Evanghelia după Ioan
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
I. Schiţa conţinutului
a. Revelaţia lui Isus către lume, 1:1-12:50
(i) Prologul (1:1-18).
(ii) Manifestarea lui Isus (1:19-2:11).
(iii) Mesajul nou (2:12-4:54).
(iv) Isus, Fiul lui Dumnezeu (5:1-47).
(v) Pâinea vieţii (6:1-71).
(vi) Conflictul cu iudeii (7:1-8:59).
(vii) Lumina lumii (9:1-41).
(viii) Păstorul cel bun (10:1-42).
(ix) Învierea şi viaţa (11:1-57).
(x) Umbra crucii (12:1-36a).
(xi) Epilog (12:36b-50).
b. Revelaţia lui Isus către ucenicii Săi, 13:1-17:26
(i) Cina Domnului (13:1-30)
(ii) Cuvântări de rămas bun (13:31-16:33).
(iii) Rugăciunea lui Isus pentru ucenici (17:1-26).
c. Glorificarea lui Isus, 18:1-21:25
(i) Patimile lui Isus (18:1-19:42).
(ii) Învierea lui Isus (20:1-31).
(iii) Însărcinarea ucenicilor (21:1-25).
II. Scopul
Un enunţ clar al scopului lui Ioan este dat în Ioan 20:30
ş.urm. (Vezi W. C. van Unnik, TU 73, 1959, p. 382-411.) Ioan a efectuat o
selecţie dintr-un număr mare de „semne" şi scopul său în relatarea aceasta
a fost să-i aducă pe cititori la credinţa că Isus este Cristosul (adică, Mesia)
şi Fiul lui Dumnezeu, iar în felul acesta să-i aducă să primească viaţa
veşnică.
Din această afirmaţie putem trage anumite concluzii care
sunt atestate pe larg de conţinutul Evangheliei. În primul rând, scrierea este
în esenţă un document evanghelistic. În al doilea rând, metoda explicită constă
în prezentarea lucrărilor şi cuvintelor lui Isus în aşa fel încât acestea să
arate natura persoanei Sale. În al treilea rând, descrierea acestei persoane ca
Mesia sugerează că autorul s-a gândit probabil la cititori evrei. Totuşi,
întrucât se pare că Ioan a scris pentru cititori din afara Palestinei care nu
cunoşteau toate obiceiurile evreieşti, ipoteza că el a scris în special pentru
evreii din Diaspora şi pentru prozeliţii din sinagogile elenistice este o
ipoteză plauzibilă. (Vezi J. A. T. Robinson, Twelve NT Studies, 1962, p.
107-125.) Faptul acesta nu exclude din sfera sa pe cititorii ne-evrei, deşi
este puţin probabil ca Evanghelia să fi fost scrisă în primul rând pentru a-i
converti pe ne-evreii interesaţi (vezi C. H. Dodd, The Interpretation of the
Fourth Gospel, 1953).
Acest scop principal nu exclude alte scopuri subordonate.
Astfel, Ioan accentuează în mod conştient aspectele care contrazic părerile
greşite sau antagoniste despre Isus, păreri susţinute de evreii din zilele
sale. Se poate să fie şi o încercare de a corecta venerarea prea zeloasă a lui
Ioan Botezătorul. În al doilea rând, în special în 13-17, Ioan se adresează
creştinilor şi le dă învăţături cu privire la viaţa în biserică. Dar ideea că
scopul principal al lui Ioan a fost să corecteze concepţia escatologică a
bisericii (cum susţine C. K. Barrett) nu poate fi dovedită, deşi aceasta nu
înseamnă că am nega faptul că Evanghelia conţine învăţături escatologice. În al
treilea rând, se susţine adesea că Ioan a scris pentru a da o replică
gnosticismului. Această părere poate să dobândească oarecare plauzibilitate
datorită scopului Epistolei 1 Ioan, dar nu este atât de evidentă cum se
presupune uneori; totuşi, nu încape îndoială că Ioan a fost conştient de
pericolul gnosticismului atunci când a scris, iar Evanghelia sa este o armă
excelentă împotriva acestui curent filozofic.
III. Structura şi conţinutul teologic
a. Structura istorică
Privită ca lucrare istorică, Evanghelia după Ioan este
selectivă. Începe cu întruparea Cuvântului preexistent al lui Dumnezeu în Isus
(1:1-18) şi după aceea trece direct la zilele de început ale lucrării lui Isus
- botezul Lui de către Ioan, chemarea primilor ucenici (1:19-51) şi întoarcerea
Sa de la Iordan în Galilea (1:43). Dar scena activităţii Sale nu este limitată
în principal la Galilea, ca în naraţiunile sinoptice. Numai câteva dintre
incidentele relatate au loc acolo (1:43-2:12; 4:43-54; 6:1-7:9). Într-o
împrejurare scena este Samaria (4:1-42), dar cel mai adesea scena este
Ierusalimul, de obicei pe vremea unor sărbători evreieşti (2:13; 5:1; 6:4; 7:2;
10:22; 11:55; vezi A. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship,
1960. Ultimul dintre aceste incidente este învierea lui Lazăr, care i-a
determinat pe liderii evrei să hotărască să-L elimine pe Isus (11:45 ş.urm.),
deşi, la fel ca în evangheliile sinoptice, duşmănia lor era în creştere de mai
multă vreme (de ex. 7:1). De aici încolo naraţiunea urmează cursul familiar din
evangheliile sinoptice - ungerea din Betania (12:1-11), intrarea triumfală
(12:12-19), Cina Domnului (13), descrisă fără nici o referire la aspectele ei
sacramentale, arestarea (18:1-12), judecata lui Isus şi lepădarea lui Petru
(18:13-19:16), răstignirea şi învierea (20-21). Totuşi, în această secţiune
există mult material care nu este găsit în evangheliile sinoptice, în special
ultimele cuvântări şi rugăciunea (14-16; 17), detaliile judecăţii înaintea lui
Pilat (18:28-19:16) şi arătările după înviere.
Nu este nevoie să punem la îndoială faptul că această schiţă
istorică ar corespunde în linii mari cu ordinea reală a evenimentelor, deşi
trebuie să ţinem cont că Ioan a relatat numai câteva incidente şi le-a aranjat
din perspectiva prezentării lui Isus ca Mesia.
b. Conţinutul teologic
(i) Evanghelia după Ioan ca revelaţie. Schiţa istorică de mai sus este vehicolul pentru
prezentarea teologică a lui Isus. Scopul lui Ioan este să reveleze gloria lui
Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu preexistent El a fost părtaş la
gloria Tatălui (17-5, 24), iar în viaţa Lui pământească gloria Sa a fost
demonstrată lumii - sau mai degrabă, celor care au avut ochii ca să o vadă
(1:14) - prin seria de semne pe care le-a făcut (2:11). Totuşi, în aceste semne
Isus nu a căutat propria Sa glorie, ci gloria Tatălui (5:41; 7:18). Revelaţia
lui Isus către lume este tema capitolelor 1-12, care se încheie cu un pasaj
rezumativ şi cu o schimbare clară a temei (12:36b-50). Întrucât lumea, în
general, nu a crezut în El (12:37), Isus S-a întors spre ucenicii Săi şi în
cap. 13-17 avem o revelaţie a gloriei Sale către ucenici, arătată în slujirea
umilă şi ucenicii au fost chemaţi şi ei la o viaţă în care Dumnezeu să fie
glorificat (15:8; 21:19). Aici îşi găseşte exprimarea şi o temă care a fost
sugerată anterior, anume, faptul că Isus este glorificat în mod suprem în
patimile şi moartea Sa. Astfel, a treia secţiune a Evangheliei (cap. 18-21) ne
arată că a sosit ceasul în care Isus este glorificat ca Fiul lui Dumnezeu şi în
care El îl glorifică pe Dumnezeu.
În acelaşi timp Evanghelia poate fi privită ca o revelaţie a
adevărului (1:14, 17). Lumea este caracterizată în Evanghelie prin greşeală,
imperfecţiune şi păcat, deoarece a pierdut contactul cu Dumnezeu, care este Cel
adevărat (7:28); Isus aduce lumii adevărul lui Dumnezeu (18:37). El însuşi este
întruparea adevărului (14:6) şi va fi succedat de Duhul adevărului (14:17). El
îi conduce pe oameni la o închinare adevărată înaintea lui Dumnezeu (4:23
ş.urm.) şi îi eliberează de greşelile diavolului (8:44) prin cunoaşterea
adevărului (8:32). În contrast cu satisfacţiile goale ale lumii, El aduce pâine
adevărată şi reală pentru sufletele oamenilor (6:32, 55).
(ii) Semne şi mărturii.
Sunt două modalităţi în care această revelaţie le este prezentată oamenilor.
Mai întâi, sunt semnele sau lucrările pe care le-a făcut Isus, dintre care
şapte (dacă excludem învierea) sunt relatate pe larg. Ele sunt semne nu numai
pentru că sunt dovezi ale unor puteri miraculoase şi supranaturale (4:48) ci şi
pentru că prin caracterul lor ele arată că autorul lor este trimis de Dumnezeu
(9:16) ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu (3:2; 6:14; 7:31); astfel, ele autentifică
persoana Lui pentru cei care au ochi ca să vadă (2:23; 12:37).
De obicei aceste semne constituie baza pentru o cuvântare
sau un dialog în care este arătată semnificaţia lor spirituală. Există de
asemenea ceva ce am putea numi o altă serie de semne în cuvinte. De şapte ori
(6:35; 8:12; 10:7, 11; 11:25; 14:6; 15:1; la care poate că am putea adăuga
8:24) Isus spune: „Eu sunt..." O serie de concepte - care existau deja în
limbajul religios curent - sunt preluate de Isus şi folosite pentru a exprima
cine este El şi ce a venit să facă. Un lucru deosebit de semnificativ este
faptul că folosirea acestor declaraţii „Eu sunt" constituie o revendicare
voalată divinităţii.
În al doilea rând, gloria lui Isus este atestată de martori.
Isus Însuşi a venit să depună mărturie despre adevăr (18:37), iar despre El au
depus mărturie Ioan Botezătorul, femeia din Samaria, mulţimea care a văzut
semnele făcute de El (12:17), ucenicii (15:27), martorul de la cruce (19:35) şi
evanghelistul însuşi (21:24). Mărturii sunt aduse de asemenea de Scripturi
(5:39), de Tatăl (5:37) şi de semnele făcute de Isus (10:25). Aceste mărturii
au fost menite să-i conducă pe oameni la credinţă (4:39; 5:34).
(iii) Persoana lui Isus.
Aceste semne şi mărturii sunt menite să arate că Isus este în primul rând Fiul
lui Dumnezeu care le oferă oamenilor viaţă. Încă de la începutul Evangheliei se
afirmă că El este Cuvântul (*LOGOS) lui Dumnezeu (1:14, 17). Deşi acest
termen specific nu este repetat în Evanghelia după Ioan, este clar că restul
Evangheliei este o expunere şi o justificare a doctrinei despre Cuvântul făcut
trup. Folosirea termenului „Cuvântul" este o alegere deosebit de fericită,
deoarece în felul acesta Ioan s-a putut adresa întâi evreilor care făcuseră
deja câţiva paşi în direcţia considerării Cuvântului creator al lui Dumnezeu
(Psalmul 33:6) ca fiind o fiinţă separată de Dumnezeu (vezi descrierea figurată
a înţelepciunii în Proverbe 8:22 ş.urm.), s-a mai putut adresa creştinilor care
propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu şi care îl identificau practic cu Isus (vezi
Coloseni 4:3 şi Efeseni 6:19), precum şi păgânilor educaţi care considerau
Cuvântul ca principiul ordinii şi raţiunii în univers (stoicismul popular). Dar
ceea ce spune Ioan merge mult mai departe decât tot ce sa spus anterior.
În a doilea rând, Isus este Mesia din familia lui
David, care era aşteptat de evrei (7:42). De fapt, marea întrebare a evreilor a
fost dacă acest Isus era Mesia (7:26 ş.urm.; 10:24) şi mărturia ucenicilor este
tocmai că El este Mesia (1:41; 4:29; 11:27; 20:31).
În al treilea rând, El este Fiul omului. Acest termen
este cheia pentru felul în care Isus S-a privit pe Sine în evangheliile
sinoptice, unde termenul este asociat cu trei idei: „tăinuirea"
Mesianităţii Lui, necesitatea suferinţei Lui şi funcţia lui de Judecător la
parousia Sa (a doua venire). Aceste idei sunt latente în Ioan (vezi 12:34;
3:14; 5:27), dar accentul cade pe două idei: că Fiul omului a fost trimis din
cer ca să-L reveleze pe Dumnezeu şi ca să fie Mântuitorul oamenilor (3:13;
9:35) şi că El este glorificat prin „înălţarea" Lui ca să moară
(12:23-34).
În al patrulea rând, El este Fiul lui Dumnezeu.
Probabil că acesta este cel mai important titlu al lui Isus în Evanghelia după
Ioan. Întrucât miezul Evangheliei este că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca
Mântuitor (3:16), scopul lui Ioan este să-l conducă pe cititor ca să accepte
afirmaţia lui Isus (19:7) şi să facă aceeaşi mărturisire ca şi ucenicii (1:34,
49; 11:27), că Isus este Fiul lui Dumnezeu. În calitate de Fiu, El Îl revelează
pe Tatăl (1:18) şi este părtaş împreună cu Tatăl la darea vieţii şi la judecată
(5:19-29). Prin credinţa în El oamenii primesc mântuire (3:36) şi libertate
(8:36).
În al cincilea rând, a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu
înseamnă a-I atribui dumnezeire deplină. Astfel, Cel care la început este
descris ca şi Cuvântul lui Dumnezeu este El Însuşi Dumnezeu (1:1) şi
este proclamat Domn şi Dumnezeu de către oameni pe pământ (20:28, afirmaţie
care reprezintă punctul culminant al Evangheliei; vezi de asemenea 1:18).
(iv) Lucrarea lui Isus.
Un alt set de titluri exprimă ce a venit să facă Isus pentru oameni şi ce le
oferă El. Acestea sunt rezumate în 14:6, unde Isus declară că El este calea,
adevărul şi viaţa. Ultimul dintre aceste cuvinte, viaţa, este Cuvântul favorit
al lui Ioan în sensul de „mântuire". Lumea oamenilor este într-o stare de
moarte (5:24 ş.urm.) şi este destinată să fie judecată (3:18,36). Ceea ce le
oferă Isus oamenilor este viaţa, definită de Ioan ca şi cunoaşterea lui
Dumnezeu şi a lui Isus Cristos (17:3). Astfel, Isus Însuşi poate fi numit
„viaţa" (1:4; 11:25; 14:6), Dătătorul „apei vii" (adică, apa care dă
viaţă, 4:14) şi pâinea vieţii (6:33 ş.urm.). A-L primi pe Isus prin credinţa în
El (3:36; 6:29) înseamnă a primi pâinea vieţii, iar a mânca trupul Lui şi a bea
sângele lui Isus (o expresie în care mulţi cercetători văd o aluzie la Cina
Domnului) înseamnă a te împărtăşi din viaţa veşnică (6:54).
Acelaşi adevăr este prezentat prin descrierea lui Isus ca lumina
lumii (8:12), în special în cap. 9. Starea oamenilor este descrisă ca orbire
(9:39-41) sau întuneric (3:19; 12:46) iar Isus este cel care vindecă orbirea şi
care dă lumină celor ce umblă în întuneric. El este descris de asemenea ca şi
calea către Dumnezeu (14:1-7). La această idee se face aluzie în 10:9, unde El
este uşa staulului, dar aici vine în prim plan o altă idee - Isus este Păstorul
cel bun care îşi dă viaţa pentru oile Sale şi care le adună în staul. În
această descriere sunt conţinute trei idei vitale. Mai întâi, Isus este
adevărata împlinire a promisiunii din VT că Dumnezeu va trimite un Păstor
pentru poporul Său. (Observaţi că „viaţa" şi „lumina" sunt descrieri
evreieşti ale Legii care îşi găseşte împlinirea în Isus.) În al doilea rând,
moartea Lui nu se datorează doar opoziţiei duşmanilor Săi, ci este o moarte
mântuitoare pentru oameni (10:11), o moarte prin care ei sunt atraşi la
Dumnezeu (12:32). Numai printr-o moarte jertfitoare poate fi îndepărtat păcatul
(1:29) şi numai aşa i se poate da viaţă lumii (6:51b). În al treilea rând,
imaginea turmei introduce ideea de biserică.
(v) Viaţa nouă.
Isus este zugrăvit ca şi Mântuitorul lumii (4:42). În prezenţa Lui oamenii sunt
confruntaţi cu momentul decisiv în care ei fie că-L acceptă şi trec de la
moarte la viaţă (5:24), fie că rămân în întuneric până în ziua judecăţii
(12:46- 48).
O asemenea acceptare a lui Isus are loc atunci când Tatăl îi
atrage pe oameni la Fiul Său (6:44). Prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, a
cărui lucrare depăşeşte priceperea umană, are loc o schimbare radicală
cunoscută ca naşterea din nou (3:1-21), prin care un om devine un fiu al lui
Dumnezeu (1:12).
Din perspectiva umană, această schimbare este produsul
credinţei, care este centrată în Fiul lui Dumnezeu, înălţat pe cruce ca să
mântuie lumea (3:14-18). Trebuie făcută distincţia între două feluri de
credinţă - acceptarea intelectuală a afirmaţiilor lui Isus (11:42; 8:24; 11:27;
20:31), care nu este suficientă în sine, şi predarea totală în mâna Lui (3:16;
4:42; 9:35-38; 14:1).
O asemenea credinţă este strâns legată de cunoaştere. În
timp ce oamenii de rând nu au o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu (1:10;
16:3), prin cunoaşterea lui Isus oamenii îl pot cunoaşte pe Tatăl (8:19; 14:7).
Conţinutul acestei cunoaşteri nu este enunţat explicit de Ioan; aici nu este
vorba de revelaţii ezoterice caracteristice religiilor misterelor. Singurul
indiciu pe care îl avem este că modul în care oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu şi
sunt cunoscuţi de El este analog cu modul în care Isus îl cunoaşte pe Tatăl şi
este cunoscut de El (10:14 ş.urm.).
Trebuie spus totuşi un lucru. Această relaţie nouă este
caracterizată prin dragoste. Ucenicii sunt părtaşi la o relaţie de dragoste
reciprocă cu Dumnezeu, la fel ca şi aceea care există între Tatăl şi Fiul
(3:35; 14:31), deşi trebuie remarcat că dragostea lor este îndreptată spre Fiul
şi nu spre Tatăl (14:23; 15:9; 17:26; 21:15-17; cf. 5:42; 1 Ioan 4:20 ş.urm.).
Sunt folosite şi alte expresii pentru a descrie comuniunea
dintre ucenici şi Isus. Ni se spune că ei rdmm în El (6:56; 15:4-10) şi că El
rămâne în ei (6:56; cf. 14:17). Prepoziţia „în” este importantă şi pentru
descrierea relaţiei reciproce prin care Dumnezeu locuieşte în Isus, iar Isus
locuieşte în ucenicii Săi (14:20, 23; 17:21, 23, 26).
(vi) Poporul lui Dumnezeu.
Deşi cuvântul „biserică" nu este găsit în Evanghelia după Ioan, ideea este
prezentă. A fi ucenic înseamnă în mod automat a fi membru al turmei al cărei
Păstor este Isus. Isus foloseşte de asemenea ideea de viţă (15:1-8). O viţă nouă
înlocuieşte viţa veche (adică, poporul Israel); Isus Însuşi este butucul, iar
de la El viaţa curge spre ramuri facilitând rodirea.
Viaţa ucenicilor este caracterizată printr-o dragoste care
urmează exemplul lui Isus, care a spălat umil picioarele ucenicilor Săi
(13:1-20, 34 ş.urm.). O asemenea dragoste este în contrast cu atitudinea lumii
care urăşte şi persecută pe ucenici (15:18-16:4, 32 ş.urm.), iar rezultatul
este că biserica dă dovadă de unitatea pentru care S-a rugat Isus în cap. 17.
Dar biserica nu este o societate închisă; alţi oameni pot
ajunge la credinţă prin cuvântul ucenicilor (17:20). Faptul acesta este
confirmat în cap. 21, unde este dezvoltată ideea de misiune sau trimitere
(20:21). Cei 153 de peşti sunt un simbol al vestirii Evangheliei la toţi
oamenii, iar însărcinarea de Păstor bun este transmisă de învăţător ucenicilor
Săi.
(vii) Escatologic.
Isus priveşte în viitor la viaţa care va continua în biserică după glorificarea
Sa (14:12). În anticiparea celei de-a doua veniri a Sale, El promite că va veni
la biserică (14:18) în persoana Duhului Duhul vine la ucenici ca indivizi
(7:37-39) şi la biserică (14:16 ş.urm., 26; 15:26; 16:7-11, 13-15) şi funcţia
Lui este că ia locul lui Isus (ca un „alt Mangâietor Sfătuitor") şi să-L
glorifice.
Se poate spune că în Evanghelia după Ioan viitorul este
„realizat" în prezent; Isus vine iarăşi la ucenicii Săi prin Duhul Său; ei
sunt deja părtaşi la viaţa eternă, iar judecata are deja loc. Totuşi, ar fi
greşit să conchidem că în Evanghelia după Ioan activitatea viitoare a lui
Dumnezeu este înlocuită de activitatea Lui prezentă. Evanghelia proclamă la fel
ca şi restul NT venirea viitoare a lui Isus (14:3; 21:23) şi judecata viitoare
a tuturor oamenilor (5:25-29).
IV. Probleme textuale şi critica sursei
Două pasaje găsite în AV (şi în trad. românească) în
Evanghelia după Ioan nu fac parte din textul original şi au fost trecute în
paranteză în traducerile moderne. Acestea sunt Pericope de Adulteria
(7:53-8:11), o întâmplare autentică despre Isus care a fost păstrată în afara
evangheliilor sinoptice şi care şi-a croit drum în anumite MS. târzii ale
Evangheliei după Ioan, şi explicaţia despre tulburarea apei (5:3b-4), care este
omisă în cele mai bune MS.
O problemă specială este ridicată de cap. 21. În timp ce E.
C. Hoskyns susţine că a fost o parte integrantă a Evangheliei originale,
majoritatea cercetătorilor cred, fie că a fost o adăugire făcută de autor mai
târziu (idee mai puţin probabilă), fie că a fost adăugată de altcineva.
Argumentul principal este că 20:31 pare să fie concluzia cărţii; unii
cercetători consideră că există diferenţe stilistice între cap. 21 şi cap.
1-20, dar după părerea lui C. K. Barrett acestea nu sunt decisive în sine.
Unii cercetători (de ex. R. Bultmann) cred că ordinea
prezentă a materialului din Evanghelia după Ioan nu este aceea dată de autor,
ci a fost alterată considerabil, probabil prin faptul că foile de papirus au
fost combinate într-o ordine greşită. Totuşi, nu există dovezi textuale în
sprijinul acestei idei, deşi fenomenul nu este necunoscut în literatura antică.
Este clar că variaţiile în ordinea textului găsite în cap. 18 în anumite ms.
sunt modificări ulterioare şi Tatian (cca. 170), care a făcut anumite
modificări ale ordinii atunci când a combinat evangheliile într-o singură
naraţiune, nu vine în sprijinul reconstituirilor moderne. Majoritatea
comentatorilor recenţi consideră că Evanghelia are sens aşa cum este.
Au fost făcute încercări, cele mai ample de către R.
Bultmann, de a urmări folosirea surselor scrise şi activitatea editorială în
Evanghelia după Ioan. Deşi folosirea unor asemenea surse este probabilă, există
un acord insuficient cu privire la amploarea lor. Este probabil că Evanghelia a
trecut prin câteva etape de compunere şi lucrul acesta face ca analiza să fie
extrem de dificilă.
V. Cadrul de idei
După o perioadă în care Evanghelia după Ioan a fost privită
ca o carte elenistă, cele mai apropiate paralele ale sale fiind găsite în
iudaismul elenizat, în religiile misterelor şi chiar în filozofia greacă. În
prezent este redescoperit cadrul Evangheliei care este în esenţă iudaic.
Multe dovezi au fost găsite în tradiţiile aramaice care stau
la baza evangheliilor sinoptice şi a Evangheliei după Ioan (M. Black, An
Aramaic Approach to the Gospels and Acts, 1967). La baza Evangheliei după
Ioan s-ar putea afla o colecţie aramaică de afirmaţii (ale lui Isus), aramaică
fiind limba maternă a lui Isus. În Evanghelia după Ioan ideile sunt exprimate
adesea cu ajutorul juxtapunerii sau a paralelismului care sunt specifice
literaturii semitice. Toate indicaţiile sunt că Evanghelia după Ioan are un
cadru lingvistic aramaic, deşi teoria că a fost scrisă original în aramaică
este neconvingătoare.
Aceasta înseamnă că este probabil ca ideile din Evanghelia
după Ioan să fie iudaice, aşa cum stau de fapt lucrurile. Deşi există relativ
puţine citate, majoritatea ideilor cheie din Evanghelia după Ioan au fost luate
din VT (de ex. cuvântul, lumina, păstorul, Duhul, pâinea, viţa, dragostea,
mărturia) şi Isus este zugrăvit ca împlinirea VT.
Pot fi găsite şi paralele cu gândirea iudaică contemporane,
în special cu iudaismul rabinic ortodox şi este normal ca Isus şi urmaşii Săi
să fi fost de acord cu cercetătorii VT din vremea lor şi să fi fost influenţaţi
de ei - atât pozitiv cât şi negativ (cf. Ioan 5:39; 7:42). Întrucât iudaismul
din Palestina a fost supus influenţelor elenistice timp de aproape două secole,
nu este necesar să căutăm o altă sursă de influenţă asupra lui Ioan. Gradul de
asemănare dintre ideile din Evanghelia după Ioan şi din scrierile lui Filon din
Alexandria a fost estimat în moduri diferite.
Textele iudaice secrate de la Qumran ne ajută de asemenea să
completăm cadrul Evangheliei după Ioan, deşi importanţa lor pentru înţelegerea
NT tinde să fie exagerată. De obicei este atrasă atenţia asupra dualismului
dintre lumină şi întuneric şi asupra speranţelor mesianice găsite în aceste
texte, dar rădăcinile acestor idei se află în VT şi este puţin probabil că este
necesar să fie postulată o influenţă directă de la Qumran asupra lui Ioan.
(Vezi F. M. Braun, RB 62, 1955, p. 5-44; J. H. Charlesworth (ed.), John and
Qumran, 1972.)
Alte influenţe formative posibile sunt discutate în detaliu
de C. H. Dodd. El respinge pe bună dreptate mandaismul, un sincretism
păgân-creştin ale cărui scrieri au apărut mult mai târziu decât Evanghelia după
Ioan. Totuşi, el acordă o atenţie considerabilă religiei eleniste a misterelor,
descrisă în special în Corpus Hermeticum (*LITERATURA ERMETICĂ); o serie
de tratate care, în forma lor prezentă, probabil că provin din Egipt, din
secolul al 3-lea. Deşi acestea conţin paralele de idei interesante care
demonstrează că Evanghelia după Ioan ar fi putut fi înţeleasă şi de păgâni, nu
numai de evrei, este puţin probabil să existe o afiliere strânsă de idei. (Cf.
G. D. Kilpatrick în Studies in the Fourth Gospel, ed. F. L. Cross,
1957.)
În secolul al 2-lea a existat un *gnosticism creştin
dezvoltat şi trebuie să credem că în secolul 1 a existat o formă oarecare de
„pre-gnosticism", reflectat în polemica din Coloseni şi 1 Ioan. Teoria că
Ioan a fost influenţat de ereticii gnostici cărora li se împotriveşte (cf. II.,
mai sus) a fost propusă de E. F. Scott (The Fourth Gospel, 1908, p.
86-103); mai recent R. Bultmann şi E. Kasemann au argumentat că în Evanghelia
după Ioan Isus este prezentat în termenii miturilor gnostice. Părerea lui C. H.
Dodd potrivit căreia creştinismul ioanin este complet diferit de gnosticism, în
ciuda unui fond comun (op. cit., p. 114) se potriveşte mult mai bine cu faptele
reale.
În cadrul începuturilor scrierile lui Ioan ocupă un loc unic
şi reprezintă un fir de gândire independent. Totuşi, învăţătura lor este cea a
bisericii creştine în general şi diferenţele faţă de scrierile lui Pavel, de
pildă, sunt mai mult diferenţe de formă decât de conţinut. (Cf. A. M. Hunter, The
Unity of the New Testament, 1943.)
VI. Dovezi externe
Existenţa Evangheliei după Ioan în Egipt înainte de anul 150
d.Cr. este atestată de Papirusul Ryland 457, cel mai vechi fragment dintr-un
manuscris al NT.
Folosirea Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie autoritară
alături de celelalte trei este atestată de Papirusul Egerton 2, datat de
asemenea înainte de anul 150 (C. H. Dodd, New Testament Studies, 1953,
p. 12-52). Evanghelia a fost folosită de Tatian în Diatessaron, iar Irenaeus
(cca. 180) vorbeşte despre un canon format din patru evanghelii. Este cert ca
Evanghelia după Ioan a fost cunoscută şi folosită în cercurile eretice gnostice
- de ex. de Ptolomaeus, un ucenic al lui Valentinus, de Evanghelia lui Petru
(cca. 150) şi (cu destul de multă certitudine) de autorul Valentinian al Evangheliei
Adevărului. Cunoaşterea Evangheliei după Ioan de către alţi scriitori din
această perioadă este dificil de atestat. În scrierile lui Ignatius (cca. 115)
şi Iustin (cca. 150-160) există urme de limbaj ioanin, dar nu se ştie cu
certitudine dacă aceasta indică dependenţa literară.
Tradiţiile cu privire la autorul Evangheliei după Ioan sunt
date de Irenaeus, care spune că Ioan, ucenicul Domnului, a scos Evanghelia la
Efeseni Această tradiţie este repetată de Clement din Alexandria (cca. 200) şi
în prologul anti-marcionit la Evanghelia după Ioan; totuşi, datarea acestuia în
secolul al 2-lea este suspectă. Canonul Muratorian (cca. 180-200) dă o legendă
potrivit căreia autorul este apostolul Ioan, iar faptul că autorul a fost
apostolul Ioan a fost acceptat de Ptolomaeus. Dar Papias, care a avut acces
direct la tradiţiile apostolice, păstrează tăcere în această problemă, iar
Policarp, care - potrivit lui Irenaeus - a fost un asociat al lui Ioan, citează
Epistolele dar nu şi Evanghelia. Nici lucrarea apocrifă Faptele lui Ioan
nu spune nimic despre Evanghelie. La începutul secolului al 3-lea a existat
oarecare opoziţie faţă de ideea că autorul a fost apostolul Ioan, probabil
datorită faptului că Evanghelia a fost folosită de către gnostici.
VII. Autorul
La sfârşitul secolului al 19-lea ideea că apostolul Ioan a
scris Evanghelia a Patra a fost larg acceptată pe baza dovezilor externe de mai
sus şi pe baza dovezilor interne. Acestea din urmă au fost formulate de B. F.
Westcott şi de J. B. Lightfoot (Biblical Essays, 1893, p. 1-198), care
au demonstrat ca Evanghelia a fost scrisă de un evreu din Palestina, de un
martor ocular la evenimentele relatate, de un apostol şi, în particular, de
apostolul Ioan, care este menţionat ca „ucenicul pe care-L iubea Isus".
Au fost aduse o serie de argumente împotriva acestui
raţionament. Mai întâi, este teoria că *Ioan a murit ca martir la o vârstă
tânără, dar această teorie este respinsă, pe bună dreptate, de majoritatea
cercetătorilor.
În al doilea rând, pretinsele inexactităţi geografice şi
istorice ale lui Ioan sunt aduse ca argumente împotriva faptului că autorul ar
fi fost un martor ocular. Totuşi, cele mai recente date arheologice au
confirmat într-un mod izbitor exactitatea Evangheliei după Ioan (cf. R. D.
Porter, TU 73, 1959, p. 329-337). Cu privire la problema istorică, vezi mai
jos.
În al treilea rând, se susţine că apostolul Ioan ar fi fost
incapabil să scrie o asemenea Evanghelie. El a fost un om fără educaţie - o
părere care îşi găseşte singurul temei inadecvat într-o exegeză dubioasă a
textului din Faptele Apostolilor 4:13 şi care ignoră analogii cum este aceea cu
Bunyan, căldărarul de la Badforn. Ca apostol nu se poate ca el să fi scris o
Evanghelie atât de diferită de celelalte trei - o părere care nu ia în
considerare scopul special al Evangheliei după Ioan şi faptul că nici o altă
Evanghelie nu a fost scrisă direct de un apostol, ca să avem un termen de
comparaţie. Ca evreu el nu ar fi putut stăpâni atât de bine ideile elenistice,
aşa cum se vede în Evanghelie - vezi, însă, V., mai sus. În fine, nimeni
nu ar putea să fie atât de orgolios încât să se numească pe sine „ucenicul pe
care-l iubea Isus" - totuşi, acesta este doar un argument subiectiv (cei
care îi dau greutate pot pune folosirea titlului pe seama scribului lui Ioan).
În al patrulea rând, cel mai solid argument este reticenţa
cu care biserica a acceptat Evanghelia după Ioan. Credibilitatea lui Irenaeus a
fost pusă la îndoială (dar cu o justificare incertă) şi s-a observat că oamenii
care ar fi de aşteptat să cunoască Evanghelia după Ioan şi să citeze din ea, nu
o fac. Împotriva acestei idei trebuie menţionată slăbiciunea generală a
argumentelor bazate pe lipsa menţionării (cf. W. F. Howard, The Fourth
Gospel in Recent Criticism and Interpretation, 1955, p. 273) şi faptul că
dovezile pentru acceptarea şi folosirea celorlalte trei evanghelii sunt aproape
la fel de sumare înainte de perioada în care găsim toate cele patru evanghelii
acceptate împreună. În fine, suntem în necunoştinţă completă cu privire la
împrejurările publicării Evangheliei după Ioan, cu excepţia unei note sumare
din 21:24.
Aşadar, putem considera că suntem îndreptăţiţi să dăm la o
parte orice teorie care contestă legătura dintre apostolul Ioan şi această
Evanghelie. Avem atunci trei posibilităţi. Întâi, se poate ca Ioan însuşi să fi
compus Evanghelia cu ajutorul unui secretar. În al doilea rând, se poate ca un
ucenic al lui Ioan să fi folosit memoriile lui Ioan sau o tradiţie ioanină ca
bază pentru Evanghelie. A treia posibilitate, care este o variantă a celei de-a
doua, ar fi că a existat o „şcoală" ioanină, care ar putea fi legată de S
Palestinei, şcoală în care a fost dezvoltată teologia caracteristic ioanină şi
ai cărei membri au produs scrierile ioanine. Totuşi, este greu să aducem dovezi
decisive în favoarea sau împotriva unei asemenea teorii. (O putem compara cu
ipoteza lui K. Stendahl despre o „şcoală a lui Matei", pentru care
dovezile sunt de asemenea şubrede.)
Este dificil să alegem între aceste teorii. Dar tradiţia
potrivit căreia Ioan a dictat Evanghelia este larg răspândită (cf. R. V. G.
Tasker, TNTC, 1960, p. 17-20) şi poartă semnele autenticităţii. Există temeiuri
puternice pentru a susţine o asociere strânsă între apostolul Ioan şi scrierea
Evangheliei.
(Vezi de asemenea *IOAN, EPISTOLELE LUI.)
VIII. Provenienţa şi data
Tradiţia veche îl leagă pe apostolul Ioan de Asia Mică şi în
special de Efeseni O legătură cu Asia Mică este potrivită pentru Ioan 1-3 şi
este necesară pentru Apocalipsa; fie că autorul Apocalipsei este evanghelistul,
fie că este un asociat al lui, faptul acesta întăreşte cazul în favoarea Asiei.
Totuşi, nu putem ignora alte locuri care au fost sugerate.
Aparenta lipsă de cunoaştere a Evangheliei după Ioan în Asia conferă greutate
afirmaţiilor că a fost scrisă în Alexandria: Evanghelia după Ioan a fost
folosită aici foarte devreme de către gnostici (vezi de asemenea şi
papirusurile), climatul de idei (iudaism elenistic) putea fi considerat
propice, iar îndepărtarea Alexandriei ar fi putut explica circulaţia înceată a
Evangheliei. Totuşi, nu există nici o tradiţie care să-l lege pe Ioan de
Alexandria. S-a propus de asemenea Antiohia, dar fără prea mult succes. Unii au
asociat Evanghelia după Ioan cu S Palestinei, ţinând seama de cadrul de idei,
dar lucrul acesta confirmă numai faptul că autorul a fost un locuitor al
Palestinei.
Evanghelia este datată de obicei în anii 90. Această părere
este bazată pe presupusa dependenţă a lui Ioan de evangheliile sinoptice (vezi
însă IX, mai jos) şi de caracterul post-paulin al teologiei sale. Deşi nu este
necesar să considerăm că Evanghelia după Ioan a depins de teologia paulină,
este greu să evităm impresia că nu este o scriere timpurie. Dacă este legată de
Efes, trebuie plasată după lucrarea lui Pavel acolo; faptul acesta este
confirmat de data Epistolelor 1-3 Ioan, care nu se poate să fi fost înainte de
anii 60. Dacă Evanghelia este legată de vreun alt loc de compunere, de ex.
Palestina, o dată mai timpurie, este posibilă dar puţin probabilă. Esenţa în
disputa cu privire la „cadrul palestinian" este că nu mai este necesar ca
data să fie foarte târzie pentru a explica dezvoltarea ideilor. (Cf. J. A. T.
Robinson, op. cit., p. 94-106.)
IX. Relaţia cu evangheliile sinoptice
a. Cunoaşterea tradiţiei sinoptice
Părerea acceptată până în urmă cu vreo 40 de ani a fost că
Ioan a cunoscut evangheliile sinoptice, sau cel puţin Marcu şi Luca, şi că a
scris pentru a le corecta, pentru a le completa sau pentru a le înlocui. O
critică serioasă a acestei păreri a venit din partea lui P. Gardner-Smith (St.
John and the Synoptic Gospels, 1938), B. Noack (Zur Johanneischen
Tradition, 1954) şi C. H. Dodd (Historical Tradition in the Fourth
Gospel, 1963), care au argumentat că Ioan s-a bazat pe tradiţia orală care
a stat la baza evangheliilor sinoptice şi că a scris independent de acestea.
Cele mai apropiate puncte de contact sunt între Ioan şi Luca, în special în
naraţiunea patimilor, dar este îndoielnic dacă aceasta dovedeşte dependenţa
literară; se poate ca Luca să fi avut acces la tradiţiile relatate de Ioan sau
se poate chiar să-l fi cunoscut personal pe autor (cf. G. W. Broomfield, John, Peter
and the Fourth Gospel, 1934).
Trebuie luate în considerare şi dovezile externe.
Informaţiile lui Papias despre Marcu şi Logia provin de la „bătrânul"
Ioan, care s-ar putea să fie asociat cu compunerea Evangheliei după Ioan.
Clement din Alexandria a scris: „La sfârşit, Ioan, înţelegând că faptele
exterioare au fost relatate limpede în Evanghelie, fiind îndemnat de prietenii
săi şi inspirat de Duhul Sfânt a compus o Evanghelie spirituală". Desigur,
putem accepta această descriere a Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie
spirituală şi fără să credem că Ioan a scris-o ca urmare a cunoaşterii
celorlalte evanghelii, dar este dificil să credem că el nu a cunoscut deloc
conţinutul lor, chiar dacă nu a avut copii ale lor în faţa sa atunci când a
scris. Prin urmare, întrebarea rămâne în continuare deschisă.
b. Compararea naraţiunilor
Se ridică două probleme. Prima este dacă naraţiunile
sinoptice şi cea ioanină sunt compatibile unele cu altele şi dacă pot fi
încadrate într-o singură relatare. Au fost făcute mai multe încercări de a le
combina într-un mod suficient de convingător pentru ca în felul acesta să fie
revărsată mai multă lumină asupra tuturor evangheliilor. (E. Stauffer, Jesus
and His Story, 1960.) Lucrul acesta este posibil întrucât cele două
relatări descriu activitatea lui Isus în perioade diferite şi în localităţi
diferite; ideea învechită că evangheliile sinoptice se ocupă prea puţin de
lucrarea de slujire lui Isus în Ierusalim (afară de naraţiunea patimilor) este
discreditată în prezent. Desigur, trebuie să ţinem cont că nici una dintre
evanghelii nu pretinde să dea o naraţiune cronologică exactă, aşa încât o
reconstituire detaliată a evenimentelor este imposibilă.
A doua problemă este legată de cazurile în care par să
existe contradicţii istorice între evanghelii, inclusiv cazurile în care se
susţine că Ioan ar corecta în mod intenţionat informaţiile date în evangheliile
sinoptice. Exemple de felul acesta sunt motivul arestării lui Isus (în special,
motivul omiterii învierii lui Lazăr din evangheliile sinoptice; vezi un răspuns
posibil în J. N. Sanders, NTS 1, 1954-1955, p. 34); data curăţirii Templului;
data cinei de pe urmă şi a răstignirii (vezi N. Geldenhuys, Commentary on
the Gospel of Luke, 1950, p. 649-670). S-ar putea ca amploarea unor
asemenea dificultăţi să fie exagerată, dar trebuie să recunoaştem că există
probleme reale la care încă nu au fost găsite răspunsuri. În orice caz,
conţinutul naraţiunilor Evangheliei nu este afectat de aceste diferenţe.
c. Discursurile din Evanghelia după Ioan
Învăţătura atribuită lui Isus în Evanghelia după Ioan se
deosebeşte în mod simţitor în stil şi conţinut de aceea din evangheliile
sinoptice. Idei familiare cum sunt Împărăţia lui Dumnezeu, demonii, pocăinţa şi
rugăciunea lipsesc, şi apar subiecte noi, cum sunt adevărul, viaţa, lumea,
statornicia şi mărturia. În acelaşi timp există legături strânse şi complexe
între cele două tradiţii şi apar teme comune, de ex. Tatăl, Fiul omului,
credinţa, dragostea şi trimiterea. Stilul şi vocabularul sunt de asemenea
diferite. În Evanghelia după Ioan nu găsim pilde şi Isus vorbeşte adesea în discursuri
lungi sau în dialoguri care nu au paralele în evangheliile sinoptice.
De aceea, mulţi teologi cred că Ioan ne dă propriile sale
idei şi meditaţii asupra cuvintelor lui Isus, şi nu ipsissima verba,
chiar cuvintele lui Isus. Această concluzie este sprijinită cu tărie de faptul
că un stil şi un conţinut similar este găsit în 1 Ioan. Totuşi, afirmaţia
aceasta trebuie făcută cu grijă, în primul rând, Evanghelia după Ioan conţine
multe afirmaţii care sunt similare ca formă şi conţinut cu afirmaţiile din evangheliile
sinoptice (cf. B. Noack, op. cit., p. 89-109; C. H. Dodd, op. cit., p. 335-349)
şi care au un drept egal să fie considerate autentice. În al doilea rând,
există cel puţin un pasaj în evangheliile sinoptice (Matei 11:25-27) care parcă
ar fi copiat din Evanghelia după Ioan şi care este un avertisment împotriva
presupunerii facile că Isus din evangheliile sinoptice nu a folosit acelaşi
limbaj ca şi Isus din Evanghelia după Ioan. În al treilea rând, aceleaşi
vestigii de vorbire aramaică şi aceeaşi aderare la modelele evreieşti de
discuţie pot fi întâlnite în Evanghelia după Ioan şi în cele sinoptice.
Astfel, putem spune cu destul de multă încredere că
afirmaţiile redate de Ioan au o bază istorică fermă ca fiind cuvintele
adevărate ale lui Isus. Totuşi, ele au fost păstrate într-un comentariu al lui
Ioan din care pot fi separate numai cu mare dificultate. (Cf. problema din
Galateni 2:14 ş.urm.; unde se termină cuvintele lui Pavel adresate lui Petru şi
unde începe meditaţia lui asupra lor?) Aceasta nu este o concluzie radicală. Un
teolog atât de conservator cum este Westcott, de pildă, a considerat că în Ioan
3:16-21 avem cuvintele lui Ioan şi nu ale lui Isus.
X. Istoria şi interpretarea din Evanghelia după Ioan
Scopul lui Ioan (vezi II., mai sus) impune ca, cel
puţin în schiţa generală, conţinutul Evangheliei după Ioan să fie privit ca
istorie; Evanghelia nu ar atinge deloc acest scop dacă Ioan ne-ar da o
compoziţie legendară concepută ca să concretizeze propovăduirea bisericii
despre Isus ca Mesia, în loc să redea faptele istorice care stau la baza acelei
propovăduiri şi care îi conferă autenticitate, (vezi C. F. D. Moule, The
Phenomenon of the NT, 1967, p. 100-114.)
S-a sugerat deja că multe dintre dificultăţile prezentate de
obicei ca argumente împotriva istoricităţii Evangheliei după Ioan nu sunt
nicidecum atât de serioase pe cât se susţine. De fapt, există o tendinţă
crescândă de a recunoaşte că Evanghelia după Ioan conţine tradiţii istorice
importante despre Isus şi că o înţelegere adecvată a vieţii Lui pământeşti nu
poate fi obţinută numai din evangheliile sinoptice (cf. T. W. Manson, BJRL 30,
1947, p. 312-329; A. M. Hunter, According to John, 1968).
Pe de altă parte, impresia generală pe care ne-o dă
Evanghelia după Ioan, după ce citim evangheliile sinoptice, este că aici avem o
interpretare a vieţii lui Isus şi nu doar o strictă relatare a vieţii Lui.
Învăţătura pe care o dă El este diferită şi tabloul personalităţii Lui este de
asemenea diferit, în special în ce priveşte conştiinţa Lui de Sine cu privire
la Mesianitatea şi Filiaţia Sa. Totuşi, ar fi neînţelept să accentuăm peste
măsură aceste diferenţe. Isus nu este mai puţin uman în Evanghelia după Ioan
decât în celelalte evanghelii şi chiar „secretul mesianic" din
evangheliile sinoptice nu lipseşte complet din Evanghelia după Ioan. F. F.
Bruce merge până acolo încât afirmă că nu există nici o discrepanţă
fundamentală între Isus din evangheliile sinoptice şi cel din Evanghelia după
Ioan (New Testament Documents, 1960, p. 60 ş.urm.).
Aceasta înseamnă că Ioan nu contrazice celelalte evanghelii
ci interpretează Persoana care este zugrăvită în ele. În timp ce ceilalţi
evanghelişti ne dau o fotografie a lui Isus, Ioan ne dă un portret (W. Temple,
op. cit., vezi mai jos, p. xvi). În consecinţă, în lumina a ce s-a spus,
Evanghelia după Ioan poate fi folosită ca o sursă de informaţii pentru viaţa
lui Isus şi pentru modul în care Ioan interpretează viaţa aceea, chiar dacă
este imposibil să le separăm complet pe acestea două. Viaţa pământească a lui
Isus nu poate fi înţeleasă pe deplin dacă o separăm de revelaţia de Sine ca şi
Domnul înviat al bisericii Sale. Sub inspiraţia Duhului (cf. 14:26; 16:14) Ioan
a scos în relief semnificaţia vieţii pământeşti a lui Isus; el interpretează
povestirea despre Isus şi, făcând aceasta, el ne dă „adevăratul sens al
povestirii pământeşti", ca să folosim cuvintele lui A. M. Hunter (Introducing
New Testament Theology, 1957, p. 129).
BIBLIOGRAFIE
Comentarii asupra textului englezesc: B. F. Westcott, 1882
şi mai târziu (şi asupra textului grec, 1908); E. C. Hoskyns şi F. N. Davey,
21947; W. Temple, 1945; R. H. Lightfoot, 1956; R. V. G. Tasker, TNTC, 1960; G.
A. Turner şi J. R. Mantey, 1964; J. Marsh, Pelican, 1968; J. N. Sanders
şi B. A. Mastin, BNTC, 1968; R. E. Brown, AB, 1971; L. Morris, NIC/NLC, 1971;
B. Lindars, NCB, 1972, ICC, 1928; C. K. Barrett, 1955; R. Schnackenburg, vol.
1, 1968; R. Bultmann, 1971; în limba germană: R. Schnackenburg, HTKNT, vol. 1,
1965 (vezi mai sus); vol. 2, 1971; vol. 3, 1976.
W. F. Howard, The Fourth Gospel in Recent Criticism and
Interpretation, 1955; C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth
Gospel, 1953; idem, Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963;
E. Malatesta, St. John’s Gospel 1920-1965, 1967;J. L. Martyn, History
and Theology in the Fourth Gospel, 1968; A. M. Hunter, According to John,
1968; E. Kâsemann, The Testament of Jesus, 1968; R. T. Fortna, The
Gospel of Signs, 1970; C. K. Barrett, The Gospel of John and Judaism,
1975; J. Painter, John: Witness and Theologian, 1975; S. S. Smalley, John:
Evangelist and Interpreter, 1978.
I.H.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu