sinagogă
SINAGOGĂ. În VT cuvântul „sinagogă"
apare doar în Psalmul 74:8, VA (VSR, „locurile de întâlnire", engl. meeting
places; vers. Cornilescu „locurile sfinte"), unde este o traducere a
ebr. mo’ed. Nu este sigur că referinţa are conotaţia ei actuală.
Termenul grecesc synagoge este folosit adesea în LXX pentru adunarea lui
Israel şi apare de 56 de ori în NT. Sensul de bază este loc de întâlnire şi
astfel a ajuns să desemneze un loc evreiesc de închinare. Echivalentul ebraic
al substantivului grecesc este keneset, o adunare a unor persoane sau
lucruri cu un anumit scop. În Scripturi este adunarea membrilor unei localităţi
pentru închinare sau acţiune comună (Luca 12:11; 21:12). A ajuns să se refere
la clădirea în care se ţin astfel de întruniri.
I. Semnificaţia ei
Importanţa sinagogii pentru iudaism nu poate fi
subliniată îndeajuns. Ea a conferit individualitate credinţei iudaice mai mult
decât oricare altă instituţie. Aici iudaismul a studiat interpretarea pe care a
dat-o el legii. Ezechiel 11:16, „le-am fost un Templu pentru câtăva vreme"
a fost interpretat de către autorităţile evreieşti în sensul că în dispersia sa
prin lume, Israel a avut sinagoga drept sanctuar în miniatură pentru a înlocui
pierderea Templului. Spre deosebire de Templu, ea era situată în toate părţile
ţării şi îi punea pe oameni în contact cu conducătorii lor religioşi. A. Menes
spune: „În ziua de Sabat şi în zilele de sărbătoare, pierderea Templului şi
absenţa celebrărilor sacrificiale solemne au fost resimţite puternic de către
exilaţi... sinagoga... a slujit ca şi substitut pentru Templu. În sinagogă nu
exista altar, iar rugăciunea şi citirea Torei au luat locul jertfei. Pe lângă
aceasta, locul de rugăciune a jucat o importantă funcţie socială... el era un
loc de adunare şi de întrunire, unde oamenii se puteau strânge ori de câte ori
era nevoie să se sfătuiască asupra problemelor importante ale comunităţii.
Sinagoga a devenit leagănul unui tip cu totul nou de viaţă socială şi
religioasă şi a pus temelia unei comunităţi religioase cu o perspectivă
universală. Pentru prima dată, monoteismul evreiesc s-a emancipat în practica
sa religioasă de legătura cu un loc specific şi special desemnat. Dumnezeu era
adus acum la oameni, oriunde locuiau ei. („The History of the Jews in Ancient
Times", The Jewish People, 1, p. 78-152). Astăzi sinagoga este încă
una din instituţiile dominante ale iudaismului şi centrul vieţii religioase al
comunităţii evreieşti. Faptele Apostolilor arată rolul semnificativ pe care l-a
jucat sinagoga în propagarea noii credinţe mesianice.
II. Originea ei
Nici VT, nici NT nu ne oferă informaţii sigure cu
privire la originea sinagogii. Situaţia nu este diferită în cazul surselor
extra-biblice, căci în Apocrife nu există nici o referire la această
instituţie. Cărţile apocrife nici măcar nu menţionează arderea sinagogilor din
ţară în timpul persecuţiilor lui Antiohus Epifanes în sec. al 2-lea î.Cr. (deşi
s-a văzut o referinţă la aceasta în Psalmul 74:8). Înainte de robia
babiloniană, închinarea avea ca şi centru Templul de la Ierusalim. În timpul
Exilului, când închinarea la Ierusalim era imposibilă, a apărut sinagoga ca loc
de instruire în Scripturi şi de rugăciune. Aceasta este părerea generală. Dar
R. W. Moss susţine că „Exilul nu marchează prima etapă în ce priveşte originea
sinagoii, ci o modificare importantă a funcţiilor ei, închinarea devenind de
atunci înainte principala ei activitate, deşi nicidecum singura, funcţiile
administrative fiind suspendate pentru o vreme" („Synagogye" în DCC).
În orice caz, o bază probabilă pentru originea acestei instituţii trebuie
căutată în Ezechiel 14:1: „Câţiva dintre bătrânii lui Israel au venit la mine
şi au şezut înaintea mea." (cf. Ezechiel 20:1). Levertoff afirmă fără
echivoc: „Trebuie să fi fost înfiinţată în timpul exilului babilonian"
(„Sinagogue" în ISBE).
III. Descriere generală
În sec. 1 d.Cr. existau sinagogi peste tot unde
trăiau evrei. Cf. Faptele Apostolilor 13:5 (Salamina în Cipru); 13:14 (Antiohia
din Pisidia); 14:1 (Iconia); 17:10 (Berea). Oraşele mari precum Ierusalimul şi
Alexandria aveau numeroase sinagogi. O legendă spune că în Ierusalim erau 394
de sinagogi atunci când Titus a distrus oraşul, în 70 d.Cr.; o altă legendă
arată că erau 480.
Evangheliile vorbesc despre sinagogile din Nazaret
(Matei 13:54; Luca 4:16) şi Capernaum (Marcu 1:21, Ioan 6:59) ca locuri unde a
slujit Domnul nostru. Apostolul Pavel le-a găsit pretutindeni unde mergea în
Palestina, Asia Mică şi Grecia. Potrivit Talmudului (Shabbath 11a), se
cerea ca sinagogile să fie construite pe înălţimi sau deasupra caselor din
împrejurimi. Dovezile arheologice nu confirmă o asemenea practică în Palestina.
După toate probabilităţile, sinagogile erau construite după modelul Templului
din Ierusalim. A. Edersheim spune că planul interior „este în general cu două
colonade duble, care se pare că formau corpul sinagogii, intervalele de la est
şi vest fiind folosite probabil ca şi pasaje. Distanţa dintre coloane este
foarte mică, niciodată mai mare de 3 metri" (The Life and Times of Jesus
the Messiah 1, p. 435).
Exista un chivot portabil unde se păstrau sulurile
Legii şi ale Prorocilor (Megillah 3.1). Acesta era orientat cu faţa spre
intrarea în clădire. În zilele de sărbătoare chivotul era purtat în procesiune.
Înaintea chivotului şi cu faţa spre închinători erau „scaunele dintâi"
(Matei 23:6) pentru conducătorii religioşi şi administrativi ai sinagogii.
Legea era citită de pe o bema sau platformă (Megillah 3.1). Ruine
ale unor astfel de clădiri se pot vedea la Tell Hum (probabil aşezarea
*Capernaum), Nebartim şi alte aşezări. Resturile arată influenţa stilului
greco-roman. Ornamentele sinagogii erau frunze de viţă, sfeşnicul cu şapte
braţe, mielul pascal şi vasul cu mană. Locurile din apropierea pupitrului
pentru citit erau cele mai onorabile (Matei 23:6, Iacov 2:2-3). Maimonides a
spus: „Au aşezat o platformă în mijlocul casei, în aşa fel încât cel care
citeşte din Lege sau cel care adresează oamenilor cuvinte de îndemn să poată
sta pe ea, ca toţi să-l poată auzi". Bărbaţii şi femeile aveau locuri
separate.
S-ar putea ca Marea Sinagogă a tradiţiei să fi fost
organizată de Neemia în jurul anului 400 î.Cr. Se spune că ea era formată din
120 de membri (Pirqe Aboth 1.1), care se ocupau cu studierea legii lui
Moise şi o transmiteau. Ea a fost urmată de Sinedriu (Aboth 10. 1).
Există îndoieli în ce priveşte existenţa Marii Sinagogi, deoarece nici
Apocrifele, nici Josephus, nici Filon nu menţionează instituţia. Dar tăcerea
aceasta nu este concludentă împotriva existenţei unui astfel de consiliu.
IV. Scopul şi practica ei
Sinagoga avea un scop triplu de închinare, de
educaţie şi de administrare a vieţii civile a comunităţii. Supusă legii ţării,
sinagoga îşi avea administraţia proprie (Josephus, Ant. 19, 291). Congregaţia
era condusă de către bătrâni, care erau împuterniciţi să păstreze disciplina şi
să-i pedepsească pe membri. Pedeapsa consta în flagelare şi excomunicare.
Oficiantul principal era conducătorul sinagogii (cf. Marcu 5:22; Faptele
Apostolilor 13:15; 18:8). El supraveghea serviciul ca să vadă dacă se
desfăşoară în conformitate cu tradiţia. Îngrijitorul (Luca 4:20) aducea
sulurile Scripturii pentru citire, le aşeza la loc în chivot, îi pedepsea pe
hulitori prin flagelare şi îi învăţa pe copii să citească. Peritz a arătat că
„funcţia principală a întrunirilor la sinagogă era instrucţia populară în ce
priveşte legea" („Synagogue", în EBi). Împărţitorul de pomeni primea
pomenile de la membrii sinagogii şi le distribuia. În sfârşit, era nevoie de un
interpret competent pentru a parafraza Legea şi Profeţii în aramaica vorbită.
Celor calificaţi li se permitea să conducă
serviciile (Cristos, Luca 4:16; Matei 4:23; Pavel, Faptele Apostolilor 13:15).
Sabatul era ziua desemnată pentru închinarea publică (Faptele Apostolilor
15:21). Mişna (Megillah 4. 3) indică faptul că serviciile aveau cinci
părţi. În prima parte era citită Shema’. Rugăciunea aceasta acoperă
pasajele din Deuteronom 6:4-9; 11:13-21; Numeri 15:37-41. Apoi se recitau
rugăciunile sinagogii, cele mai vechi şi mai cunoscute fiind cele optsprezece
cereri şi binecuvântări.
Prima din cele „Optsprezece binecuvântări"
spune: „Binecuvântat eşti Tu, Domnul Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor
noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov:
Dumnezeu cel mare, cel puternic, cel înfricoşător, cel prea-înalt care arăţi
milă şi bunătate, care creezi toate lucrurile, care îţi aminteşti de faptele
pioase ale patriarhilor şi care vei aduce în dragoste un răscumpărător copiilor
copiilor lor, pentru Numele Tău; O Împărate, Ajutorule, Mântuitorule şi
Scutule! Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Scutul lui Avraam".
Altă rugăciune spune: „Şi la Ierusalim, cetatea Ta,
Te vei întoarce cu milă şi vei locui în mijlocul ei, după cum ai spus. Tu vei
zidi grabnic în zilele noastre o zidire eternă şi vei aşeza iarăşi degrabă în
mijlocul ei tronul lui David."
Restaurarea lui Israel în ţara părinţilor săi,
întoarcerea gloriei, Shekinah, în Templu, şi în cetatea reconstruită a
Ierusalimului, precum şi restabilirea dinastiei davidice sunt teme recurente în
rugăciuni.
Acestea erau urmate de citirea Legii. Pentateuhul,
care acum se citeşte în sinagogi în cicluri anuale, era la început acoperit în
trei ani. După citirea primei porţiuni din Canonul VT, se citea un extras din
Proroci. În timpul lui Cristos extrasul acesta nu era încă fixat, ci i se
permitea citotorului să-l aleagă singur (Luca 4:16 ş.urm.). Citirea Scripturii
era esenţială. Apoi se expunea acea porţiune din Proroci şi se extrăgea din ea
un îndemn. Serviciul se încheia cu binecuvântarea. Adăugirile de mai târziu
constau în traducerea şi expunerea extraselor din Scriptură care au fost
citite. Pentru a conduce închinarea publică din sinagogă era nevoie de zece
bărbaţi adulţi.
„Sinagoga liberţilor" (VA) (libertinoi,
din lat. libertini, *„oameni liberi", engl. „freemen", VSR;
vers. Cornilescu: sinagoga Izbăviţilor) a fost denumirea dată închinătorilor
unei sinagogi din Ierusalim care au intrat în controversă cu Ştefan (Faptele
Apostolilor 6:9). Aceştia erau evrei care au fost luări prizonieri în campania
lui Pompei, apoi au fost eliberaţi de către stăpânii lor. Astfel, le-au fost
acordate privilegiile cetăţeniei romane.
În Apocalipsa 2:9 şi 3:9 se face referire la
sinagoga Satanei. Întrucât citarea ei are un caracter general, este imposibil
să se identifice cu certitudine la cine se referă Ioan. Se pare că este
indicată o partidă eretică din cadrul Bisericii primare.
BIBLIOGRAFIE
Articolele din JewE, HDB, EBi, EJ, G.F. Moore, Judaism,
1, 1927, p. 281-307; I. Abrahams, Studies in Pharisaism and the Gospels,
1, 1917; E. L. Sukenik, Ancient Synagogues in Palestine and Greece,
1932; C. W. Dugmore, The Influence of the Synagogue upon the Divine Office,
1944; A. E. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship, 1960; L.
Coenen, NIDNTT 1, p. 291-307.
C.L.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu