critica biblică
CRITICA BIBLICĂ.
Critica biblică este aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite
pentru examinarea multor genuri de literatură, cu scopul de a stabili pe cât
posibil formularea lor originală, modul şi data compunerii acestora, sursele,
autorii, şi aşa mai departe.
I. Critica de text
Critica de text este disciplina care încearcă să restaureze
formularea originală a unui document, când aceasta a fost alterată în cursul
copierii sau recopierii. Chiar şi cu metodele moderne de tipărire, unde
revizuiri repetate făcute de mai mulţi cititori reduc la minim numărul de
erori, nu se întâmplă adesea ca materialul tipărit să reproducă în cel mai mic
detaliu exemplarul original. Înainte de inventarea tiparului a fost mult mai
uşor să se strecoare erori la copiere, când fiecare exemplar trebuia scris cu
mâna. Când s-a păstrat manuscrisul original al autorului, erorile copiştilor
pot fi corectate prin comparare cu originalul. Dar când originalul a dispărut
şi copiile existente se deosebesc între ele în diferite detalii, formularea
originală poate fi reconstruită numai printr-un studiu atent şi prin compararea
atentă a copiilor. În această situaţie se nasc întrebări cu privire la
obiceiurile de copiere ale unui copist oarecare, cu privire la apropierea sau
depărtarea unei anumite copii faţă de original. Trebuie avute în vedere
tipurile de erori întâlnite cel mai frecvent. Critica de text nu este o tehnică
ce poate fi învăţată peste noapte, experienţa în acest domeniu vine numai în
urma studiului şi practicii îndelungate, deşi unii cercetători se pare că au un
talent special de a descoperi textul original, chiar şi atunci când copiile
existente conţin foarte multe modificări.
Întrucât nu s-a păstrat nici un document original
(„protograf”) al vreunei cărţi din Biblie, critica de text are un rol important
în studiul biblic. Materialul cu care lucrează criticii textului biblic include
nu numai manuscrise ale cărţilor din Biblie în limbile originale, ci şi
traduceri antice în alte limbi sau citate biblice în lucrările altor autori
antici. Întrucât este important să stabilim credibilitatea unui text mai
înainte de a trece la studierea lui, critica de text a fost numită „critica
inferioară", ca şi când ar fi reprezentat un nivel inferior şi un stadiu
timpuriu în structura examinării critice. Pentru alte detalii despre critica de
text biblică, vezi *Texte şi versiuni.
II. Critica literară
Pentru a fi deosebită de critica de text sau
„inferioară", critica literară a documentelor a fost cunoscută în trecut
sub numele de critică „superioară", deoarece reprezenta stadiile
superioare din structura criticii, care nu puteau fi dezvoltate până când nu au
fost stabilite mai întâi nivelele inferioare ale criticii de text. Expresia
„critică superioară" a fost aplicată pentru prima dată la literatura
biblică de către J. G. Eichhorn, în prefaţa la a doua ediţie a lucrării sale (Old
Testament Introduction 1787): „Am fost nevoit să depun un efort foarte mare
într-un domeniu neabordat până în prezent, pentru investigarea constituţiei
interne a cărţilor individuale ale NT, cu ajutorul criticii superioare - un
nume care nu este nou pentru umanişti". Prin „constituţia internă" a
unei cărţi el a înţeles structura cărţii, inclusiv studiul surselor folosite de
autor şi modul în care aceste surse au fost utilizate sau combinate de el.
Acest ultim aspect al studiului este numit de obicei „critica sursei".
Critica literară a documentelor include de asemenea întrebări cu privire la
data scrierii şi cu privire la autor.
Critica sursei poate fi făcută cu un grad înalt de
certitudine când o sursă documentară a lucrării s-a păstrat alături de lucrarea
pentru scrierea căreia a fost folosită. Aşa stau lucrurile în VT cu cărţile
Cronicilor. Printre sursele proeminente ale Cronicilor au fost cărţile lui
Samuel şi Împăraţi, şi întrucât acestea s-au păstrat, putem trage concluzii
destul de ferme cu privire la folosirea lor de către Cronicar. În NT se crede
că Evanghelia după Marcu a fost sursa principală pentru celelalte două evanghelii
sinoptice; şi aici sursa s-a păstrat alături de lucrările ulterioare care au
încorporat o mare parte din ea, aşa încât putem studia modul în care Matei şi
Luca au folosit scrierea lui Marcu.
Când sursele nu mai există, critica sursei este mult mai
şubredă. De exemplu, dacă cele patru evanghelii ale noastre - în forma lor
separată - ar dispare, şi dacă ar trebui să ne bazăm pe Diatessaron-ul
lui Tatian - o compilaţie care a dezmembrat conţinutul evangheliilor şi l-a
ţesut din nou într-o naraţiune continuă - ar fi imposibil să reconstituim cele
patru evanghelii pe baza lui. Am putea recunoaşte cu certitudine că Diatessaron-ul
nu este o lucrare unitară şi poate că nu ar fi dificil să facem distincţie
între materialul din Evanghelia după Ioan şi din cel din evangheliile sinoptice
încorporat în ea, dar ar fi imposibil să descâlcim cele trei naraţiuni
sinoptice, cu atât mai mult cu cât o mare parte a materialului le este comun la
toate trei sau la două dintre ele. Cu o situaţie de genul acesta suntem
confruntaţi în critica sursei Pentateuhului. Este general acceptat faptul că la
baza Pentateuhului, aşa cum îl avem noi, se află mai multe surse, dar care sunt
aceste surse, care este data scrierii lor şi relaţia dintre ele, cum şi când au
fost folosite în forma finală a Pentateuhului - toate acestea sunt întrebări la
care cercetătorii dau răspunsuri diferite, în zilele noastre mai mult decât la
începutul sec. al 20-lea.
Criteriile de datare a unei lucrări antice sunt în parte
interne, în parte externe. Dacă o lucrare este citată sau dacă o autoritate
credibilă şi care poate fi datată se referă la ea, putem conchide că a fost
compusă înainte de data citării. S-ar putea referi la evenimente care pot fi
datate pe baza altor documente; astfel, unele părţi ale VT pot fi datate
datorită referirilor făcute la persoane sau incidente din istoria egipteană sau
mesopotamiană. Desigur, cărţile se pot data singure; astfel, unele cărţi
profetice din VT indică anul în care a fost rostită o anumită proorocie, sau
domnitorii în timpul cărora a prorocit un proroc oarecare. Pe măsură ce istoria
Orientului Apropiat antic este reconstituită în tot mai mare detaliu, devine
tot mai posibil să plasăm o lucrare antică în cadrul istoric adecvat.
Elementul predictiv din proorocia biblică, însă, implică
anumite modificări ale criteriilor obişnuite de datare. A interpreta toate
prezicerile împlinite ca şi vaticinia ex eventu nu este o tratare
critică. Când încercăm să datăm o prorocie autentică, trebuie sa o considerăm
mai veche decât evenimentele pe care le prezice, dar nu mai veche decât
evenimentele despre care spune că au avut deja loc, sau despre care presupune
că ar constitui un cadrul istoric. Pe această bază ar trebui să datăm prorocia
lui Naum înainte de căderea Ninivei, în 612 î.Cr., pe care o prevesteşte, dar
mai târziu decât căderea Tebei, în 663 î.Cr., la care se referă ca la un
eveniment trecut (Naum 3:8 ş.urm.). Data exactă a scrierii, în acest interval
de jumătate de secol, trebuie stabilită printr-o examinare atentă a cuvintelor
folosite şi printr-un calcul al probabilităţilor.
Critica literară a *Pentateuhului este de importanţă
fundamentală pentru critica literară a VT. Istoria modernă a criticii
Pentateuhului începe cu lucrările lui H. B. Witter (1711) şi J. Astruc (1753),
care au remarcat două surse documentare în prima parte a Pentateuhului,
folosind ca şi criteriu folosirea alternativă a numelor divine Iahve şi Elohim
(’elohim). J. G. Eichhorn (1780) a corelat variaţiile stilistice cu
analiza bazată pe distribuirea numelor divine. Acest stadiu preliminar în
critica sursei a fost urmat de analiza Pentateuhului împărţit într-un număr mai
mare de unităţi mai mici (A, Geddes, 1792, şi J. S. Vater, 1802-1805). Aceasta,
la rândul ei, a fost urmată de „ipoteza suplimentară" (H. Ewald, 1843),
care a considerat că este vorba de un document de bază („elohist"),
completat de câteva documente mai scurte. H. Hupfeld (1853) a distins două
surse separate care folosesc amândouă numele divin ’elohim în Geneza
(sursele au fost cunoscute ulterior sub numele „P” şi „E"). Acestea două,
împreună cu sursa iahvistă (I) şi Deuteronomică (D), au constituit cele patru
surse principale care de atunci încoace au fost general recunoscute în analiza
documentară a Pentateuhului.
La analiza pur literară a fost adăugat un nou criteriu de
către o generaţie nouă de critici (dintre care se remarcă J. Wellhausen,
1876-1877). Sursele documentare au fost corelate cu istoria religioasă a
Israelului într-un mod atât de convingător încât teoria lui Wellhausen a fost
adoptată de majoritatea cercetătorilor VT. Creşterea considerabilă a
cunoştinţelor despre istoria religioasă şi literară a Orientului Apropiat, în
special cu privire la perioada 2000-800 î.Cr., a scos la lumină deficienţele
teoriei lui Wellhausen, dar dintre teoriile rivale care au fost propuse nici
una nu se bucură de acceptarea largă de care s-a bucurat cândva
Wellhausianismul. Interesul s-a mutat de la sursele pur literare la istoria
continuă, care ocupă un loc tot mai important în viaţa Israelului.
În ce priveşte NT, o problemă critică dominantă în studiul
evangheliilor a constituit-o legăturile dintre evangheliile sinoptice. Cel mai
însemnat pas înainte a fost făcut când C. Lachmann (1835) a susţinut că
Evanghelia după Marcu este cea mai veche dintre evangheliile sinoptice şi că a
fost folosită de celelalte două. Critica sursei pentru a Patra Evanghelie (cf.
R. Bultmann, E.T., 1971) nu s-a dovedit convingătoare; critica acestei
evanghelii s-a centrat în jurul caracterului ei istoric, în jurul scopului,
datei şi autorului ei (*EVANGHELII, *IOAN, EVANGHELIA DUPĂ).
Şcoala de la Tübingen, a lui F. C. Baur (1831) şi a
colegilor săi, a corelat Epistolele lui Pavel cu istoria veche a bisericii,
interpretată într-un cadru similar cu cel expus în filozofia istoriei a lui
Hegel. În ce priveşte calea mântuirii, Pavel (dintre ale cărui Epistole au fost
recunoscute autentice numai Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni) a fost
prezentat în opoziţie netă faţă de partida iudaizatoare a lui Petru; scrierile
mai târzii ale NT (în special Faptele Apostolilor) reflectă o combinare a celor
două poziţii opuse. Critica lui W. C. van Manen (1890) a fost şi mai radicală
şi a tratat toate Epistolele lui Pavel ca şi pseudoepigrafe. Poziţia lui
a fost în general respinsă; poziţia Şcolii de la Tübingen a fost supusă unor
critici aspre (în Anglia s-au remarcat J. B. Lightfoot, B. F. Westcott şi W.
Sanday) şi a fost modificată substanţial, dar influenţa ei poate fi urmărită în
studiul NT până în zilele noastre.
III. Critica formei şi tradiţiei
În timp ce şcolile principale de critică a sursei biblice au
avut un interes predominant literar, alţii au insistat asupra importanţei
determinării preistoriei orale a surselor scrise şi asupra clasificării
materialului sursei în „formele" sau categoriile adecvate de naraţiuni,
cuvântări, etc.
În VT această abordare s-a dovedit deosebit de rodnică mai
ales pentru studiul *Psalmilor; clasificarea lor în funcţie de tipurile
principale (Gattungen), în special de H. Gunkel (1904), în care fiecare
tip este corelat cu un anumit cadru de viaţă - a contribuit cel mai mult la
înţelegerea Psaltirii în sec. al 20-lea.
Recent din Scandinavia am fost confruntaţi cu o tendinţă mai
radicală la adresa principiilor de bază ale criticii clasice a VT, şi
anume,.metoda tradiţio-istorică" a lui I. Engnell şi a „Şcolii de la
Uppsala". Această metodă lasă loc mai mult pentru transmiterea orală, în
paralel cu sursele documentare, şi pune accentul pe credibilitatea mare a
materialului transmis pe cale orală.
Critica formei în NT a fost aplicată intensiv la evanghelii
începând cu anul 1919. Prin clasificarea materialului din evanghelii după
creiteriul „formei" s-a încercat o depăşire a surselor documentare
postulate aşa încât să se poată contura starea tradiţiei în etapa preliterară.
Atât naraţiunile cât şi cuvântările au fost clasificate după „forma" lor;
dar o asemenea clasificare aruncă prea puţină lumină asupra istoricităţii unei
anumite întâmplări sau cuvântări. Asocierea obişnuită a criticii formei cu o
estimare foarte sceptică a credibilităţii istorice a evangheliilor în cele mai
multe cazuri nu se datorează criticii formei în sine ci poziţiei teologice ale
multor critici ale formei. O mare parte a criticii formei s-a străduit să
stabilească un cadru de viaţă pentru diferitele secţiuni din tradiţia
evangheliilor şi acest cadru este descoperit de obicei în închinarea şi
mărturia Bisericii primare. Dar un cadru de un anumit gen din Biserica primară
nu exclude neapărat un cadru original din propovăduirea lui Isus. Critica formei
aplicată la evanghelii ne aminteşte de lipsurile analizei literare atunci când
încearcă să explice singură alcătuirea lor şi subliniază faptul că nici un
nivel de tradiţie evanghelică, oricât de mult am merge înapoi în timp, nu
zugrăveşte un alt Isus decât pe Mesia trimis de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu.
Un obiectiv major în zilele noastre este stabilirea prin
mijloace critice, dacă este posibil, a continuităţii dintre cele mai vechi
forme ale tradiţiei şi personalitatea istorică Isus.
IV. Critica redactării
Se poate ca autorul unei cărţi biblice să fi primit material
transmis pe calea tradiţiei, dar el nu l-a reprodus exact aşa cum l-a primit.
El nu a fost doar un simplu transmiţător; el a fost un autor care a avut
propriul său mod de viaţă şi opiniile sale şi de aceea el a prezentat
materialul în conformitate cu acestea. Studiul propriei sale contribuţii la
această lucrare face obiectul criticii redactării.
De exemplu, cărţile Iosua, Judecători, Samuel şi Împăraţi
conţin mult material vechi, dintre care o parte a fost practic contemporan cu
evenimentele relatate. Dar aceste cărţi, în forma lor actuală, constituie o
colecţie istorică continuă, compilată sub influenţa reformei lui Iosia şi
încheiată pe la 562 î.Cr. De asemenea, o mare parte a tradiţiei primite de
cronicar ne-a fost păstrată în cărţi separate, în Samuel şi Împăraţi; se poate
ca el să fi folosit şi alte surse care nu ne mai sunt accesibile. Dar el a
lăsat o amprentă caracteristică asupra întregului material scris de el. În mod
asemănător, în evanghelii putem face distincţie între tradiţia primită de
evanghelişti (dintre care o mare parte este comună pentru doi sau trei) şi
lucrarea distinctivă a fiecăruia dintre cei patru. În timp ce critica tradiţiei
evangheliilor se ocupă în mare măsură de „redescoperirea învăţăturilor lui
Isus", critica redactării se ocupă de „redescoperirea învăţăturilor
evangheliştilor".
BIBLIOGRAFIE
W. R. Smith, The Old Testament in the Jewish Church,
1892; T. K. Cheyne, Founders of Old Testament Criticism, 1983; C. H. Dodd,
New Testament Studies, 1953; idem, More New Testament Studies,
1968; J. Knox, Criticism and Faith , 1953; P. E. Kahle, The Cairo
Geniza, 1959; I. Engnell, „Methodological Aspects of Old Testament
Studies", VT Suppl. 7, 1959, p. 13 ş.urm.; R. Bultmann, The Formulation
of Gospel Tradition, E. T, 1963; G.E. Ladd, The New Testament and
Criticism, 1967; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of Jesus,
1967; idem, What is Redaction Criticism?, 1970; J. Rohde, Rediscovering
the Teaching of the Evangelists, E.T. 1968; K. Koch, The Growth of the
Biblical Tradition, E. T. 1969; W. G. Kümmel, The New Testament: The
History of Interpretation of its Problems, E. T. 1972; H. Harris, The
Tübingen School, 1975; G. W. Anderson (ed.), Tradition and
Interpretation, 1979; I. H. Marshall (ed.), New Testament Interpretation,
1977.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu