iertare
IERTARE.
I. În Vechiul Testament
În VT ideea de iertare este comunicată în principal prin cuvinte
care derivă de la trei rădăcini. kpr comunică de obicei ideea de
ispăşire şi este folosit frecvent în legătură cu jertfele. Când este folosit
pentru „a ierta" se subînţelege că a fost făcută ispăşire, Verbul ns’
înseamnă „a ridica", „a purta" şi ne prezintă o imagine plastică a
păcatului care este ridicat de pe păcătos şi îndepărtat imediat. A treia
rădăcină este slh, cu o origine necunoscută, dar care corespunde destul
de mult cu termenul nostru „a ierta". Primul şi ultimul termen sunt
folosiţi întotdeauna cu privire la iertarea lui Dumnezeu, dar ns’ este
folosit şi pentru iertarea umană.
Iertarea nu este privită ca un truism, ceva care este în
natura lucrurilor. Pasajele care spun că Domnul nu iartă anumite păcate abundă
(Deuteronom 29:20; 2 Împăraţi 24:4; Ieremia 5:7; Plângerile 3:42). Când este
obţinută iertarea, ea trebuit primită cu recunoştinţă şi trebuie privită cu
respect şi cu uimire. Păcatul merită pedeapsă. Iertarea este un har uluitor.
„La Tine este iertare", spune Psalmistul şi apoi adaugă (un lucru care
poate fi surprinzător pentru noi), „ca să fii temut" (Psalmul 130:4).
Iertarea este legată de ispăşire. Termenul slh este asociat în repetate
rânduri cu jertfele şi, aşa cum am văzut, verbul derivat de la rădăcina kpr
are în esenţa înţelesul de „a face ispăşire". De asemenea, se poate să nu
fie o coincidenţă în faptul că ns’, în afară de faptul că este folosit
cu referire la iertarea păcatului, este folosit şi pentru purtarea pedepsei
păcatului (Numeri 14:33 ş.urm.; Ezechiel 14:10). Cele două idei par să fie
legate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este o Fiinţă aspră care nu va ierta
fără un quid pro quo. El este un Dumnezeu al harului şi însăşi
mijloacele de îndepărtare a păcatului sunt instituite de El. Sacrificiile sunt
de folos numai pentru că El a dat sângele ca un mijloc dea face ispăşirea
(Levitic 17:11). VT nu spune nimic despre o iertare stoarsă de la un Dumnezeu
care nu a vrut să o dea sau de o iertare cumpărată cu mită.
Prin urmare, iertarea este posibilă numai pentru că Dumnezeu
este un Dumnezeu al harului, sau, ca să folosim expresia minunată din Neemia
9:17, „un Dumnezeu gata să ierte". „La Domnul, Dumnezeul nostru, însă,
este îndurarea şi iertarea" (Daniel 9:9). Un pasaj foarte instructiv
pentru înţelegerea iertării în VT este Exod 34:6 ş.urm.: „Domnul, Dumnezeu este
un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie, care îşi ţine dragostea până la al miilea neam, iartă
fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept
nevinovat". Iertarea îşi are rădăcina în natura lui Dumnezeu ca Dumnezeu
îndurător. Dar iertarea dată de El nu este oarbă. El „nu socoteşte pe cel
vinovat drept nevinovat". Pentru a fi iertat omul trebuie să dea dovadă de
pocăinţă. Deşi aceasta nu este prezentată ca o cerinţă formală, este
subînţeleasă în toate pasajele. Păcătoşii care se căiesc sunt iertaţi. Oamenii
care nu se căiesc, care continuă să meargă pe calea lor, nu sunt iertaţi.
Trebuie să observăm că ideea de iertare este comunicată cel
mai plastic prin alte imagini decât folosirea celor trei cuvinte de bază pentru
iertare. Astfel, Psalmistul ne spune: „Cât este de departe răsăritul de apus,
atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Psalmul
103:12). Isaia spune că Dumnezeu aruncă toate păcatele profetului în urma sa
(Isaia 38:17) şi că El „şterge" nelegiuirile poporului (Isaia 43:25; cf.
Psalmul 51:1,9). În Ieremia 31:34 Domnul spune: „Nu-Mi voi mai aduce aminte de
păcatul lor", iar Mica spune că El aruncă păcatele „în fundul mării"
(Mica 7:19). Asemenea expresii plastice pun accentul pe caracterul deplin al
iertării date de Dumnezeu. Când El iartă, problema păcatelor oamenilor este
soluţionata pe deplin. Dumnezeu nu le mai vede.
II. În Noul Testament
În NT sunt două verbe principale pe care să le examinăm, charizomai
(care înseamnă „a trata cu har") şi aphiemi („a trimite
departe", „a dezlega"). Substantivul aphesis, „iertare",
este întâlnit de asemenea frecvent. Există alte două cuvinte, apolyo, „a
elibera, a dezlega", folosit în Luca 6:37, „iertaţi şi vi se va
ierta", şi paresis, „a trece pe lângă", un termen folosit în
Romani 3:25 în care se afirmă că Dumnezeu a trecut peste (a trecut cu vederea)
păcatele făcute în vremurile de mai demult.
În NT sunt clarificate câteva aspecte. Un aspect este că
păcătosul iertat trebuie să-i ierte pe alţii. Lucrul acesta este spus răspicat
în Luca 6:37, citat mai sus, în rugăciunea „Tatăl nostru" şi în alte
locuri. Dorinţa de a-i ierta pe alţii indică în parte faptul că ne-am pocăit cu
adevărat. De asemenea, iertarea trebuie să fie acordată din toată inima. Ea
izvorăşte din iertarea lui Cristos pentru noi şi trebuie să fie ca şi iertarea
dată de Cristos: „Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi" (Coloseni
3:13). Cristos insistă asupra aceluiaşi lucru de câteva ori în pilda
slujitorului nerecunoscător (Matei 18:23-35).
Iertarea nu este legată frecvent direct de cruce, deşi
uneori se face aşa, ca în Efeseni 1:7: „În El avem răscumpărarea, prin sângele
Lui iertarea păcatelor". De asemenea, în Matei 26:28 ni se spune că
sângele lui Cristos a fost vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor".
Cel mai frecvent iertarea este legată direct de Cristos. Dumnezeu „v-a
iertat... în Cristos" (Efeseni 4:32). „Dumnezeu L-a înălţat... ca să dea lui
Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 5:31). „În El
vi se vesteşte iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 13:38). Alături de
acestea ar trebui să punem pasaje în care Isus, în timpul vieţii Sale în trup
omenesc, a declarat că oamenii au fost iertaţi. De fapt, în incidentul cu
vindecarea omului paralizat care a fost coborât prin acoperiş, Isus a făcut
minunea în mod expres „ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte
păcatele" (Marcu 2:10). Persoana lui Cristos nu trebuie separată de
lucrarea Lui. Iertarea de către Cristos sau prin Cristos înseamnă iertarea
izvorâtă din tot ce este El şi din tot ce face El. În particular, iertarea nu
trebuie înţeleasă separată de cruce, cu atât mai mult cu cât se spune că
moartea Lui a fost „pentru păcat" (*ISPĂŞIRE). Pe lângă pasajele specifice
care asociază iertarea cu moartea lui Cristos, există în NT o serie de pasaje
care se ocupă cu moartea ispăşitoare a Mântuitorului.
Prin urmare, iertarea se bazează în esenţă pe lucrarea de
ispăşire făcută de Cristos. Aceasta înseamnă că este un act al harului. „El
este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele" (1 Ioan 1:9). Din
partea omului se pune accentul, în repetate rânduri, pe pocăinţă. Ioan
Botezătorul a predicat „botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor" (Marcu
1:4), o temă care este preluată de Petru când vorbeşte despre botezul creştin
(Faptele Apostolilor 2:38). Cristos Însuşi a poruncit ca „să se propovăduiască
tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Luca
24:47). Iertarea este legată de asemenea de credinţă (Faptele Apostolilor
10:43; Iacov 5:15). Credinţa şi pocăinţa nu trebuie privite ca nişte merite pe
baza cărora ni se cuvine iertarea. Dimpotrivă, ele sunt mijloacele prin care ne
însuşim harul lui Dumnezeu.
Trebuie menţionate două subiecte dificile. Unul este
privitor la păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu poate fi iertat niciodată
(Matei 12:31 ş.urm.; Marcu 2:38 ş.urm.; Luca 12:10; cf. 1 Ioan 5:16). Acest
păcat nu este definit nicăieri. Dar în lumina învăţăturii NT, în general, este
imposibil să ne gândim la el ca la un anumit păcat concret. Referirea pare să
fie la o blasfemie continuă împotriva Duhului lui Dumnezeu de către un om care
respinge în mod consecvent chemarea îndurătoare a lui Dumnezeu. Aceasta este cu
adevărat blasfemie.
Celălalt subiect este în Ioan 20:23: „Celor ce le veţi ierta
păcatele, vor fi iertate". Este extrem de dificil să credem că Isus
Cristos a lăsat în mâinile oamenilor decizia dacă păcatele altor oameni să fie
iertate sau nu. Aspectele importante sunt folosirea pluralului (pronumele
„le"; indică nişte categorii, nu persoane) şi timpul perfect (în original
„au fost iertate" înseamnă literalmente că au fost iertate, şi nu că „vor
fi iertate"). Înţelesul pasajului pare să fie că atunci când sunt
inspiraţi de Duhul Sfânt (v. 22) urmaşii lui Isus vor putea spune cu precizie
care categorii de oameni au păcatele lor iertate şi care nu le au iertate.
BIBLIOGRAFIE
W. C. Morro în ISBE; V. Taylor, Forgiveness and
Reconciliation, 1941; H. R. Mackintosh, The Christian Experience of
Forgiveness, 1947; TDNT 1, p. 509-512; 3, p. 300-301; 4, p. 295-307; 9, p.
372-402; H. Vorlander, NIDNTT 1, p. 697-703.
L.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu