conştiinţă
CONŞTIINŢĂ.
I. Cadrul general
VT nu are un cuvânt pentru conştiinţă iar termenul gr. syneidesis
este practic absent din LXX. Dacă conceptul pe care îl desemnează nu poate fi
considerat o invenţie a scriitorilor NT, originea cuvântului trebuie căutată în
lumea ideilor gr. şi nu evr. De fapt, mulţi cercetători optează pentru o
origine stoică a termenului, inclusiv C. H. Dodd (Romans în MNTC, p.
35-37), C. K. Barrett (Romans în BNTC, p. 53) şi J. Moffatt (despre 1
Corinteni 8:7 ş.urm. În MNTC. Dar C. A. Pierce (Conscience in the New
Testament, 1955, p. 13 ş.urm.) sugerează că originea cuvântului din NT
trebuie căutată în gândirea populară nefilozofică greacă (vezi şi J. Dupont, Gnosis,
1949, p. 267). Pierce crede de asemenea că termenul a intrat în NT ca rezultat
al tulburărilor de la Corint, unde se făcea apel la „conştiinţă" pentru a
justifica acţiuni controversate, în special mâncarea lucrurilor jertfite
idolilor (Pierce, p. 60 ş.urm.; cf. 1 Corinteni 8:7-13). Lucrul acesta poate
explica absenţa termenului în VT şi în evanghelii, cât şi prevalenţa sa în
scrierile lui Pavel - în special în epistolele către corinteni.
II. Înţelesul termenului
Cuvântul de bază din grupul de cuvinte de care aparţine syneidesis
este synoida, care apare rareori în NT şi înseamnă „eu ştiu împreună cu
alţii" (Faptele Apostolilor 5:4, cf. etimologia strictă a cuvântului conscientia,
echivalentul latin al syneidesis) sau - aşa cum este folosit în construcţia
gramaticală particulară hauto syneidenai - ceva înrudit cu capacitatea
de „auto-cunoaştere" (1 Corinteni 4:4, unde NEB traduce: „Nu am nimic pe
conştiinţă"), înţelesul principal al termenului syneidesis în NT
este o extindere a acestei idei şi denotă mai mult decât „conştiinţă de
sine", întrucât include judecata morală cu privire la calitatea (bună sau
rea) a unei acţiuni conştiente. Într-o oarecare măsură, iudaismul a pregătit
deja calea pentru acest înţeles.
În VT, ca şi în filozofia gr., judecata acţiunilor era
prerogativul statului sau al legii. Dar în 1 Samuel 24:5, în expresia: „Inima
(lui David) îi bătea" (ebr. leb), inima joacă rolul conştiinţei şi
se conformează înţelesului obişnuit al cuvântului „conştiinţă" în gr.
populară, desemnând durerea suferită de un om atunci când acţiunile sale au
„depăşit limitele morale ale naturii sale" (Pierce, p. 54; efectul unei
„conştiinţe pătate" în sensul acesta este ilustrat de acţiunea lui Adam şi
Eva în Geneza 3:8, deşi nu este folosit termenul specific). Singurul text unde syneidesis
apare ca atare în LXX (în afara Apocrifelor) este Eclesiastul 10:20, unde
expresia en syneidesei sou este tradusă: „Nu blestema pe împărat nici
chiar în gând" (sensul literal evr. este „cunoaştere"). Este evident
că această expresie nu urmează tiparul arătat mai sus; o anticipare clară a
sensului termenului syneidesis din NT poate fi întâlnită numai în Cartea
înţelepciunii 17:11, singurul caz cert de folosire în Apocrife (NEB: „Răutatea
se dovedeşte a fi un lucru laş când este condamnată de un martor lăuntric şi în
strânsoarea conştiinţei prevesteşte un dezastru"). (Dar cf. Iov 27:6; şi
Cartea înţelepciunii lui Sirah 14:2, şi varianta din 42:18.)
III. Folosirea termenului în Noul Testament
În NT folosirea termenului „conştiinţă" trebuie
examinată pe fondul „ideii de Dumnezeu, sfânt şi drept, Creator şi Judecător,
Răscumpărător şi Cel ce dă viaţă" (Pierce, p. 106). Adevărul acestei
observaţii este evident din faptul că scriitorii NT privesc conştiinţa omului
dintr-o perspectivă negativă, ca un instrument de judecată, cât şi dintr-o
perspectivă pozitivă, ca o modalitate de călăuzire.
Termenul syneidesis apare frecvent în scrisorile lui
Pavel, precum şi în Evrei, 1 Petru şi în două cuvântări (ale lui Pavel) din
Faptele (23:1; 24:16). În gândirea lui Pavel acest cuvânt descrie în primul
rând durerea simţită de om când a făcut ceva rău (vezi Romani 13:5, unde Pavel
îndeamnă la „supunere" din pricina judecăţii lui Dumnezeu manifestată
personal şi social prin syneidesis şi orge). Omul este eliberat
de aceasta prin moartea faţă de păcat, prin încorporarea sa în Cristos (cf.
Romani 7:15; 8:2). Totuşi, uneori conştiinţa omului - facultatea prin care el
înţelege cerinţele morale ale lui Dumnezeu şi care îi produce durere atunci
când nu le satisface - poate să fie educată în mod inadecvat (1 Corinteni 8:7),
poate slăbi (v. 12) sau poate fi pângărită (v. 7; cf. Tit 1:15), poate fi
veştejită şi, în cele din urmă, poate deveni insensibilă (cf. 1 Timotei 4:2).
Prin urmare, conştiinţa este important să fie educată în mod adecvat şi să fie
informată de Duhul Sfânt. Acesta este motivul pentru care „conştiinţa" şi
„credinţa" nu pot fi separate. Prin pocăinţă şi credinţă omul este
eliberat de conştiinţă ca „durere"; dar credinţa este mijlocul prin care
conştiinţa este adusă la viaţă şi instruită. A umbla în „înnoirea vieţii"
(Romani 6:4; „a trăi o viaţă nouă", în trad. rom.) implică o credinţă vie,
în creştere, prin care creştinul este deschis faţă de influenţa Duhului (Romani
8:14); lucrul acesta, la rândul lui, este garanţia unei conştiinţe „bune"
şi „curate" (1 Petru 3:16; cf. Faptele Apostolilor 23:1).
Un caz important de folosire şi elaborare a conceptului de syneidesis
de către Pavel îl întâlnim în Romani 2:14 ş.urm. Pasajul dă de înţeles că revelaţia
generală prin care Dumnezeu se descoperă ca un Dumnezeu bun şi care cere
bunătate, îi confruntă pe toţi oamenii cu responsabilitatea morală. Pentru
evrei cerinţele divine au fost expuse clar în Codul de pe Sinai, în timp ce
Neamurile „fac din fire" ceea ce cere legea. Dar recunoaşterea
obligaţiilor sfinte, fie de către evrei, fie de către ne-evrei, este un fapt
înţeles în mod individual (legea „este scrisă în inimile lor", v. 15) şi
sunt judecaţi din punct de vedere moral potrivit cu răspunsul lor personal
(deoarece „conştiinţa lor depune mărturie" alături de priceperea din
inimile lor, ibid.). Prin urmare, „conştiinţa" aparţine tuturor oamenilor
şi prin ea sunt cunoscute în mod activ caracterul şi voinţa lui Dumnezeu. În
acelaşi timp, conştiinţa poate fi privită ca o forţă „independentă" de om
în sine (cf. Romani 9:1; şi ecoul doctrinei lui Pavel despre „conştiinţă"
în Romani la Ioan 8:9, în expresia „mustraţi de cugetul (conştiinţa) lor"
- deşi expresia aceasta este respinsă de VSR şi NEB, şi întreaga pericope de
adultera este omisă din cele mai bune manuscrise).
La fel ca şi Pavel, scriitorul Epistolei către evrei
foloseşte termenul syneidesis arat într-un sens negativ cât şi într-un
sens pozitiv. Potrivit termenilor vechiului legământ conştiinţa vinovată a
omului în relaţie cu Dumnezeu nu putea fi făcută perfectă (Evrei 9:9); dar
izbăvirea a fost făcută posibilă prin lucrarea lui Cristos, în condiţiile
noului legământ (9:14) şi prin însuşirea beneficiilor morţii lui Isus prin
iniţierea creştină (10:22; cf. 1 Petru 3:21). Prin urmare, vorbind în termenii
creşterii spirituale, conştiinţa închinătorului poate fi descrisă ca fiind
„bună" (Evrei 13:18).
În rezumat putem spune că în NT termenul „conştiinţă"
are două sensuri: este mijlocul prin care se face judecata morală a acţiunilor
pe care un individ le-a făcut sau începe să le facă; ea este dureroasă şt
absolută deoarece judecata este divină; în acelaşi timp acţionează ca un martor
şi ca un ghid în toate aspectele sfinţirii credinciosului.
BIBLIOGRAFIE
J. Dupont, Gnosis, 1949; şi Studia Hellenistica,
p. 119-153; O. Hallesby, Conscience, 1950; C. A. Pierce, Conscience
in the New Testament, 1955; W. D. Stacey, The pauline View of Man,
1956, p. 206-210; J. N. Sevenster, Paul and Seneca, 1961, în special p.
84-102; R. Schnackenburg, The Moral Teaching of the New Testament, 1965,
p. 287-296; M. E. Thrall, NTS 14, 1967-8, p. 118-125 (împotriva lui Pierce); C.
Brown în NIDNTT 1, p. 348-353.
S.S.S.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu