Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

apel la Cezar


APEL LA CEZAR. Când *Festus l-a succedat pe *Felix în funcţia de procurator roman al Iudeii în anul 59 d.Cr. (Faptele Apostolilor 24:27) şi a redeschis cazul lui Pavel, pe care Felix l-a lăsat nerezolvat, Pavel a avut motive să se teamă că lipsa de experienţă a noului guvernator ar putea fi exploatată de marele preot în detrimentul lui. În consecinţă, el s-a folosit de privilegiul său de cetăţean roman şi „a făcut apel la Cezar" - adică, a cerut transferarea cazului său de la tribunalul local la tribunalul suprem de la Roma (Faptele Apostolilor 25:10 ş.urm.).

Dreptul cetăţenilor de a face apel (prouocatio) la împărat se pare că s-a dezvoltat din dreptul pe care l-au avut în timpul republicii cetăţenii suverani din Roma. Potrivit lui Dio Cassius (Hist. 51. 19), lui Octavian i s-a acordat în anul 30 î.Cr. dreptul de a judeca apelurile. Tot în această perioadă a fost pusă în practică lex Iulia de ui publica (Legea iuliană cu privire la folosirea publică a forţei) şi această lege interzicea oricărui magistrat investit cu imperium sau potestas să omoare, să biciuiască, să pună în lanţuri sau să tortureze un cetăţean roman, să-l condamne la aduersus prouocationem („în faţa unui apel") sau să-l împiedice să meargă la Roma că să-şi prezinte apelul la timpul stabilit. A. H. M. Jones (Studies in Roman Government and Law, 1960, p. 96) conchide că de la data acestei legi, un cetăţean roman, oriunde se află în imperiu, era protejat împotriva oricărei pedepse magisteriale sumare (coercitio), deşi magistratul provincial se putea ocupa de cazuri care implicau o încălcare vădită a legilor sau statutelor stabilite (şi Pavel nu s-a încadrat în această prevedere). La începutul secolului al 2-lea d.Cr., a devenit un lucru obişnuit ca cetăţenii romani din provincie, acuzaţi de infracţiuni extra ordinem (care nu erau prevăzute în codul standard de procedură), să fie trimişi la Roma aproape în mod automat, fără să treacă prin formalitatea de a face apel la Cezar. În privinţa aceasta, ca şi în multe altele, descrierea practicii romane descrise în Faptele este corectă pentru data scrierii cărţii; cazul apelului lui Pavel se încadrează în ceea ce cunoaştem despre condiţiile din ultima parte a deceniului anilor 50 din primul secol creştin, şi scrierea lui Luca aduce o contribuţie substanţială la dovezile disponibile.

Festus a răsuflat uşurat când a auzit de apelul lui Pavel către Cezar: el era eliberat de responsabilitatea de a judeca un caz despre care ştia că îl depăşeşte, îi rămânea totuşi o responsabilitate: el trebuia să trimită la Roma, împreună cu cel acuzat, o notă explicativă (litterae dimissoriae) în care să schiţeze natura şi istoria cazului până la acea dată. Când a redactat această notă el a beneficiat de ajutorul unuia care avea reputaţia de a fi un expert în problemele religioase ale evreilor, tânărul Agripa, care a venit la Cezarea împreună cu sora sa Berenice, ca să-l salute pe noul reprezentant al împăratului.

După schimbul obişnuit de amabilităţi, Festus i-a prezentat problema lui Agripa. Acuzaţiile aduse împotriva lui Pavel păreau să fie legate de „un oarecare Isus, care a murit, şi despre care Pavel spunea că este viu" (Faptele Apostolilor 25:19). Agripa s-a arătat interesat şi şi-a exprimat dorinţa să se întâlnească cu Pavel. Festus a fost bucuros să aranjeze audierea. După ce l-a ascultat pe Pavel, Agripa a fost de acord cu Festus că Pavel nu putea fi condamnat pentru nici una dintre acuzaţiile aduse împotriva lui. De fapt, a spus regele, Pavel ar fi putut fi eliberat imediat dacă nu ar fi făcut apel la Cezar, iar dacă Festus ar fi judecat acum problema şi l-ar fi eliberat, ar fi fost ultra vires (Faptele Apostolilor 26:30-32). Dar se pare că Agripa i-a dat lui Festus ajutorul cerut pentru redactarea unei litterae dimissoriae.


Pavel nu a făcut apel la Cezar câtă vreme Felix a fost procurator, probabil pentru că Felix era convins de nevinovăţia lui şi doar a amânat achitarea oficială şi eliberarea lui. Pavel spera că într-o zi amânarea lui Felix avea să ajungă la capăt şi el va fi eliberat şi îşi va putea împlini planul îndrăgit de a călători la Roma şi în Apus. Dar odată cu rechemarea lui Felix şi instalarea lui Festus, se profila o situaţie nouă şi periculoasă pentru Pavel; aceasta l-a determinat să facă apel la Cezar.

Motivul suprem pentru apelul făcut de Pavel la Cezar nu a fost să-şi scape viaţa, ci interesele Evangheliei. Cu 7 sau 8 ani mai înainte, el s-a bucurat de neutralitatea binevoitoare a legii romane în decizia tacită a lui *Galio, proconsulul Ahaiei, care ne arată că el nu a găsit nimic ilegal în propovăduirea lui Pavel (Faptele Apostolilor 18:12-16). El se putea aştepta la un verdict la fel de favorabil din partea tribunalului suprem din Roma. Dar nu era numai atât; chiar şi un om mai puţin inteligent decât Pavel trebuie să-şi fi dat seama că motivul care l-a determinat pe Galio nu mai era valabil. Galio a spus de fapt că ceea ce predica Pavel era o variantă de iudaism şi, prin urmare, nu era interzis de legea romană. Dar mulţumită în mare parte activităţii lui Pavel, curând avea să fie imposibil pentru creştinism să fie considerat o variantă a iudaismului, întrucât acum cuprindea mai mulţi ne-evrei decât evrei. O audiere favorabilă înaintea împăratului din Roma ar fi putut câştiga recunoaşterea pentru creştinism, dacă nu ca adevărata împlinire a religiei strămoşeşti a lui Israel (aşa cum credea Pavel că este), cel puţin ca o asociere permisă legal (collegium licitum sau un grup de collegia licita). În afară de aceasta, dacă Cezarul însuşi avea să asculte cuvântul de apărare al lui Pavel, care ar putea fi rezultatul? Tânărul Agripa a refuzat politicos să recunoască logica argumentului lui Pavel, dar ne-evreii s-au arătat de obicei mai deschişi pentru Evanghelie decât evreii, şi un împărat roman ar putea fi câştigat mai uşor decât un rege vasal evreu. Ar fi greşit să punem limite speranţelor lui Pavel, oricât de nerealiste ni s-ar părea în retrospectivă.

Faptul că Pavel a făcut apel la Cezar nu era o garanţie că Cezarul însuşi avea să judece cazul. Potrivit lui Tacitus (Annals 13. 4. 2), Nero a anunţat la începutul domniei sale că el nu va judeca cazurile in propria persona, cum a făcut predecesorul său, Claudius; într-adevăr, în primii 8 ani el a delegat în general altora aceste cazuri. Astfel, „dacă Pavel ar fi venit la judecată curând după perioada de doi ani menţionată în Faptele Apostolilor 28:30, este probabil că audierea cazului său ar fi fost făcută de altcineva, nu de Principele" (A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, 1963, p. 366). Acest „altcineva" putea fi prefectul gardei pretorienilor, care-l „reprezenta pe împărat în calitatea sa de păzitor al justiţiei, împreună cu asesorii şi funcţionari superiori ai tribunalului" (W. M. Ramsay, SPT, p. 357). Dar aceasta este o problemă despre care nu avem nici o informaţie.

Nu avem nici o informaţie cu privire la rezultatul apelului - dacă Pavel a fost cercetat şi condamnat, sau dacă a fost cercetat şi achitat. Nu ştim nici măcar dacă apelul său a fost cercetat sau nu. Prelungirea şederii sale în Roma pentru mai mult de 2 ani întregi se poate să fi fost datorată numărului mare de cazuri de la tribunal sau unui alt motiv oarecare; dacă el a fost eliberat fără să fie judecat, probabil că a fost ca urmare a unui act de imperium din partea Cezarului. „Poate că Pavel a beneficiat de clemenţa lui Nero şi a obţinut doar o eliberare întâmplătoare. Nu este necesar să forţăm relatarea din Faptele să indice că el ar fi fost eliberat" (A. N. Sherwin-White, op. cit., p. 109). Potrivit relatării vedeniei lui Pavel când era pe mare, când a fost asigurat că va sta înaintea Cezarului (Faptele Apostolilor 27:23 ş.urm.), probabil că Luca lasă să se înţeleagă că apelul lui Pavel a ajuns să fie judecat în cele din urmă, indiferent care a fost rezultatul.

BIBLIOGRAFIE
H. J. Cadbury, „Roman Law and the Trial of Paul", BC 5, p. 297 ş.urm.; A. H. M. Jones, Studies in Roman Government and Law, 1960; T. Mommsen, Römisches Strafrecht, 1899; A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, 1963; idem, The Roman Citizenship, 1973.

F.F.B.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: