionat, poate ironic, este că beţivului i s-a luat mustul de la
gură. Dinţii oştirii de lăcuste sunt înfricoşători (cf. Proverbe 30:14 etc.) -
au devorat până şi coaja smochinilor, scoţând la vedere interiorul alb şi plin
de sevă. Preoţii din Templu ar trebui să jelească cu durerea unei fecioare
bătrâne al cărei logodnic a murit în tinereţea ei, înainte de căsătorie, pentru
că şi lucrurile pentru jertfă au fost consumate (cf. Daniel 8:11; 11:31; 12:11;
contrast cu Isaia 1:11-15; Mica 6:6 etc.). Este descrisă plastic devastarea din
lanuri, vii şi livezi.
b. Roadele pocăinţei, 1:13-2:27
(i) Preoţii trebuie să jelească îmbrăcaţi în sac şi cenuşă,
cu post şi rugăciune, pentru ziua mâniei lui Dumnezeu, „cucerirea
Cuceritorului", pentru a reflecta palid asonanţa ebr. izbitoare (1:13-15;
vezi Naum 9:1; Estera 4:3, 16; Daniel 9:3 etc., în contrast cu Isaia 58:4 ş.urm.;
Ieremia 14:12; Zaharia 7:5 etc.). Părerile VT despre jertfe şi post nu sunt
contradictorii; multe lucruri depindeau de circumstanţe şi de modul particular
de folosire. Ioel nu ar trebui condamnat pentru că ar părea să fie mai
ritualist decât Amos şi Isaia.
(ii) Pare logic să considerăm că secţiunea următoare
(1:16-20) este o rugăciune, în ciuda descrierii iniţiale a ravagiilor produse
de lăcuste. V. 1:18 ar trebui tradus: „Ce să punem în ele?" - adică în
hambarele şubrede care nu au fost reconstruite pentru că nu era nevoie de ele.
Focul şi flacăra din v. 19 s-ar putea să fie căldura şi seceta sau chiar
culoarea roşie aprinsă a corpului lăcustelor.
(iii) Profetul trece acum de la devastarea produsă de
lăcuste la năvala lor iniţială şi o compară cu Ziua Domnului (2:1-11). V. 2b
este un idiom oriental tipic (cf. Exod 10:14). Comparaţia roiului cu un foc
care înaintează este plastică şi corectă. Pământul roditor devine un pustiu
negru în urma lor (v. 3). Observarea lor directă este reflectată în compararea
lăcustelor cu nişte călăreţi şi în paralela făcută între zgomotul înaintării
lor rapide şi sunetul focului care se întinde repede într-un tufiş (v. 4-5).
Oamenii sunt cuprinşi de groază în faţa înaintării neabătute, nestăvilite şi
precise a mulţimilor nenumărate de asemenea insecte, care sunt invincibile doar
prin numărul lor imens (v. 6-9). Lăcustele reale ar putea fi un simbol pentru
popoarele (neamurile) adunate în valea hotărârii, înainte de judecata lor.
(iv) În ceasul de oroare nu este prea târziu să se căiască,
sfâşiindu-şi inimile (2:12-14). Sfâşierea formală a hainelor poate fi un gest
ipocrit; pocăinţa adevărată este în inimă. Lucrul acesta L-ar putea face chiar
şi pe Dumnezeu să Se „căiască" de judecata Sa recentă adecvată şi ar putea
să le dea din nou lucruri pentru jertfă. Acesta este un simbolism oriental şi
nu subînţelege nicidecum ideea că Dumnezeu ar „păcătui".
(v) Este făcută o chemare nouă la o închinare specială la
templu (2:15-17). Este adresată preoţilor şi poporului, menţionând copiii
sugari, cei îmbătrâniţi de zile şi cei proaspăt căsătoriţi care, de obicei, se
bucurau de scutire de îndatoririle publice. J. A. Bewer (ICC, 1911) arată în
mod ingenios că imperativele sunt perfecte, fără schimbări de consoane, făcând
ca v. 15 şi nu 18 să fie punctul pivotal al cărţii şi începutul unei naraţiuni
continue.
(vi) Devastarea produsă de lăcuste va fi depăşită de
abundenţa pe care o va da Domnul în urma pocăinţei (2:18-25). V. 20 înseamnă că
trupurile fizice ale lăcustelor din Iudea vor fi duse de vânt în Marea Moartă
şi în Marea Mediterană, iar după aceea se va simţi mirosul de putreziciune
(18-25).
c. Darurile Duhului, 2:28-32
Revărsarea Duhului descrisă în acest pasaj este apogeul
profeţiei. V. 28-29 şi 32 s-au împlinit în Ziua Cincizecimii; aspectele din v.
30 şi 31 au fost împlinite în patimile Domnului. Profeţia extatică ar putea
include darul limbilor. Stâlpii de fum ar putea fi coloane de nisip ridicate de
vârtejurile de vânt din deşert sau distrugerea cetăţilor condamnate. O eclipsă
solară poate face ca luna să pară roşie ca sângele. Ce alt nume mântuitor ar
putea fi prevestit în v. 32 dacă nu numele lui Isus? Orice lucru de aici are o
semnificaţie - există însă un înţeles mai profund care ţine de zilele când
ultimele grăunţe de nisip ale timpului uman se vor cufunda în nesfârşit.
d. Judecata duşmanilor lui Dumnezeu, 3:1-21
Înţelesul aparent al acestei secţiuni este prezicerea
răzbunării divine împotriva popoarelor care au dis persat şi i-au persecutat pe
evrei. Este clar că referirile din v. 3-8 sunt istorice. Lăcustele ar putea
prevesti aceste armate de ne-evrei în ceasul scurt al biruinţei lor. Versetele
9-11 sunt de un sarcasm muşcător, când profetul îi îndeamnă pe păgâni să se
războiască cu Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care va judeca popoarele adunate
în valea hotărârii (v. 12,14; *IOSAFAT, VALEA LUI). Groaza descrisă în v. 15
ş.urm., 19a şi binecuvântarea din v. 18 nu s-au împlinit încă. Profeţia
pământească este îngemănată cu escatologia în acest capitol bogat în
prevestiri. Biserica creştină este moştenitoarea VT şi cuvântul cert al
profeţiei - fie despre Egipt, fie despre altceva - se va împlini la timpul
hotărât de Dumnezeu.
II. Autorul şi data
Aceasta este o lucrare literară extrovertă superbă, trădând
o aromă iudee, dar care se preocupă în mod intrinsec de probleme mai importante
decât politica acelei vremi. Datorită acestui fapt datarea este extrem de
dificilă. Majoritatea cercetătorilor susţin (cf. W. Nowack, 1922; K. Marti,
1904) că Ioel reprezintă o scriere unitară, dar alţii contestă acest fapt (cf.
Bewer, ICC). Teologii conservatori mai vechi au datat cartea în secolul al
8-lea î.Cr., pe vremea lui Amos şi Osea. Oesterley şi Robinson adoptă o datare
târzie, în 200 î.Cr., în timp ce alţii o datează între aceste limite. R. K.
Harrison (IOT, 1970, p. 874-882) discută problemele pe larg dar, punând
accentul pe caracterul atemporal al cărţii, nu datează cartea „mai devreme de
anul 400 î.Cr.". Dacă am considera corectă datarea mai veche, anumite
strigăte de luptă profetice familiare ar fi fost rostite pentru prima oară de
către Ioel. Se poate ca fierul de plug să fi fost considerat strămoşul săbiei,
mai înainte de a se fi născut speranţa transformării inverse (Ioel 3:10; Isaia
2:4).
III. Caracteristici speciale
Cartea lui Ioel a fost vehicolul unei revelaţii divine cu o
semnificaţie care, probabil, a depăşit priceperea lui. În cartea sa eternul se
izbeşte de trecător, fapt care este trăsătura caracteristică a inspiraţiei
autentice şi care este foarte evident. Lucrul acesta este adevărat în special
în ceea ce priveşte descrierea lui uimitoare a dezastrului produs de plaga
lăcustelor, care simbolizează mânia lui Dumnezeu şi pedepsirea păcatului.
Restaurarea milostivă a poporului de către Dumnezeu, după pocăinţa poporului,
este descrisă de asemenea în culori vii. Cartea conţine profeţii legate de
moartea Domnului nostru, de venirea Duhului Sfânt şi de groaza şi speranţa
asociate cu sfârşitul vremurilor. Aceasta este una dintre cele mai scurte şi
totuşi una dintre cele mai tulburătoare şi iscoditoare cărţi ale VT
BIBLIOGRAFIE
S. R. Driver, Joel and Amos, CBSC, 1915; A. S.
Kapelrud, Joel Studies, 1948; J. A. Thompson, „Joel’s Locusts in the
Light of Near Eastern Parables", JNES 14, 1955, p. 52 ş.urm.; IB, 6, p.
727-760; L. C. Allen, Joel, Obadiah, Jonah and Micah, NICOT, 1976.
R.A.S.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu