lume
LUME. Cuvântul gr. kosmos
înseamnă prin derivare „lumea ordonată". Este folosit în NT, dar nu şi în
LXX pentru ceea ce am putea numi „universul", lumea creată, descrisă în VT
ca „toate lucrurile" sau „cerul şi pământul" (Faptele Apostolilor
17:24). „Lumea" în sensul acesta a fost creată prin Cuvânt (Ioan 1:10);
aceasta este „lumea" despre care a spus Isus că nu i-ar folosi nimic unui
om dacă ar câştigă toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul în procesul acesta
(Matei 16:26).
Dar pentru că omenirea este cea mai importantă
parte din univers, cuvântul kosmos este folosit adesea într-un sens
limitat la fiinţele umane, fiind un termen sinonim cu he oikoumene ge,
„locuitorii pământului", tradus în NT prin cuvântul „lume". În
această „lume" sunt născuţi oamenii şi tot în ea trăiesc până la moarte
(Ioan 16:21). Toate regatele acestei lumi au fost oferite de diavol lui Cristos
dacă i S-ar închina lui (Matei 4:8-9). Lumea aceasta, lumea oamenilor de carne
şi sânge, este lumea pe care a iubit-o Dumnezeu (Ioan 3:16) şi în care a venit
Isus ca să fie născut dintr-o mamă umană (Ioan 11:27).
Totuşi, faptul că această lume de fiinţe umane,
apogeul creaţiei divine, lumea pe care Dumnezeu a făcut-o tocmai pentru a
oglindi gloria Lui, este acum răzvrătită faţă de El reprezintă o axiomă a
Bibliei. Prin păcatul unui singur om păcatul a intrat în lume (Romani 5:18)
având consecinţe universale. Ca urmare, a devenit o lume dezordonată aflată în
mâna celui rău (1 Ioan 5:19). De aceea, foarte adesea în NT şi în special în
scrierile lui Ioan, cuvântul kosmos are o semnificaţie sinistră. Nu este
lumea aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu să fie, ci „lumea aceasta"
aflată în opoziţie faţă de Dumnezeu, urmându-şi propria înţelepciune şi trăind
potrivit cu propria sa raţiune (1 Corinteni 1:21), fără să recunoască Sursa
oricărei adevărate vieţi şi iluminări (Ioan 1:10). Cele două caracteristici
dominante ale „acestei lumi" sunt mândria, născută din neputinţa omului de
a accepta poziţia sa de creatură şi dependenţa sa faţă de Creator, mândrie
care-l face să acţioneze ca şi cum el ar fi stăpânul şi dătătorul vieţii; şi
lăcomia, care-l face să dorească şi să posede tot ce este atragător în sensul
fizic (1 Ioan 2:16). Şi întrucât omul are tendinţa să se închine la ceea ce
pofteşte, o asemenea lăcomie este idolatrie (Coloseni 3:5). În consecinţă,
caracterul lumesc înseamnă întronarea unui lucru în locul lui Dumnezeu ca
obiect suprem al interesului şi afecţiunii omului. Plăcerile şi preocupările
omului, care nu sunt neapărat rele în sine, devin rele când li se acordă o
atenţie absolută.
„Lumea aceasta" este pătrunsă de un spirit propriu care trebuie să fie îndepărtat de Duhul lui Dumnezeu, pentru a nu rămâne sub stăpânirea raţiunii şi a priceperii umane" (1 Corinteni 2:12). Omul este robit de elementele care alcătuiesc lumea (Coloseni 2:20) până când este eliberat de ele de către Cristos. El nu le poate birui până când nu este el însuşi „născut din Dumnezeu" (1 Ioan 5:4). Legalismul, ascetismul şi ritualismul sunt substitutele slabe ale lumii acesteia pentru adevărata religie (Galateni 4:9-10); numai o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu aşa cum este revelat de Cristos îi poate împiedica pe oameni să se bazeze pe ei înşişi. Acesta este motivul pentru care evreii s-au bazat pe ei înşişi şi nu L-au recunoscut nici pe Cristos în zilele întrupării Sale (Ioan 1:11) şi nici pe urmaşii Lui (1 Ioan 3:1). De asememnea, profeţii falşi care propagă asemenea lucruri sau anticriştii care sunt antinomieni în învăţătura lor, vor fi ascultaţi întotdeauna de cei care aparţin lumii acesteia (1 Ioan 4:5).
Cristos, pe care Tatăl L-a trimis ca să fie
Mântuitorul acestei lumi (1 Ioan 4:14) şi a cărui prezenţă a fost o judecată
asupra lumii (Ioan 9:39), i-a eliberat pe oameni de forţele întunericului prin
faptul că S-a angajat El Însuşi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu
„prinţul" ei, eternul instigator la răul care este în lume. Criza acestei
lumi a avut loc atunci când Isus a părăsit camera de sus şi S-a dus să înfrunte
pe prinţul acesta (Ioan 14:30-31). Prin supunerea voluntară la moarte, Isus l-a
înfrânt pe cel care i-a ţinut pe oameni în strânsoarea morţii, dar care nu a
avut nici o putere asupra lui Isus (Ioan 12:31-32; 14:30). Pe cruce a fost
pronunţată judecata împotriva stăpânitorului lumii acesteia (Ioan 16:11);
credinţa în Cristos, ca Fiul lui Dumnezeu, care a adus singura jertfă care îi
poate curăţi pe oameni de vinovăţie şi de puterea păcatului (curăţire
simbolizată prin curgerea apei şi sângelui din coasta Lui străpunsă, Ioan
19:34), îi dă putere credinciosului să biruiască lumea (1 Ioan 5:4-6) şi să
îndure necazurile pe care lumea le aduce în mod inevitabil asupra lui (Ioan
16:33). Dragostea creştinului faţă de Dumnezeu, Tatăl lui Isus Cristos,
Răscumpărătorul său, care este jertfa de ispăşire pentru păcatele întregii lumi
(1 Ioan 2:2), acţionează cu puterea expulzivă a unei noi afecţiuni: îl face să
urască lumea şi să nu-şi mai concentreze afecţiunea asupra „acestei lumi"
care, fiind despărţită de adevărata sursă de viaţă, este trecătoare şi conţine
în sine sămânţa propriei sale descompuneri (1 Ioan 2:15-17). Un om care a ajuns
să cunoască dragostea superioară faţă de Dumnezeu, şi faţă de Cristos şi fraţii
săi, trebuie să abandoneze dragostea inferioară pentru tot ce este contamnat de
spiritul lumii: prietenia cu lumea este în mod necesar duşmănie cu Dumnezeu
(Iacov 4:2).
Isus, în ultima Sa rugăciune din camera de sus, nu
s-a rugat pentru lume, ci pentru aceia pe care I i-a dat Tatăl din lume. Prin
acest „dar" oamenii pe care Isus îi descrie ca fiind „ai Săi" au
încetat să mai aibă caracteristicile lumii; şi Isus S-a rugat ca ei să fie
păziţi de influenţele rele ale lumii (Ioan 17:9), deoarece a ştiut că după
plecarea Sa ei vor trebui să înfrunte ura înverşunată a lumii care până atunci
a fost îndreptată aproape în totalitate împotriva Lui. După înviere şi înălţare
Cristos continuă să-Şi limiteze mijlocirea la cei care se apropie de Dumnezeu
prin El (Evrei 7:25); şi El continuă să se arate nu lumii, ci celor care sunt
ai Săi în lume (Ioan 14:22).
Este foarte clar că ucenicii lui Cristos nu pot şi
nu trebuie să încerce să se retragă din această lume. El îi trimite în această
lume, în toată lumea (Marcu 16:15); şi ogorul în care trebuie să-şi facă
biserica lucrarea de mărturisire despre adevărul care este în Isus este tocmai
lumea (Matei 13:38). Lumea este lumea lui Dumnezeu, chiar dacă în prezent se
află sub dominaţia celui rău. În final „adevărata frumuseţe a pământuiui va fi
restaurată" - şi când orice rău va fi nimicit şi vor fi arătaţi fiii lui
Dumnezeu, întreaga creaţie va fi „izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă
parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu" (Romani 8:21). Atunci
Dumnezeu va fi „totul în toţi" (1 Corinteni 15:28); sau, „va fi prezent în
mod total în univers" (J. Hering în Vocabulary of the Bible, 1958).
Vizionarul Apocalipsei vede ziua când nişte voci puternice din cer vor
proclama: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale
Cristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor" (Apocalipsa 11:15).
R.V.G.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu