credinţă
CREDINŢĂ.
I. În Vechiul Testament
În VT cuvântul „credinţă" este găsit numai de două ori
în traducerea VA (Deuteronom 32:20; Habacuc 2:4), dar în VSR apare de 18 ori.
De 12 ori este folosit în sensul de a încălca credinţa sau a comite păcat (de
ex. Levitic 5:15; Deuteronom 32:51) sau de a acţiona de bună credinţă
(Judecători 9:15 ş.urm.), iar alte şase pasaje vorbesc despre încredere.
Totuşi, apariţia rară a cuvântului nu trebuie să ne facă să tragem concluzia că
credinţa nu este importantă în VT, deoarece ideea apare frecvent, chiar dacă
termenul în sine este întâlnit rar. De obicei ideea este exprimată de verbe cum
sunt „a crede", „a se încrede" sau „a spera" („a nădăjdui")
- iar aceşti termeni abundă.
Am putea începe cu un pasaj cum este Psalmul 26:1: „Fă-mi
dreptate, Doamne, căci umblu în nevinovăţie, şi mă încred în Domnul fără
şovăire". Se spune adesea că VT le pretinde oamenilor să fie mântuiţi pe
baza faptelor lor, dar acest pasaj pune problema în perspectiva corectă. Este
adevărat că psalmistul face apel la integritatea („nevinovăţia") sa, dar
aceasta nu înseamnă că îşi pune încrederea în sine sau în faptele sale.
Încrederea lui este în Dumnezeu, iar „integritatea" lui este o dovadă a
acelei încrederi. VT este o carte lungă şi adevărurile despre mântuire sunt
enunţate în moduri diferite. Scriitorii nu fac întotdeauna distincţiile pe care
le-am dori noi, care avem NT în mâinile noastre. Dar o examinare atentă va
arăta că în VT, la fel ca şi în NT, dorinţa fundamentală este de a avea o
atitudine corectă faţă de Dumnezeu, adică, de a avea credinţă. Cf. Psalmul 37:3
ş.urm.: „Încrede-te în Domnul şi fă binele, locuieşte în ţară şi umblă în
credincioşie. Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ti doreşte
inima, încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va
lucra". Nu încape nici o îndoială că psalmistul urmăreşte o viaţă
neprihănită. De asemenea, nu încape îndoială că el promovează o atitudine. El
îi îndeamnă pe oameni să-şi pună încrederea în Domnul, care este doar un alt
mod de a le spune să trăiască prin credinţă. Uneori oamenii sunt îndemnaţi
să-şi pună încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 119:42), dar de obicei
lucrul căutat este credinţa în Dumnezeu. „Încrede-te în Domnul din toată inima
în şi nu te bizui pe înţelepciunea ta" (Proverbe 3:5).
Ultima parte a acestui verset avertizează cu privire la a-ţi
pune încrederea în puterile proprii - o idee întâlnită frecvent. „Cine se
încrede în inima lui este un nebun" (Proverbe 28:26). Omul nu trebuie să
se încreadă în îndreptăţirea (neprihănirea) lui (Ezechiel 33:13). Efraim este
mustrat: „Te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi
viteji" (Osea 10:13). Încrederea în idoli este condamnată adesea (Isaia
42:17; Habacuc 2:18). Ieremia avertizează împotriva încrederii în tot ce este
omenesc. „Blestemat sa fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un
muritor şi îşi abate inima de la Domnul" (Ieremia 17:5). Lista lucrurilor
în care să nu-şi pună oamenii încrederea poate fi extinsă şi este şi mai
impresionantă alături de pasajele mai lungi care îndeamnă la încredere în
Domnul. Este dar că oamenii din VT au considerat că Domnul este singurul obiect
demn al credinţei. Ei nu şi-au pus încrederea în ceea ce făceau ei, în ceea ce
făceau alţi oameni, sau în ceea ce făceau zeii. Încrederea lor a fost numai în
Domnul. Lucrul acesta este exprimat uneori în limbaj pitoresc. Astfel, El este
„stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în
care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea"
(Psalmul 18:2). Credinţa poate fi pusă cu încredere într-un asemenea Dumnezeu.
Trebuie să menţionăm în special cazul lui Avraam. Întreaga
lui viaţă dă dovadă de un spirit de încredere, de o credinţă profundă. Despre
el se spune că „a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca
neprihănire" (Geneza 15:6). Textul este citat de scriitorii NT şi adevărul
fundamental pe care-l exprimă este dezvoltat mai pe larg.
II. În Noul Testament
a. Folosirea generală a cuvlntului
Credinţa ocupă în NT un loc foarte proeminent. Substantivul
gr. pistis şi verbul pisteuo apar de peste 240 de ori, iar
adjectivul pistos este găsit de 67 de ori. Acest accent pus pe credinţă
trebuie privit pe fundalul lucrării de mântuire făcută de Dumnezeu în Cristos.
Ideea centrală a NT este că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să fie
Mântuitorul lumii. Cristos a realizat mântuirea oamenilor prin moartea Lui
ispăşitoare pe crucea de la Calvar. Credinţa este o atitudine prin care omul
abandonează încrederea în propriile sale eforturi de a obţine mântuirea - fie
că acestea sunt fapte pioase, bunătate etică sau orice altceva. Credinţa este o
atitudine de încredere completă în Cristos, o bazare numai pe El pentru toate
aspectele mântuirii. Când temnicerul din Filipi a pus întrebarea: „Domnilor, ce
trebuie să fac ca să fiu mântuit?", Pavel şi Sila au răspuns fără ezitare:
„Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit" (Faptele Apostolilor 16:30
ş.urm.). „Oricine crede în El" nu piere, ci are viaţă veşnică (Ioan 3:16).
Credinţa este o modalitate prin care oamenii primesc mântuirea.
Verbul pisteuo este urmat adeseori de conjuncţia
„că", arătând că credinţa se ocupă de fapte, deşi este mai mult decât
atât. Iacov ne spune că şi demonii cred că „Dumnezeu este unul", dar
această „credinţă" nu le foloseşte la nimic (Iacov 2:19). Verbul pisteuo
poate fi urmat de un dativ simplu, când înţelesul este acela de a da crezare,
de a accepta ca adevărat un lucru spus de cineva. Astfel, Isus le aminteşte
iudeilor că „Ioan a venit... umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi
crezut" (Matei 21:32). Aici nu este vorba de credinţă în sensul de încredere.
Iudeii nu au crezut ceea ce a spus Ioan. Acelaşi lucru poate fi spus şi cu
privire la Isus în Ioan 8:45, „nu Mă credeţi", sau în versetul următor:
„Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi?" Nu trebuie să uităm că
există un conţinut intelectual al credinţei. În consecinţă, acest mod de
exprimare este folosit uneori cu referire la credinţa mântuitoare, cum este
cazul în Ioan 5:24: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis,
are viaţa veşnică". Bineînţeles că omul care crede cu adevărat în Dumnezeu
va acţiona pe baza acelei credinţe. Cu alte cuvinte, convingerea sinceră că
ceea ce a revelat Dumnezeu este adevărat va produce adevărata credinţă.
Construcţia gramaticală caracteristică pentru credinţa
mântuitoare este aceea în care verbul pisteuo este urmat de prepoziţia eis.
Sensul literal este de a crede „în" El denotă o credinţă care - am putea
spune - îl scoate pe om din sine şi-l pune în Cristos (cf. expresiei din NT
folosită frecvent cu referire la creştini, a fi „în Cristos"). Această
experienţă poate fi descrisă cu termenul „unirea cu Cristos prin
credinţă". Ea nu denotă doar un simplu crez care înseamnă asentiment
intelectual, ci o credinţă prin care credinciosul se agaţă de Mântuitoru] său
cu toată inima sa. Omul care crede în sensul acesta rămâne în Cristos şi
Cristos rămâne în el (Ioan 15:4). Credinţa nu înseamnă doar să accepţi că
anumite lucruri sunt adevărate, ci înseamnă să te încrezi într-o Persoană, şi
Persoana aceea este Cristos.
Uneori verbul pisteuo este urmat de epi, „pe".
Credinţa are o bază fermă. Această construcţie gramaticală o întâlnim în
Faptele Apostolilor 9:42 unde, atunci când s-a aflat despre învierea Tabitei,
„mulţi au crezut în Domnul". Oamenii au văzut ce poate face Cristos şi
şi-au pus credinţa „pe" El. Uneori credinţa se bazează pe Tatăl, cum este
cazul când Pavel vorbeşte despre a crede „în Cel ce a înviat pe Cristos din
morţi" (Romani 4:24).
Un aspect foarte caracteristic în NT este sensul absolut în
care este folosit verbul. Când Isus a rămas la samariteni, mulţi dintre ei „au
crezut în El din pricina cuvintelor Lui" (Ioan 4:41). Nu este nevoie să
adauge ce au crezut sau în cine au crezut. Credinţa este atât de centrală
pentru creştinism încât putem vorbi despre „a crede" fără să mai fie necesare
clarificări ulterioare. Creştinii sunt pur şi simplu „credincioşi". Acest
înţeles al cuvântului este întâlnit pretutindeni în NT şi nu este limitat la un
anumit scriitor. Putem trage concluzia justificată că credinţa este
fundamentală.
Timpurile verbului pisteuo sunt de asemenea
instructive. Timpul aorist indică un act unic din trecut şi arată caracterul
determinant al credinţei. Când un om ajunge să creadă, el se predă pe sine în
mod decisiv lui Cristos. Timpul prezent comunică ideea de continuitate.
Credinţa nu este o fază trecătoare. Este o atitudine continuă. Timpul perfect
combină ambele idei. Vorbeşte despre o credinţă care continuă un act de
credinţă din trecut. Omul care crede intră într-o stare permanentă. Poate că ar
trebui să remarcăm aici că substantivul „credinţă" are uneori articolul
hotărât: „credinţa", adică, totalitatea învăţăturilor creştine - în acest
sens este folosit cuvântul când Pavel le vorbeşte colosenilor despre „a fi
întăriţi în credinţă", şi adaugă: „după învăţăturile care v-au fost date"
(Coloseni 2:7).
b. Sensuri particulare ale cuvântului
(i) În evangheliile Sinoptice credinţa este asociată deseori
cu vindecarea, cum este cazul când Isus i-a spus femeii care s-a atins de
veşmântul Lui în mulţime: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a tămăduit"
(Matei 9:22). Dar aceste evanghelii se ocupă de credinţă şi într-un sens mai
larg. Marcu, de exemplu, redă cuvintele Domnului Isus: „Toate lucrurile sunt cu
putinţă celui ce crede" (Marcu 9:23). De asemenea, Domnul vorbeşte despre
rezultatele mari ale unei credinţe „cât un grăunte de muştar" (Matei
17:20; Luca 17:6). Este clar că Domnul nostru le-a cerut oamenilor să aibă
credinţă în El. Cerinţa creştină caracteristică de a avea credinţă în Cristos
se bazează în ultimă instanţă pe cerinţa lui Cristos Însuşi.
(ii) În Evanghelia a Patra credinţa ocupă un loc proeminent
şi verbul pisteuo este întâlnit de 98 de ori. Este curios faptul că
substantivul pistis, „credinţă", nu este folosit niciodată. Poate
că lucrul acesta se datorează folosirii termenului în cercuri cu învăţături de
tip gnostic. Există indicii că Ioan a avut în vedere asemenea oponenţi şi poate
că a vrut să evite folosirea termenului pe care ei Îl îndrăgeau foarte mult.
Sau poate că el a preferat sensul mai dinamic pe care-l comunică verbul.
Oricare ar fi motivul său, el foloseşte verbul pisteuo
mai mult decât oricare alt scriitor al NT, de fapt, de trei ori mai frecvent
decât primii trei evanghelişti luaţi împreună. Construcţia gramaticală
caracteristică este cea cu prepoziţia eis, „a crede în", „a crede
pe". Lucrul important este legătura dintre credincios şi Cristos. În
consecinţă, Ioan vorbeşte frecvent despre a crede în El sau a crede „în
Numele" lui Cristos (de ex. Ioan 3:18). Pentru oamenii din antichitate,
„numele" era o modalitate de a rezuma întreaga personalitate. Numele
reprezenta tot ce era omul respectiv. Prin urmare, a crede în Numele lui
Cristos înseamnă a crede tot ce este El în esenţa Sa. Versetul din Ioan 3:18
mai spune: „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede în El, a şi
fost judecat". Un aspect caracteristic al învăţăturii lui Ioan este că
problemele eterne sunt decise aici şi acum. Credinţa nu le dă oamenilor
siguranţa vieţii veşnice la un moment nedefinit din viitor. Ea le dă viaţa
veşnică aici şi acum. Cine crede în Fiul „are" viaţa veşnică (3:36; cf.
5:24, etc,).
(iii) În Faptele Apostolilor, care prezintă înaintarea
misionară viguroasă, nu este surprinzător că expresia caracteristică foloseşte
timpul aorist, pentru a indica actul deciziei. Luca descrie numeroase ocazii în
care oamenii au ajuns să creadă în Cristos. Sunt întâlnite şi alte construcţii
gramaticale care menţionează atât starea continuă cât şi rezultatele permanente
ale credinţei. Dar lucrul caracteristic este decizia.
(iv) Pentru Pavel, credinţa este atitudinea creştină tipică.
El nu are aceeaşi antipatie ca şi Ioan faţă de substantiv, ci îl foloseşte de
două ori mai frecvent decât verbul. Termenul apare în legătură cu câteva dintre
ideile sale dominante. Astfel, în Romani 1:16 el vorbeşte despre Evanghelie ca
fiind „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care are credinţă".
Pentru Pavel este extrem de important faptul că creştinismul este mult mai mult
decât un sistem de sfaturi bune. Nu numai că le spune oamenilor ce trebuie să
facă, ci le dă şi puterea să facă acele lucruri. Pavel prezintă în repetate
rânduri contrastul dintre cuvinte şi putere, punând întotdeauna accentul pe
faptul că puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu este văzută în vieţile
creştinilor. Această putere devine accesibilă omului numai atunci când crede.
Nu există nici un înlocuitor pentru credinţă.
O mare parte a scrierilor controversate ale lui Pavel se
leagă de disputa cu iudaizatorii. Aceşti oameni insistau asupra faptului că
pentru creştini nu este suficient să fie botezaţi. Ei trebuie să fie şi tăiaţi
împrejur (circumcişi) şi, în felul acesta, admişi în iudaism, cu obligaţia de a
respecta toată legea lui Moise. Ei au făcut din respectarea legii o condiţie
preliminară necesară mântuirii, cel puţin pentru mântuirea înţeleasă în sensul
cel mai deplin al cuvântului. Pavel nu a vrut să accepte aşa ceva. El a
insistat asupra faptului că oamenii nu pot face nimic, absolut nimic, pentru a
dobândi mântuirea. Tot ce este necesar a fost făcut de Cristos şi nici un om nu
poate adăuga ceva la perfecţiunea lucrării terminate a lui Cristos. Aşa se face
că Pavel insistă că oamenii sunt justificaţi „prin credinţă" (Romani 5:1).
Doctrina *justificării prin credinţă stă la baza mesajului lui Pavel. Fie că
foloseşte această terminologie, fie că nu o foloseşte, el comunică întotdeauna
această idee. El combate viguros orice idee despre puterea de justificare a
faptelor bune. „Omul nu este socotit neprihănit justificat prin faptele legii,
ci numai prin credinţa în Isus Cristos", le scrie el galatenilor, şi
continuă: „am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi,
justificaţi, prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele legii". Apoi
adaugă apăsat: „Nimeni nu va fi socotit neprihănit justificat, prin faptele legii"
(Galateni 2:16). Pentru Pavel este limpede că credinţa înseamnă abandonarea
oricărei încrederi în capacitatea omului de a merita mântuirea. Credinţa este o
acceptare încrezătoare a darului lui Dumnezeu în Cristos, o bizuire pe Cristos,
şi numai pe Cristos, pentru tot ce înseamnă mântuirea. O altă caracteristică
remarcabilă a teologiei lui Pavel este locul foarte important pe care îl acordă
lucrării Duhului Sfânt. El crede că Duhul Sfânt locuieşte în toţi creştinii
(Romani 8:9,14) şi el leagă şi acest fapt de credinţă. Astfel, el le scrie
efesenilor cu privire la Cristos: „Şi voi... aţi crezut în El, şi aţi fost
pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a
moştenirii noastre" (Efeseni 1:13-14). Pecetluirea reprezenta semnul de
proprietate, o metaforă uşor de înţeles într-o vreme când mulţi oameni nu ştiau
citi. Duhul Sfânt care locuieşte în credincioşi este semnul de proprietate a
lui Dumnezeu şi acest semn este pus pe oameni numai atunci când cred. Apostolul
continuă şi vorbeşte despre Duhul Sfânt ca „arvuna (gr. arrabo),
garantul moştenirii noastre", Pavel foloseşte aici un cuvânt care în
secolul 1 însemna „arvună" sau „avans", adică, o sumă care constituia
o parte a preţului total şi care, în acelaşi timp, era o garanţie că va fi
plătit şi restul. Astfel când un om crede, el primeşte Duhul Sfânt ca parte a
vieţii din veacul viitor şi ca o asigurare că va primi şi restul în mod
neîndoielnic. (*ARVUNĂ.)
(v) Scriitorul Epistolei către evrei observă că credinţa a
fost întotdeauna o caracteristică a poporului lui Dumnezeu. În galeria de
oameni mari ai credinţei din Evrei 11 el trece în revistă pe cei mai demni
oameni din trecut, arătând cum fiecare dintre ei ilustrează următoarea temă
importantă „fără de credinţă este cu neputinţă să-l fim plăcuţi lui
Dumnezeu" (Evrei 11:6). El este interesat în mod special de opoziţia
dintre credinţă şi vedere. Credinţa este „o încredere neclintită în lucurile
nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd"
(sau, „asigurarea lucrurilor nădăjduite, convingerea despre lucrurile care nu
sunt văzute”) (Evrei 11:1). El accentuează ideea că oamenii care nu au avut
nici o dovadă exterioară care să-i sprijine, s-au ţinut totuşi cu tărie de
promisiunile lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei au umblat prin credinţă, nu prin
vedere.
(vi) Dintre ceilalţi scriitori ai NT trebuie să-l remarcăm
pe Iacov, deoarece s-a susţinut adesea că în privinţa aceasta el ar fi în
opoziţie cu Pavel. În timp ce Pavel insistă că omul este justificat prin credinţă
şi nu prin fapte, Iacov susţine că „omul este socotit neprihănit (justificat)
prin fapte, şi nu numai prin credinţă" (Iacov 2:24). Contrazicerea, însă,
este doar aparentă. „Credinţa" căreia i se opune Iacov nu este încrederea
personală totală într-un Mântuitor viu, despre care vorbeşte Pavel. Este
credinţa pe care o descrie Iacov însuşi: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi
bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară" (Iacov 2:19). El are în
vedere acceptarea intelectuală a anumitor adevăruri, o acceptare care nu este
întărită de o viaţă trăită în conformitate cu acele adevăruri (Iacov 2:15
ş.urm.). Iacov nu se opune nicidecum credinţei, în sensul deplin al cuvântului,
deoarece el se referă la ea peste tot în scrierea sa. Chiar la începutul
Epistolei sale el vorbeşte în mod natural despre „încercarea credinţei
voastre" (Iacov 1:3) şi îi îndeamnă pe cititori: „Să nu ţineţi credinţa
Domnului nosru Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului" (Iacov
2:1). El critică o credinţă greşită, dar presupune că toţi vor recunoaşte
necesitatea unei credinţe adevărate. În afară de aceasta, Iacov nu înţelege
prin „fapte" acelaşi lucru pe care-l înţelege Pavel. Pavel se gândeşte la
ascultarea de poruncile legii ca un sistem prin care omul poate merita mântuirea.
Pentru Iacov legea este „legea slobozeniei (libertăţii)" (Iacov 2:12).
„Lucrările" despre care vorbeşte Iacov seamănă foarte mult cu „roadă
Duhului" despre care vorbeşte Pavel. Sunt acţiunile calde, ale dragostei
izvorâte dintr-o atitudine adecvată faţă de Dumnezeu. Ele sunt roadele
credinţei. Iacov obiectează la adresa pretenţiilor de credinţă acolo unde nu
sunt fapte care să o ateste.
Credinţa este în mod clar una dintre cele mai importante
concepte din tot NT. Este cerută pretutindeni şi se insistă asupra importanţei
ei. Credinţa înseamnă abandonarea oricărei încrederi în resursele proprii ale
omului. Credinţa înseamnă a te supune fără rezerve milei lui Dumnezeu. Credinţa
înseamnă să revendici promisiunile lui Dumnezeu în Cristos, să te bazezi în întregime
pe lucrarea de mântuire terminată de Cristos şi să primeşti puterea zilnică din
puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care locuieşte în credincios. Credinţa
implică încredere totală în Dumnezeu şi ascultare deplină de Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
D. M. Baillie, Faith in God, 1964; B. B. Warfield în
HDB; J. G. Machen, What is Faith?, 1925; G. C. Berkouwer, Faith and
Justification, 1954; J. Hick, Faith and Knowledge, 1966; O. Becker,
O. Michel, NIDNTT 1, p. 587-606; R. Bultmann, TDNT 6, p. 1-11; A. Weiser s.a.,.
NIDNTT, p. 174-228.
L.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu