Africa
AFRICA
I. Numele şi cunoaşterea continentului în antichitate
Grecii au numit continentul „Libia", dar nu existau
cunoştinţe despre întinderea lui şi despre raportul cu Asia. Herodot (sec. 5
î.Cr.) era convins că era înconjurat de mări şi citează (Hist. 4.42) o
pretinsă înconjurare a continentului de către o corabie feniciană în slujba
Faraonului *Neco. O traducere a unui document punic, Periplul Mării Eritree,
relatează o expediţie din Cartagina care a ajuns până în Siera Leone, înainte
de 480 î.Cr. Romanii au folosit numele de „Africa" pentru întregul
continent (Pomponius Mela. I. 4), dar mult mai frecvent doar pentru Africa
Proconsulară, provincie cuprinzând zona anexată de la Cartagina în 146 î.Cr.
(aproximativ Tunisia modernă), plus domeniul Numidian şi cel Mauritan care au
fost adăugate mai târziu . Deşi cartaginezii au cunoscut poate despre regiunea
transsahariană mai mult decât ne dăm noi seama, cunoştinţele despre Africa
posedate de popoarele antice care au lăsat în urmă scrieri s-au limitat în mare
măsură la zonele în care aceste popoare au avut acces, adică la civilizaţiile
mediteraneene, şi numai rareori au trecut dincolo de barierele colosale
constituite de Munţii Atlas, de Sahara şi de periculosul curs al Nilului
Superior.
II. Africa în Vechiul Testament
Legăturile Israelului cu Africa s-au limitat în principal la
relaţiile cu vecinul lor puternic, Egiptul. Fie că a fost un grânar pentru
patriarhi, asupritorul din timpul sclaviei, sau trestia frântă din perioada
înaintării asirienilor, rolul schimbător al Egiptului nu a putut fi ignorat. În
ciuda trecutului crud, Israelul a continuat să aibă un sentiment de apropiere
faţă de Egipt (Deuteronom 23:7), care ne pregăteşte pentru împlinirea
profeţiilor despre Egipt care spun că în final Egiptul va fi părtaş cu Israelul
în cunoaşterea şi închinarea înaintea Domnului (Isaia 19 - observaţi schimbarea
de ton pe măsură ce capitolul progresează). Din când în când sunt menţionate şi
alte popoare africane (*LIBIA, *PUT), dar cele mai frecvente aluzii sunt
referitoare la Cuş (*ETIOPIA), un nume generic dat ţărilor de dincolo de Egipt.
Trăsăturile fizice caracteristice şi culoarea pielii locuitorilor au fost
remarcate (Ieremia 13:23; Isaia 45:14, şi probabil Isaia 18:2,7).
În unele perioade istorice, împrejurările au făcut ca evreii să privească Egiptul şi Etiopia deopotrivă şi ele reprezintă, uneori împreună cu alte popoare africane, naţiunile împotriva cărora vor fi împlinite judecăţile drepte ale lui Dumnezeu (Isaia 43:3; Ezechiel 30:4 ş.urm.; Naum 3:9), care într-o zi vor recunoaşte adevărata poziţie a poporului lui Dumnezeu (Isaia 45:14), şi care în cele din urmă fi vor accepta pe Dumnezeul israelului (Psalmul 87:4 şi în special Psalmul 68:31). Imaginea Etiopiei, simbolul marilor ţinuturi africane necunoscute de dincolo de râul Egiptului, întinzând mâinile spre Dumnezeu, a fost ca un sunet de trompetă în mişcarea misionară din secolele al 18-lea şi al 19-lea. Chiar şi în perioada biblică s-a împlinit într-o oarecare măsură; nu numai că au existat aşezări evreieşti în Africa (cf. Ţefania 3:10), dar un etiopian în slujba unui rege evreu a făcut mai mult pentru profetul lui Dumnezeu decât au făcut israeliţii băştinaşi (Ieremia 38), şi etiopianul de rang înalt, în Faptele Apostolilor 8, a fost în mod evident un prozelit evlavios.
În ciuda unei lungi tradiţii de exegeză distorsionată în
unele cercuri, nu există nici un element care să facă legătura între blestemul
lui Ham (Geneza 9:25) cu vreun blestem divin asupra popoarelor negroide;
blestemul este aplicat în mod explicit canaaniţilor.
III. Africa în Noul Testament
Isus Însuşi s-a bucurat de ospitalitatea pământului african
(Matei 2:13 ş.urm.). Aşezările evreieşti din Egipt şi Cirene, prefigurate,
poate, în Isaia 19:18 ş.urm. et alia, au fost în mod evident un teren
fertil pentru Biserica primară. Simon, care a purtat crucea, a fost din Cirene,
şi faptul că relaţia lui cu Cristos nu se opreşte aici poate fi dedus din Marcu
15:21, unde găsim că, după toate probabilităţile, fiii lui erau binecunoscuţi
în comunitatea creştină primară. Evrei din Egipt şi Cirene au fost prezenţi la
Rusalii (Faptele Apostolilor 2:10); *Apolo, cel tare în Scripturi era un evreu
din Alexandria (Faptele Apostolilor 18:24). Convertiţii din Cirene, printre
care a fost probabil şi profetul *Luciu, au participat la propovăduirea
Evangheliei păgânilor din Antiohia (Faptele Apostolilor 11:20 ş.urm.). Nu ştim
nimic cu privire la înfiinţarea bisericilor din Egipt şi din Africa de N, deşi
unele dintre ele au fost printre cele mai proeminente în lumea secolului al
2-lea. Tradiţia, care nu poate fi verificată până în timpuri foarte vechi,
potrivit căreia Marcu a fost evanghelistul pionier al Alexandriei (Eusebius, EH
2.16), când este pusă alături de 1 Petru 5:13, este singurul sprijin în
favoarea teoriei că Petru a locuit acolo (cf. G. T. Manley, EQ 16, 1944, p. 138
ş.urm.). Descrierea plină de viaţă pe care o face Luca în Faptele privitor la
înaintarea Evangheliei în ţările din N Mediteranei s-ar putea să umbrească
pentru noi faptul că înaintarea în ţările din S se poate să fi fost la fel de
eficientă şi probabil aproape la fel de timpurie. Au existat creştini în Africa
aproape tot atât de timpuriu ca şi în Europa.
Luca, însă, nu uită să amintească de Africa. El arată cum,
prin mijloace pe care biserica apostolică nu le-a anticipat niciodată, şi
înainte ca să înceapă cu adevărat misiunea între ne-evrei, Evanghelia a pătruns
în regatul Etiopiei (Faptele Apostolilor 8:26 ş.urm.), ca împlinire parţială a
planului lui Dumnezeu pentru Africa, proclamat în VT.
BIBLIOGRAFIE
M. Cary şi E. H. Warmington, The Ancient Explorers,
1929; B. H. Warmington, The North African Provinces, 1954; idem,
Carthage, 1960; C. K. Meek, Journal of African History 1, 1960, p. 1
ş.urm.; C. P. Groves, The Planting of Christianity in Africa , 1, 1948,
p. 31 ş.urm.
A.F.W.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu