adoptare

adoptare

  10:51    

---

ADOPTARE.

I. În Vechiul Testament

Adoptarea apare rareori în VT. Limba ebraică nu are nici un termen care să descrie această practică şi adoptarea nu apare în legile din VT. Situaţia probabil că este explicată de existenţa între israeliţi a câtorva alternative la problema infertilităţii în căsătorie. Poligamia şi *leviratul au diminuat necesitatea adoptării, iar principiul menţinerii proprietăţii în cadrul unui trib (Levitic 25:23 ş.urm.; Numeri 27:8-11; Ieremia 32:6 ş.urm.) a liniştit temerile unor părinţi fără copii.

Înţelegerea adoptării în VT este clarificată prin comparaţie cu scrierile din Mesopotamia şi Siria. În Orientul Apropiat antic, adoptarea era un act legal prin care o persoană intra într-o nouă relaţie de familie, având pe deplin privilegiile şi responsabilităţile unei persoane care a avut acea relaţie prin naştere. Dacă aplicăm această descriere la VT, putem identifica un număr restrâns de adoptări, majoritatea dintre ele în Geneza 12-50. Preferinţa pentru adoptarea unei rudenii este uşor de observat şi se pare că VT, la fel ca şi textele din Orientul Apropiat antic, au inclus pierderea identităţii de către cel adoptat şi legitimizarea alături de adoptare, într-un singur concept general, în timp ce legea romană a făcut distincţie între aceste concepte.

Potrivit cu obiceiurile legale redate în scrieri cuneiforme, pentru ca Eliezer să devină moştenitorul lui Avraam era necesară adoptarea lui (Geneza 15:3), la fel cum era necesară pentru ca fiii lui Agar, Bilha şi Zilpa să aibă parte de moştenirea lui Avraam şi, respectiv, Iacov (Geneza 16:1-4; 30:1-13; cf. 21:1-10). Deşi aparenta excludere a lui Eliezer de la moştenire nu este tipică (Geneza 24:36; 25:5-6), cazul lui este asemănător cu cel dintr-o scrisoare de la Larsa, scrisă în limba babiloniană veche (Textes cunéiformes de Louvre 18, 153) care arată că un om fără fii poate adopta un sclav al său. Statutul de copii adoptivi ai fiilor concubinelor este confirmat de declaraţiile Sarei şi ale Rahelei: „Voi avea copii de la ea" (Geneza 16:2; 30:3) şi prin afirmaţia Rahelei: „Dumnezeu... mi-a dăruit un fiu" (Geneza 30:6). Deşi nu există nici o dovadă că Iacov ar fi fost adoptat de către Laban (cf. Geneza 31:3,18,30; 32:3 ş.urm.), Iacov însuşi probabil că a adoptat pe Efraim şi Manase. Adoptarea unui nepot este întâlnită de asemenea în Ugarit (PRU 3, 70-71). În altă parte în VT, este aproape cert că Moise (Exod 2:10) şi Estera (Estera 2:7, 15) au fost adoptaţi, probabil în conformitate cu alte legi decât cele evreieşti, iar cazul lui Ghenubat (1 Împăraţi 11:20) este şi mai neclar.

O formulă de adoptare se pare că o întâlnim în Psalmul 2:7 („Tu eşti fiul Meu"; cf. Geneza 48:5, „cei doi fii ai tăi... vor fi ai mei"). O expresie similară apare în contractul de adoptare din papirusul Elephantin (E. G. Kraeling, The Brooklyn Museum Aramaic Papyri, 1953, Nr. 8), şi întâlnim de asemenea un echivalent negativ, mai ales în texte în limba babiloniană veche. VT nu conţine nici o referire la ritualuri legate de adoptare, totuşi, obiceiul de „a naşte pe genunchii" cuiva (Geneza 30:3; 50:23; Iov 3:12) este asociat cu naşterea şi recunoaşterea de către capul familiei.

Adoptarea are şi un aspect teologic. Poporul Israel era considerat fiul lui Dumnezeu (Isaia 1:2 ş.urm; Ieremia 3:19; Osea 11:1), în special ca întâiul născut (Exod 4:22; Ieremia 31:9), iar regii din dinastia lui David au avut acelaşi privilegiu, deşi caracterul lor uman şi responsabilitatea lor înaintea lui Dumnezeu au fost subliniate cu aceeaşi tărie (2 Samuel 7:14; 1 Cronici 28:6 ş.urm.; Psalmul 89:19 ş.urm.). Acest concept divin a stat la baza afirmaţiei lui Pavel că israeliţii au înfierea (Romani 9:4).

BIBLIOGRAFIE

S. I. Feigin, JBL 50, 1931, p. 186-200; S. Kardimon, JSS 3, 1958, p. 123-126; I. Mendelsohn, IEJ 9, 1959, p. 180-183; J. van Seters, JBL 87, 1968, p. 401-408.

M.J.S.

II. În Noul Testament

În NT adoptarea îşi are originea nu în legea romană, unde scopul ei principal era să continue linia genealogică a părintelui adoptiv, ci în obiceiul evreiesc, care conferea celui adoptat beneficiile unui membru al familiei. Conceptul este întâlnit numai în scrierile lui Pavel şi este o relaţie conferită de Dumnezeu printr-un act al harului care răscumpără pe cei ce sunt sub lege (Galateni 4:5). Intenţia şi rezultatul este o schimbare de statut, planificată din eternitate şi mijlocită de Isus Cristos (Efeseni 1:5), o trecere de la starea de sclav la starea de fiu (Galateni 4:1 ş.urm.). Strigătul „Abba! Tatăl" (Romani 8:15 şi Galateni 4:6; în contextul adoptării) se poate să fie strigătul tradiţional al unui sclav adoptat. Fiul adoptat de Dumnezeu are toate drepturile membrilor familiei, inclusiv accesul la Tatăl (Romani 8:15) şi dreptul de a fi părtaş împreună cu Cristos la moştenirea divină (Romani 8:17). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu este atât un instrument (Romani 8:14) cât şi o consecinţă (Galateni 4:6) a acestei filiaţii. Oricât de complet ar fi statutul acestei adoptări, realizarea finală va avea loc o dată cu izbăvirea creaţiei din robie (Romani 8:21 ş.urm.).

În învăţătura lui Ioan cu privire la statutul de fii, adoptarea este subînţeleasă ca o relaţie bazată pe har (Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1-2), la fel ca şi în acceptarea fiului risipitor în familie, cu drepturi depline (Luca 15:19 ş.urm.) şi în titlul de Tată pe care Isus îl dă lui Dumnezeu în repetate rânduri (Matei 5:16; 6:9; Luca 12:32).

BIBLIOGRAFIE

W. H. Rossell, „New Testament Adoption - Graeco; Roman or Semitic?", JBL 71, 1952, p. 233 ş.urm.; D. J. Theron, „Adoption in the pauline Corpus", EQ 28, 1956, p. 1 ş.urm.; F. Lyall, „Roman Law in the Writings of Paul - Adoption", JBL 88, 1969, p. 458 ş.urm.

F.H.P.