moarte
MOARTE. Privită dintr-un anumit unghi,
moartea este unul dintre lucrurile cele mai naturale: „Oamenilor le este
rânduit să moară o singură dată" (Evrei 9:27). Ea trebuie acceptată fără
răzvrătire: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El" (Ioan 11:16). Privită
dintr-un alt unghi, ea este unul dintre cele mai nenaturale lucruri. Este
pedeapsa pentru păcat (Romani 6:23), şi ca atare, trebuie să inspire frică.
Ambele puncte de vedere pot fi găsite în Biblie, şi nici unul din ele nu
trebuie omis. Moartea este o necesitate biologică, dar oamenii nu mor în
acelaşi fel în care mor animalele.
I. Moartea fizică
Pentru trupurile care sunt constituite aşa cum sunt
ale noastre, moartea pare să fie o necesitate. Decăderea fizică şi
descompunerea finală sunt procese inevitabile. Şi totuşi, Biblia vorbeşte
despre moarte ca rezultat al păcatului. Dumnezeu i-a spus lui Adam: „În ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit" (Geneza 2:17). Pavel ne spune că
„printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat
moartea" (Romani 5:12), iar în altă parte că „plata păcatului este
moartea" (Romani 6:23). Dar and privim problema mai atenţi, vedem că Adam
nu a murit din punct de vedere fizic în ziua în care a comis actul de
neascultare faţă de Dumnezeu. Iar în Romani 5 şi 6, Pavel pune în contrast
moartea care a intrat în lume prin păcatul lui Adam cu viaţa pe care o aduce
Cristos oamenilor. Faptul că cineva posedă viaţă veşnică nu exclude moartea lui
fizică. Viaţa veşnică este opusul unei stări spirituale, nu al unui eveniment
fizic. Învăţătura pe care o tragem de aici este că moartea, care reprezintă
rezultatul păcatului, e mai mult decât o moarte fizică.
Dar împreună cu această concluzie trebuie să
amintim şi faptul că pasajele biblice care leagă păcatul de moarte nu califică
moartea. Nu înţelegem din ele altceva decât înţelesul obişnuit al cuvântului.
Ar trebui probabil să înţelegem că mortalitatea a fost rezultatul păcatului lui
Adam şi că pedeapsa include atât aspectul fizic cât şi pe cel spiritual. Dar nu
cunoaştem suficient despre starea dinaintea căderii în păcat a lui Adam ca să o
calificăm. Dacă trupul lui a fost că şi cel pe care-l avem noi, atunci el a
fost muritor. Dacă nu a fost ca al nostru, nu avem de unde să ştim cum a fost
şi nici dacă a fost muritor sau nu.
Este mai bine să privim moartea ca un element care
implică întreaga fiinţă a omului. În acest caz, omul nu moare ca un trup. El
moare ca un om. În totalitatea fiinţei lui. El moare ca fiinţă spirituală şi
fizică. Şi Biblia nu trasează o linie precisă de demarcaţie între cele două
aspecte. Prin urmare, moartea fizică este un simbol potrivit şi o expresie a
unei morţi mai profunde pe care o aduce păcatul.
II. Moartea spirituală
Această moarte este o pedeapsă de la Dumnezeu. Am
discutat deja că Romani 6:23 vede moartea ca o „plată" pentru păcat. Pavel
poate vorbi despre anumiţi păcătoşi care cunosc „hotărârea lui Dumnezeu că cei
ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte" (Romani 1:32). Tocmai acest
gând al hotărârii lui Dumnezeu este ceea ce stă la baza referirii pe care o
face Ioan la „păcatul de moarte" (1 Ioan 5:16). Acesta este un adevăr
foarte important. Ne ajută să vedem toată oroarea morţii. Şi în acelaşi timp,
deşi paradoxal, ne dă speranţă. Oamenii nu sunt prinşi într-o pânză ca de
păianjen, ţesută de soarta oarbă, aşa că, o dată ce au păcătuit nimic nu se mai
poate face. Dumnezeu este deasupra întregului proces şi dacă El a hotărât că
moartea este plata păcatului, tot El a hotărât şi să dea viaţă veşnică celor
păcătoşi.
Uneori, NT subliniază consecinţele serioase ale
păcatului prin faptul că se referă la „a doua moarte" (Iuda 12; Apocalipsa
2:11, etc.). Aceasta este o expresie rabinică a cărui semnificaţie este
pierzarea veşnică, trebuie înţeleasă împreună cu pasajele în care Domnul nostru
a vorbit despre „focul cel veşnic pregătit pentru diavolul şi îngerii lui"
(Matei 25:41), „pedeapsa veşnică" (pusă în contrast cu „viaţa
veşnică", Matei 25:46), şi alte expresii asemănătoare. Starea finală a
celor care nu se pocăiesc este descrisă în mai multe feluri: ca moarte,
pedeapsă, pierzare, etc. Este evident că ar fi greşit să punem semnul
egalităţii între această stare şi descrierile de mai sus. Dar tot atât de
evident este că Biblia o prezintă ca o stare ce trebuie privită cu groază.
Se ridică uneori obiecţia că pedeapsa eternă este
incompatibilă cu atributul care Îl descrie pe Dumnezeu ca un Dumnezeu iubitor.
Există aici un mister profund, dar putem spune cel puţin că obiecţia, aşa cum
este ea formulată de obicei, omite faptul că moartea este atât o stare cât şi
un eveniment. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte",
scrie Pavel (Romani 8:6). El nu spune că firea pământească va cauza moartea. El
spune că ea este moarte. El mai adaugă spunând că ea „este vrăjmăşie împotriva
lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se
supună". Acelaşi adevăr este pus în alte cuvinte atunci când Ioan spune:
„Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte" (1 Ioan 3:14). Când am
înţeles adevărul că moartea este o stare, vedem imposibilitatea ca cel ce nu se
căieşte de păcate să fie mântuit. Mântuirea pentru un astfel de om este o
contradicţie de termeni. Pentru a fi mântuit, un om trebuie să treacă de la
moarte la viaţă (Ioan 5:24).
III. Victoria asupra morţii
Un aspect interesant al învăţăturii NT cu privire
la moarte este că accentul cade pe viaţă. Dacă privim într-o concordanţă, găsim
că în majoritatea cazurilor cuvântul nekros („mort") este folosit
pentru înviere din morţi, sau expresii similare. Scriptura discută despre
moarte tot atât de deschis cum discută despre toată realitatea. Dar ea este
preocupată în primul rând de viaţă, moartea fiind tratată mai mult sau mai
puţin incidental, ca fiind starea din care oamenii sunt mântuiţi. Cristos a
luat asupra Sa natura noastră „pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel
care are puterea morţii, adică pe diavolul" (Evrei 2:14). Puterea
diavolului este întotdeauna privită ca fiind supusă lui Dumnezeu (Iov 2:6; Luca
12:5, etc.). El nu dispune de moarte în mod absolut. Totuşi, moartea, ca o
negare a vieţii, este domeniul lui propriu de activitate. Şi Cristos a pus
capăt morţii. Prin moarte, aşa cum indică scriitorul Epistolei către evrei, l-a
înfrânt El pe Satan. Prin moatea Lui a îndepărtat El păcatele de la noi. „Prin
moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna"
(Romani 6:10). Exceptându-L pe Cristos, moartea este duşmanul suprem, simbolul
alienării noastre de Dumnezeu, groaza supremă. Dar Cristos a folosit moartea
pentru a-i elibera pe oameni de moarte. El a murit ca oamenii să trăiască. Este
semnificativ faptul că NT poate vorbi despre credincioşi că „dorm" în loc
să spună că „mor" (de ex. 1 Tesaloniceni 4:14). Isus a îndepărtat groaza
morţii. De aceea, pentru cei care sunt „în Cristos" moartea a fost
transformată astfel încât ea nu este mai mult decât un somn.
Măsura în care Cristos a repurtat victoria asupra
morţii este indicată de învierea Sa. „Întrucât ştim că Cristosul înviat din
morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui"
(Romani 6:9). Învierea este marele eveniment triumfal şi toată nota de victorie
care străbate NT originează aici. Cristos este „Autorul vieţii" (Faptele
Apostolilor 3:15), Domnul care are „stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei
vii" (Romani 14:9), „Cuvântul vieţii" (1 Ioan 1:1). Victoria Lui
asupra morţii este completă. Şi victoria Lui este pusă la dispoziţia celor care
sunt ai Lui. Nimicirea morţii este un fapt sigur (1 Corinteni 15:26, 54 ş.urm.;
Apocalipsa 21:4). Moartea a doua nu are nici o putere asupra credinciosului
(Apocalipsa 2:11; 20:6). Potrivit cu aceasta, NT înţelege viaţa veşnică nu ca o
imortalitate a sufletului, ci ca o înviere a trupului. Nimic nu poate ilustra
mai grafic caracterul final şi complet al înfrângerii morţii. Pe lângă faptul
că există un viitor glorios, mai există şi un prezent glorios. Credinciosul a
trecut deja din moarte la viaţă (Ioan 5:24; 1 Ioan 3:14). El este „izbăvit de
legea păcatului şi a morţii" (Romani 8:2). Moartea nu-l poate despărţi de
Dumnezeu (Romani 8:38 ş.urm.). Isus a spus: „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu,
în veac nu va vedea moartea" (Ioan 8:51). Cuvintele de felul acesta nu
neagă existenţa morţii biologice. Ele scot mai curând în evidenţă adevărul că
moartea lui Isus înseamnă că credinciosul a ieşit deja din starea de moarte. El
este adus într-o stare nouă care este caracterizată în mod corespunzător ca
viaţă. Pe parcurs, el va trece prin poarta pe care o numim moarte. Dar boldul
ei a fost frânt. Moartea lui Isus înseamnă victorie asupra morţii pentru cei
ce-L urmează.
BIBLIOGRAFIE
C.S. Lewis, Miracles, 1947, p. 150 ş.urm.;
J. Pelikan, The Shape of Death, 1962; K. Rahner, On the Theology of
Death, 1961; Leon Morris, The Wages of Sin, 1955; M. Patemoster, Thou
Art There Also: God, Death, and Hell, 1967.
L.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu