bucurie
BUCURIE. Cuvintele
biblice sunt: ebr. simha, verbul sameah, care implică şi
manifestarea exterioară (cf. cuvântul arab înrudit, care înseamnă „a fi
încântat, entuziasmat"), şi cuvântul mai puţin folosit gil (verb şi
substantiv); gr. chara (verb chairo) şi agalliasis
(folosit frecvent în LXX, corespunde cu simha), şi înseamnă bucurie
intensă.
Atât în VT cât şi în NT bucuria este în mod consecvent o
trăsătură caracteristică a credinciosului individual şi a bisericii. Este o
calitate şi nu doar o emoţie; este o calitate bazată pe Dumnezeu Însuşi şi
derivată de la El (Psalmul 16:11; Filipeni 4:4; Romani 15:13), o calitate care
caracterizează viaţa creştinului pe pământ (1 Petru 1:8) şi anticipează bucuria
escatologică de a fi cu Cristos pentru totdeauna în Împărăţia cerurilor (cf.
Apocalipsa 19:7).
I. În Vechiul Testament
Bucuria este legată de ansamblul vieţii naţionale şi
religioase a lui Israel şi este exprimată în special sub forma unor manifestări
zgomotoase şi tumultoase la sărbători, jertfe şi întronări (Deuteronom 12:6 ş
urm.; 1 Samuel 18:6; 1 Împăraţi 1:39 ş.urm.). Bucuria spontană este o
caracteristică dominantă a Psaltirii, unde caracterizează atât închinarea colectivă
(concentrată în general la Templu, Psalmul 42:4; 81:41) cât şi în adorarea
personală (Psalmul 16:8 ş.urm.; 43:4). Isaia concepe bucuria în termeni
diferiţi de cei rituali (cf. Psalmul 126) şi el o asociază cu plinătatea
mântuirii date de Dumnezeu şi de aceea (în termenii unei bucurii cosmice), o
asociază cu anticiparea unei stări viitoare (Isaia 49:13; 61:10 ş.urm.). Ca
rezultat al acestui fapt, în iudaismul de mai târziu, bucuria este o
caracteristică a sfârşitului vremurilor.
II. În Noul Testament
Evangheliile sinoptice redau nota de bucurie în legătură cu
proclamarea sub diferite forme a veştii bune despre Împărăţia lui Dumnezeu: de
exemplu, la naşterea Mântuitorului (Luca 2:10), la intrarea triumfală (Marcu
11:9 ş.urm.; Luca 19:37) şi după înviere (Matei 28:8). În a Patra Evanghelie,
Isus Însuşi este cel care comunică această bucurie (Ioan 15:11; 16:24) şi ea
devine acum rezultatul părtăşiei profunde dintre biserică şi Cristos (cf.
16:22).
În Faptele Apostolilor bucuria caracterizează viaţa Bisericii
primare. Ea însoţeşte darul Duhului Sfânt dat ucenicilor (Faptele Apostolilor
13:52), minunile făcute în Numele lui Cristos (8:8) şi faptul şi relatarea
convertirii Neamurilor (15:3); ea caracterizează de asemenea cina euharistică
(2:46).
Pavel foloseşte termenul chara în trei moduri. În
primul rând, înaintarea în credinţă a membrilor trupului lui Cristos, şi în
special a acelora pe care el i-a condus la Cristos, este un prilej de bucurie -
el îi descrie de fapt cu cuvintele he chara hemon, „bucuria noastră"
(1 Tesaloniceni 2:19 ş.urm.; cf. Filipeni 2:2). În al doilea rând, bucuria
creştină poate fi - în mod paradoxal - rezultatul suferinţei pentru Cristos
(Coloseni 1:24; 2 Corinteni 6:10; cf. 1 Petru 4:13; Evrei 10:34, etc.),
deoarece este o bucurie produsă de Domnul şi nu de noi înşine. În fine, bucuria
este de fapt un dar de la Duhul Sfânt (Galateni 5:22) şi de aceea este ceva
dinamic şi nu static. În plus, ea derivă din dragoste - dragostea lui Dumnezeu
şi a noastră - şi de aceea este strâns asociată cu dragostea în lista roadei
Duhului dată de Pavel. Dar, întrucât este un dar care poate fi întrerupt de
păcat, orice credincios este chemat să ia parte la bucuria în Cristos printr-o
umblare zilnică cu El şi prin practicarea zilnică a bucuriei în cunoaşterea Lui
şi a mântuirii Lui (1 Tesaloniceni 5:16; Filipeni 3:1; 4:4; 1 Petru 1:8).
BIBLIOGRAFIE
Lucrarea de bază pentru acest subiect este E. G. Gulin, Die
Freude im Neuen Testament, 1932; vezi şi J. Moffatt, Grace in the New
Testament, 1931, p. 168, pentru relaţia dintre chara şi charis
E. Beyereuther, G. Finkenrath, NIDNTT 2, p. 352-361; TDNT 1, p. 19-21; 2, p.
772-775; 9, p. 359-372.
S.S.S.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu