convertire
CONVERTIRE.
I. Înţelesul cuvântului
Întoarcere sau reîntoarcere la Dumnezeu. Principalele
cuvinte pentru exprimarea acestei idei sunt, în VT, sub (tradus
„întoarcere"), iar în NT strephomai (Matei 18:3; Ioan 12:40:
diateza reflexivă exprimă caracterul reflexiv al acţiunii, cf. in franceză, „se
convertir"); epistrepho (folosit în mod obişnuit în LXX pentru a
traduce sub) şi substantivul înrudit epistrophe (numai în Faptele
Apostolilor 15:3). În textele din Matei 13:15; 18:3; Marcu 4:12; Luca 22:32;
Ioan 12:40; Faptele Apostolilor 3:19; 28:27 verbul epistrepho nu este
folosit la diateza pasivă. Verbele sub şi epistrepho pot fi
folosite tranzitive sau intranzitive: în VT se spune despre Dumnezeu că îi
întoarce pe oameni la Sine (15 ori); în NT se spune despre predicatori că îi
întorc pe oameni la Dumnezeu (Luca 1:16 ş.urm., reflectând pasajele din Maleahi
4:5-6; Iacov 5:19 ş.urm; probabil Faptele Apostolilor 26:18). Înţelesul
fundamental pe care-l exprimă cuvintele din grupul strepho şi sub
este acela de întoarcere înapoi (reîntoarcere: vezi Luca 2:39; Faptele
Apostolilor 7:39) sau întoarcere împrejur (vezi Apocalipsa 1:12). Sensul
teologic al termenilor reprezintă o transferare a acestei idei în domeniul
relaţiei omului cu Dumnezeu.
II. Folosirea în Vechiul Testament
VT vorbeşte mai mult despre convertiri naţionale ale
Israelului sau ale unei comunităţi păgâne (Ninive: Iona 3:7-10); există şi
câteva referiri la convertiri personale (cf. Psalmul 51:13; relatările despre
Naaman, 2 Împăraţi 5; Iosia, 2 Împăraţi 23:25; Manase, 2 Cronici 33:12 ş.urm.),
alături de profeţii despre convertiri mondiale (cf. Psalmul 22:27). În VT
convertirea înseamnă pur şi simplu întoarcerea la Iahve, Dumnezeul legământului
cu Israel. Pentru israeliţi, membrii prin naştere ai comunităţii legământului,
convertirea însemna întoarcerea la „Dumnezeul tău Iahve" (Deuteronom 4:30;
30:2, 10), cu sinceritate deplină, după o perioadă de lipsă de loialitate faţă
de condiţiile legământului. Prin urmare, în Israel convertirea era esenţială
pentru întoarcerea la Dumnezeu a celor care s-au abătut de la El. Motivul
pentru care indivizii sau comunităţile aveau nevoie să se „întoarcă la
Domnul" era că ei se îndepărtaseră de El sau rătăciseră de la căile Lui.
De aceea actele naţionale de întoarcere la Dumnezeu erau marcate frecvent de
„facerea unui *legământ" de către lider sau de către popor, adică, facerea
unei noi declaraţii solemne că de acum încolo ei vor fi pe deplin loiali
legământului lui Dumnezeu, de care s-au rupt în trecut (pe vremea lui Iosua,
Iosua 24:25; Iehoiada, 2 Împăraţi 11:17; Asa, 2 Cronici 15:12; Ezechia, 2
Cronici 29:10; Iosia, 2 Cronici 34:31). Baza teologică pentru aceste declaraţii
publice de convertire se află în doctrina despre legământ. Legământul lui
Dumnezeu cu Israel a fost o relaţie stabilă; căderile în idolatrie şi păcat au
atras asupra lui Israel pedepsele legământului (cf. Amos 3:2), dar nu au putut
distruge legământul; iar dacă Israel s-a întors din nou la Iahve, El S-a întors
spre ei cu binecuvântări (cf. Zaharia 1:3) şi naţiunea avea să fie restaurată
şi vindecată (Deuteronom 4:23-31; 29:1-30:10; Isaia 6:10).
VT, însă, afirmă cu tărie că prin convertire se înţelege
ceva mai mult decât o simplă exteriorizare a regretelor şi o schimbare a
comportării. Adevărata întoarcere la Dumnezeu, în orice circumstanţe, implică
umilirea de sine lăuntrică, o adevărată transformare a inimii şi o căutare
sinceră a Domnului (Deuteronom 4:29 ş.urm; 30:2,10; Isaia 6:9 ş.urm.; Ieremia
24:7), şi va fi însoţită de o cunoaştere dară a lui Dumnezeu şi a căilor Lui
(Ieremia 24:7; cf. 2 Împăraţi 5:15; 2 Cronici 33:13).
III. Folosirea în Noul Testament
În NT termenul epistrepho este folosit numai o
singură dată pentru întoarcerea la Cristos a unui creştin care a căzut în păcat
(Petru: Luca 22:32). În alte locuri cei care au alunecat de la credinţă sunt
îndemnaţi nu la convertire ci la pocăinţă (Apocalipsa 2:5,16,21 ş.urm; 3:3, 19)
iar cuvintele înrudite cu „convertire" se referă numai la acea decizie de
întoarcere la Dumnezeu prin care - prin credinţa în Cristos - un păcătos, evreu
sau dintre Neamuri, obţine intrarea prezentă în împărăţia escatologică a lui
Dumnezeu şi primeşte binecuvântarea escatologică a iertării păcatelor (Matei
18:3; Faptele Apostolilor 3:19; 26:18). Această convertire asigură mântuirea pe
care a adus-o Cristos. Este un eveniment unic, care are loc o dată pentru
totdeauna şi care nu se repetă, aşa cum indică folosirea timpului aorist al
verbelor. Convertirea este descrisă ca o întoarcere de la întunericul
idolatriei, de la păcat şi domnia lui Satan, la închinarea şi slujirea
Dumnezeului adevărat (Faptele Apostolilor 14:15; 26:18; 1 Tesaloniceni 1:9) şi
a Fiului Său Isus Cristos (1 Petru 2:25). Convertirea constă din *pocăinţă şi
*credinţă, pe care Cristos şi Pavel le leagă împreună ca două aspecte care
însumează cerinţele morale ale Evangheliei (Marcu 1:15; Faptele Apostolilor
20:21). Pocăinţa înseamnă o schimbare a gândurilor şi sentimentelor faţă de
Dumnezeu; credinţă înseamnă a crede Cuvântul Său şi a-ţi pune încrederea în
Cristosul Lui; convertirea include ambele aspecte. Astfel, observăm că atât
pocăinţa cât şi credinţa sunt legate de convertire, fiind într-o relaţie de
concept limitat şi concept cuprinzător (pocăinţă şi convertire, Faptele
Apostolilor 3:19; 26:20; credinţă şi convertire, Faptele Apostolilor 11:21).
Deşi NT descrie o serie de experienţe de convertire, unele
mai violente şi mai dramatice (de ex. convertirea lui Pavel, Faptele
Apostolilor 9:5 ş.urm.; a lui Corneliu, Faptele Apostolilor 10:44 ş.urm.; cf.
15:7 ş.urm.; a temnicerului din Filipi, Faptele Apostolilor 16:29 ş.urm.),
altele mai liniştite şi mai puţin spectaculoase (de ex. convertirea famenului.
Faptele Apostolilor 8:30 ş.urm.; a Lidiei, Faptele Apostolilor 16:14),
scriitorii nu arată nici un interes faţă de psihologia convertirii ca atare.
Luca rezervă spaţiu pentru trei relatări ale convertirii lui Pavel şi a lui
Corneliu (Faptele Apostolilor 10:5 ş.urm.; 22:6 ş.urm.; 26:12 ş.urm. şi 10:44
ş.urm.; 11:15 ş.urm.; cf. 15:7 ş.urm.) datorită semnificaţiei extrem de mari a
acestor evenimente din istoria Bisericii primare şi nu datorită vreunui interes
special pentru manifestările care au însoţit convertirile. Scriitorii concep
convertirea în mod dinamic - nu ca o experienţa, sau ca pe ceva care cade sub
incidenţa simţurilor, ci ca pe o acţiune, ca un lucru pe care-l face cineva -
şi ei o interpretează teologic, în termenii Evangheliei faţa de care
convertitul îşi exprima asentimentul şi pe care o acceptă. Din punct de vedere
teologic, convertirea înseamnă predarea de sine pentru unirea cu Cristos, simbolizată
de botez: unirea cu El în moarte - care aduce eliberare de sub pedeapsa şi
domnia păcatului - şi unirea cu El în învierea din moarte - pentru a trăi cu
Dumnezeu prin El şi pentru a umbla cu El în înnoirea vieţii prin puterea
Duhului Sfânt care locuieşte în cel convertit. Convertirea creştină este
predarea în mâinile lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor divin şi această
predare înseamnă a considera unirea cu Cristos un fapt real şi a trăi conform
cu el. (Vezi Romani 6:1-14; Coloseni 2:10-12, 20 ş.urm.; 3:1 ş.urm.)
IV. Concluzii generale
Întoarcerea la Dumnezeu în orice condiţii este, din punct de
vedere psihologic, o acţiune deliberată a omului, aleasă liber şi îndeplinită
în mod spontan. Totuşi, Biblia arată dar că în acelaşi timp convertirea este,
într-un sens mai fundamental, lucrarea lui Dumnezeu în om. VT spune că
păcătoşii s-au întors la Dumnezeu numai când au fost întorşi de Dumnezeu
(Ieremia 31:18 ş.urm.; Plângerile 5:21). NT ne învaţă că atunci când oamenii
vor şi lucrează pentru extinderea voiei lui Dumnezeu în ce priveşte mântuirea
lor, lucrarea lui Dumnezeu este aceea care-i face să acţioneze astfel (Filipeni
2:12 ş.urm.). De asemenea, el descrie convertirea iniţială a necredincioşilor
la Dumnezeu ca fiind rezultatul unei lucrări divine în ei, lucrare în care -
prin însăşi natura sa - ei nu au putut avea nici un rol, întrucât ea reprezintă
este în esenţă o vindecare a neputinţei spirituale care a împiedicat
întoarcerea lor la Dumnezeu până în acel moment: o înviere din morţi (Efeseni
2:1 ş.urm.), o naştere din nou (Ioan 3:1 ş.urm.),
O deschidere a inimii (Faptele Apostolilor 16:14), o
deschidere şi o luminare a ochilor orbiţi (2 Corinteni 4:4-6), precum şi
căpătarea unei noi înţelegeri (1 Ioan 5:20). Omul primeşte Evanghelia numai
pentru că iniţial Dumnezeu a lucrat în el în felul acesta. Relatările
convertirii lui Pavel şi diferitele referiri la puterea şi convingerea pe care
o dă Duhul cuvântului care produce convertirea (cf. Ioan 16:8; 1 Corinteni 2:4
ş.urm.; 1 Tesaloniceni 1:5) arată că Dumnezeu îi atrage pe oameni la sine cu un
sentiment puternic, chiar copleşitor, de constrângere divină. Astfel,
traducerea verbului activ „a se întoarce" cu o formă pasivă, „a fi
convertit", deşi este o traducere greşită, este corectă din punct de
vedere teologic. (*ÎNNOIRE.)
BIBLIOGAFIE
G. Bertram, TDNT 7, p. 722-729; F. Laubach, J. Goetzmann, U.
Becker, NIDNTT 1, p. 354-362.
J.I.P.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu