Scrisoare către Timotei
E ceas târziu de noapte. În jilava-ncăpere
doi oameni stau alături, doi vulturi în tăcere.
Unul din ei, un medic, cu inimă vitează,
încearcă să adoarmă, dar duhul său veghează.
Celălalt e un apostol, legat în lanţuri grele,
el stă proptit de-o piatră, cu ochii către stele.
Ce vină-l urmăreşte, ce neagră făr’delege?
dacă ostaşii Romei au trebuit să-l lege?
Pentru ce jaf sau crimă, el, Pavel, el stegarul
lui Crist, aşteaptă-n lanţuri să-l judece Cezarul?
O, vina lui e mare, ea răscoleşte firea,
e vina neiertată de-a fi vestit iubirea,
e crima-nfricoşată de-a fi rostit în lume
cuvintele salvării şi-al lui Mesia nume.
Cum poate duhul morţii să-ngăduie urgia
de-a se vesti o jertfă ce-aduce veşnicia?
De-a se vorbi de-un sânge ce dă oricui iertare,
de-a redeschide Raiul pierdut prin neascultare?
Nu. Nimeni n-are dreptul s-aducă o speranţă,
să-mpartă o putere ce cugetul înalţă,
s-aprindă o lumină ce către Cer îndrumă.
O, Pavele, bătrâne, tu eşti un foc, o ciumă!..
Ai vrut s-arunci în lume peste păcat izbânda.
*
E ceas târziu de noapte. Stau îngerii de pază.
Alăturea de Luca, apostolul veghează.
Din uliţi, din cetate, se-aud din vreme-n vreme
crâmpeie vagi de cântec, de chiot, de blesteme.
Din praguri de taverne vin spasme de chimvale,
vin mugete de oameni ce scot din sân pumnale.
Apostolul ascultă. O, cu ce dor, bătrâne,
dar cum să-nvingi tu, unul, săgeţile aprinse,
cohortele de demoni de mii de ani ne-nvinse?
Cum tu, un fir de floare, să-nfrângi toţi mărăcinii?
O singură scânteie să facă loc luminii?
*
Stă între somn şi veghe apostolul părinte.
Şi sute de icoane îi vin şi-i trec prin minte.
Sunt fraţi iubiţi, tovarăşi de dragoste şi luptă,
care îl cer la Tatăl în rugă ne-ntreruptă.
Sunt sfinţii din Iudeea, trăind sub grea prigoană,
sunt ucenici din Cipru, din Asia romană...
Barnaba... Iust... Apolo... Arhip... Fortunat...
Sila...
Epafra din Colose... Priscila şi Acuila...
Păstori fruntaşi, biserici, atâtea sarcini grele...
Atâtea aspre lupte cu spirite rebele...
O, cine-i slab, sau cine e gata să se piardă
şi inima-n apostol de grijă să nu ardă?
Dar, printre toţi el vede în Efes o fiinţă,
odraslă preaiubită, născută prin credinţă,
un ucenic de care îl prinde-un dor fierbinte,
dintr-o iubire sfântă de-apostol şi părinte.
E Timotei, un tânăr cu inimă zeloasă,
un mugur de lumină în noaptea-ntunecoasă.
În inima de-apostol un duh de sus pătrunde
în care Însuşi Tatăl cu Fiul Său Se-ascunde.
Iar Pavel se apleacă, un braţ spre zid întinde
şi, scăpărând amnarul, o candelă aprinde.
Apoi, cu ochii turburi şi sângerând sub geană,
el caută-ntr-o ladă să scoată-un sul şi-o pană.
În zarea de opaiţ genunchii-n colb şi-i pune,
cu braţele-nălţate spre Cer, în rugăciune.
"O, Doamne, din adâncuri Te caut! Dă-mi putere,
şi-n pace, şi-n furtună să fiu o mângâiere.
Din vasul ce e gata din nou să fie tină,
să dau şi cea din urmă scânteie de lumină!"
Se-aşează iar bătrânul. Apoi, cu dulce şoaptă,
pe scumpul său prieten din somnu-i îl deşteaptă.
Spre-o poliţă se-nalţă opaiţul să aşeze.
Şi iar pe pat se lasă şi-ncepe să dicteze.
"Pavel, prin har, apostol al lui Isus Mesia,
prin voia Celui care dă lumii veşnicia,
lui Timotei, odraslă şi rod al bătrâneţii,
har de la Tatăl slavei şi de la Domnul vieţii.
Mă-nalţ cu mulţumire pe a credinţei cale
când îmi aduc aminte de lacrimile tale:
o, fiul meu, păstrează cu-nflăcărări nestinse
comoara cea primită prin braţele-mi întinse!
Dau lumii Vestea Bună, răbdând în vremuri grele.
Şi nu privi cu silă spre lanţurile mele.
Căci Salvatorul nostru a biruit mormântul
şi-acum a Lui e viaţa şi Cerul şi pământul.
Tu, dar, te întăreşte, copilul meu, veghează
Tot ce ţi-am spus, ia seama, la alţii-ncredinţează.
Îndură fără silă cu mine împreună
şi, ca atlet al vieţii, vei căpăta cunună.
Fugi de dorinţi murdare, de pofta tinereţii,
urmând iubirea sfintă şi curăţia vieţii.
De întrebări nebune şi de păreri deşarte
ce aduc numai certuri, tu să te ţii departe.
Împrăştie Cuvântul, grăbind învăţătura,
căci va veni o vreme când, părăsind Scriptura,
se va întoarce lumea, ca-n bezna cea străveche,
spre tot ce-ncântă ochiul şi zumzăie-n ureche.
Şi, iată, eu sunt gata. Şi vremea e aproape
să fiu turnat ca jertfă, ca un prisos de ape,
am dus lupta cea bună, sfârşită-i alergarea.
Am privegheat credinţa. M-aşteaptă-ncununarea.
Luând în mână pana, apostolul se-apleacă
şi iscălind scrisoarea, o-ntinde ca să treacă
în mâinile lui Luca. Apoi, privind în zare,
el lasă de pe buze un cântec sfânt să zboare.
Iar când în zori, o navă pe apele deşarte,
va duce-n larg scrisoarea spre Timotei, departe,
lumina de pe boltă, urcând peste genune,
îl va găsi pe-apostol veghind în rugăciune.
Poezie de Costache Ioanid din volumul Porumbiţe albe
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu