Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

suferinţă


SUFERINŢĂ. În Biblie suferinţa este considerată o apariţie nedorită în lumea creată. Creaţiunea a fost făcută bună (Geneza 1:31). Când a intrat păcatul, a intrat şi suferinţa, sub forma conflictului, durerii, descompunerii, muncii trudnice şi a morţii (Geneza 3:15-19). Pe noul pământ şi în noul cer suferinţa a fost abolită în cele din urmă (Apocalipsa 21:4; Isaia 65:17 ş.urm.). Lucrarea lui Cristos este ca să elibereze oamenii de suferinţă, descompunere şi de moarte (Matei 1:21). Deşi se consideră că Satana are putere ca să-i facă pe oameni să sufere (2 Corinteni 12:7; Iov 1:12; 2:6), ei suferă numai în mâna lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel care controlează şi stăpâneşte suferinţa (Amos 3:6; Isaia 45:7; Matei 26:39; Faptele Apostolilor 2:23).

Povara suferinţei a fost întotdeauna profund resimţită de către poporului lui Dumnezeu (Geneza 27:9; 2 Samuel 14:14). Prezenţa ei a devenit adesea o problemă, deoarece s-a considerat că a fost trimisă de Dumnezeu (Psalmul 39:9) şi astfel trebuia raportată la realitatea dragostei şi a neprihănirii lui Dumnezeu (Psalmul 73). De aceea, în mijlocul suferinţei, omul a fost obligat să decidă cât de departe putea să trăiască prin credinţă şi să se împotrivească nevoii unei explicaţii raţionale. Problema nu a fost atât de acută în vemurile când sentimentul solidarităţii din interiorul comunităţii a fost puternic şi individul, ca un membru responsabil al tribului sau al familiei în orice împrejurare, a fost capabil să accepte judecata şi suferinţa care a căzut asupra poporului său ca şi propria lui responsabilitate (Iosua 7). Dar problema a devenit mai presantă atunci când s-a accentuat relaţia responsabilă a fiecărui individ cu Dumnezeu (Ieremia 31:29; Ezechiel 18:24).

Adevărata credinţă, care se luptă cu problema şi cu povara suferinţei, nu cere o justificare imediată şi completă a lui Dumnezeu. Ea poate să aştepte în întuneric (Habacuc 2:2-4).

Ea găseşte în realitatea prezenţei şi bunătăţii lui Dumnezeu un factor decisiv în situaţia prezentă, mai important decât este însăşi amărăciunea durerii (Psalmul 73:21-23) şi doreşte să ridice împotriva formei distorsionate a lucrurilor prezente noua ordine perfectă a lucrurilor din Împărăţia lui Dumnezeu, din care a primit deja o anticipare (Psalmul 73:24-26; Romani 8:18; 2 Corinteni 4:16-18). Dar omul credinţei nu este insensibil la natura înşelătoare a problemei. Cartea lui Iov îl arată pe acesta trăind până la extrem experienţa amărăciunii şi dilemei unei suferinţe neexplicate, refuzând să se resemneze în teorii raţionale care supun căile lui Dumnezeu la simple calcule umane, pierzându-şi pentru o vreme echilibrul, dar capabil în cele din urmă să-şi revină şi, în final, printr-o viziune copleşitoare a lui Dumnezeu, să ajungă la o siguranţă în care poate să triumfe peste toate dificultăţile, deşi nu este, şi ştie că nu va fi niciodată, capabil să asigure o explicaţie raţională pentru toate împrejurările vieţii acesteia.


Deşi se afirmă că astfel de soluţii sunt nepotrivite când se aplică în general, uneori se dau pentru suferinţă motive specifice care pot fi înţelese (cf. Psalmul 37) şi în legătură cu această problemă apar şi converg câteva orientări de gândire. Suferinţa poate fi roadă păcatului (Osea 8:7; Luca 13:1-5; Galateni 6:8), atât pentru individ (Psalmul 1), cât şi pentru comunitate şi naţiune (Amos 1-2). Ea poate fi considerată uneori ca o pedeapsă administrată de Dumnezeu sau ca şi pedeapsă menită să corecteze căile poporului Său (Proverbe 3:12; Judecători 2:22-3:6) sau ca mijloc prin care oamenii sunt încercări sau curăţiţi (Psalmul 66:10; Iacov 1:3,12; 1 Petru 1:7; Romani 5:3) sau aduşi mai aproape de Dumnezeu, într-o nouă relaţie de dependenţă şi de părtăşie (Psalmul 119:67 Romani 8:35-37). Astfel, suferinţa poate fi spre bine (Romani 8:28 ş.urm.), sau poate sa aibă un efect opus (Matei 13:21).

Mărturisind despre suferinţa lui Mesia care va veni (1 Petru 1:10-12), autorii VT sunt învăţaţi în legătură cu modalitatea în care Dumnezeu poate să dea suferinţei o nouă semnificaţie. Propriile lor experienţe de slujire a lui Dumnezeu în scopurile Sale răscumpărătoare în Israel i-a învăţat că dragostea lui Dumnezeu trebuie să se implice în împărtăşirea suferinţei şi ruşinii celor pe care încearcă să-i răscumpere şi în răbdarea reproşului din partea acestora (Osea 1-3, Ieremia 9:1-2; 20:7-10); Isaia 63:9). De aceea, Robul acesta adevărat, care va îndeplini în mod desăvârşit voia Lui răscumpărătoare, va fi un Rob care suferă. Această suferinţă nu va apărea doar ca şi rezultat al credincioşiei faţă de Dumnezeu în urmărirea propriei Sale vocaţii, ci va însemna însăşi vocaţia pe care trebuie s-o împlinească (Isaia 53). Acum se vede un nou sens şi un scop substitutiv în această suferinţă unică, în care Unul poate să sufere în locul tuturora şi în calitate de reprezentant al tuturor. Suferinţa poate să aibă un nou sens pentru cei care sunt membri în trupul lui Cristos. Ei pot să se împărtăşească din suferinţele lui Cristos (2 Corinteni 1:5 ş.urm; Marcu 10:39; Romani 8:17) şi să se considere angajaţi prin legământ la o carieră sau o chemare la suferinţă (Filipeni 1:29; 1 Petru 4:1-2), întrucât membrii trupului trebuie să se conformeze Capului în privinţa aceasta (Filipeni 3:10; Romani 8:29), precum şi în privinţa gloriei. Indiferent ce formă ia suferinţa unui creştin, ea poate fi considerată o cruce luată în urmarea lui Cristos pe calea crucii Lui (Matei 16:24; Romani 8:28-29). O astfel de cruce este într-adevăr calea inevitabilă care duce la înviere şi glorie (Romani 8:18; Evrei 12:1-2; Matei 5:10; 2 Corinteni 4:17 ş.urm.). Prin suferinţă intră oamenii în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14:22; Ioan 16:21). Venirea noii ere este precedată de durerile naşterii pe pământ, din care biserica îşi are partea sa decisivă (Matei 24:21-22;

Apocalipsa 12:1-2,13-17, cf. de ex. Daniel 12:1; Mica 4:9-10; 5:2-4). Fiindcă suferinţele lui Cristos sunt de ajuns pentru a-i elibera pe toţi oamenii (Isaia 53:4-6; Evrei 10:14), numai prin har, şi nicidecum prin necesitate, se poate spune despre suferinţele la care participa poporul Lui că completează ceea ce lipseşte din suferinţele Lui (Coloseni 1:24) şi că oferă părtăşie în suferinţa lui substirutivî şi răscumpărătoare.

BIBLIOGRAFIE
A. S. Seake, The Problem of Suffering in the Old Testament, 1904; S. R. Driver şi G. B. Gray, Job, ICC, 1921; ERE; C. S. Lewis, The Problem of Pain, 1940; H. E. Hopkins, The Mystery of Suffering, 1959; W. Eichrodt, Man in the Old Testament, 1951; H. H. Rowley, Submission in Suffering, 1951; J. Scharbert şi J. Schmidt, „Suffering", în EB7; 3, 1970, p. 890-897; J. Bowker, The Problem of Suffering in the World Religions, 1970; B. Gartner, NIDNTT 3, p. 719-726.

R.S.W.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: