Imperiul roman
IMPERIUL ROMAN.
Sensul modern în care este folosit acest termen nu este biblic şi nici clasic
şi nici nu prezintă corect caracterul delicat şi complex al metodelor romane de
stăpânire a popoarelor din bazinul Mediteranei. Cuvântul imperium
semnifică în primul rând autoritatea suverană încredinţată de poporul roman
magistraţilor aleşi printr-un act special (lex curiata). Imperium
a fost întotdeauna o formă completă şi cuprinzătoare de exercitare a puterii
religioase, militare, juridice, legislative şi electorale. Exercitarea acestei
puteri era limitată prin posibilitatea intervenţiei tribunilor precum şi de
restricţiile tradiţionale sau legale care limitau aplicarea ei la o anumită provincie
sau sferă de activitate. O dată cu extinderea intereselor romane în
străinătate, provincia a devenit tot mai mult un termen geografic, până
când folosirea sistematică a unui imperium magistral pentru stăpânirea
unui „imperiu" a făcut posibilă folosirea termenului pentru a descrie o
entitate geografică şi administrativă. În vremea NT, însă, sistemul nu era
nicidecum atât de complet şi de rigid cum indică termenul.
I. Natura imperialismului roman
În general, crearea unei *provincii romane nu suspenda
formele existente de guvemământ şi nici nu adăuga ceva la statul roman.
„Guvernatorul" (nu exista un asemenea termen generic, ci era folosit
titlul de magistrat respectiv) colabora cu forţele amicale din zona respectivă
pentru a păstra securitatea militară a Romei şi, în timp de pace funcţia sa era
în principal o funcţie diplomatică. El se asemăna mai mult cu comandantul
regional al trupelor dintr-o alianţă militară modernă care serveşte interesele
unei mari puteri şi nu se asemăna cu guvernatorul unei colonii, care avea
autoritate monarhică. Solidaritatea „imperiului" era mai curând produsul
preponderenţei puterii Romei decât al unei administraţii centralizate directe.
Imperiul includea sute de state satelit, care erau legate de Roma prin tratate
bilaterale şi care se bucurau de drepturi şi privilegii negociate separat. Deşi
este evident că romanii aveau capacitatea de a-şi croi drum prin păienjenişul
de pacte şi tradiţii, lucrul acesta nu se potrivea cu înclinaţia lor şi nici cu
interesul lor; adeseori îi găsim pe romani străduindu-se să convingă pe aliaţii
nemulţumiţi să se bucure de libertatea pe care o au ca şi subordonaţi. În
acelaşi timp avea loc un proces de asimilare prin acordarea cetăţeniei romane
unor indivizi şi comunităţi, fapt care atrăgea loialitatea liderilor locali
faţă de puterea romană.
II. Extinderea sistemului provincial
Arta imperialismului diplomatic, explicată mai sus, a fost
dezvoltată în perioada de început a negocierilor Romei cu vecinii săi din
Italia. Geniul său a fost atribuit de unii principiilor preoţiei fetiale, care
impunea o respectare strictă a graniţelor şi nu accepta mei un alt temei pentru
declararea războiului, caracterului de generozitate reciprocă al tratatelor
romane vechi precum şi idealului roman de patronare, care cerea loialitate
strictă de la prieteni şi clienţi în schimbul protecţiei acordate. Oricare ar
fi motivele, Roma a ajuns curând să dobândească o poziţie de conducere în liga
cetăţilor latine şi apoi în decurs de câteva secole, sub impactul invaziilor
sporadice ale galilor şi germanilor şi sub impactul luptelor cu puteri de
dincolo de mare, cum au fost Cartagina şi unii monarhi elenişti, Roma a
stabilit tratate cu toate statele italiene la S de valea Padului. Totuşi, abia
în anul 89 î.Cr. li s-a oferit acestor locuitori cetăţenia romană şi în felul
acesta oraşele au devenit municipalităţi ale republicii, între timp un proces
similar a avut loc în tot bazinul Mediteranei. La sfârşitul primului Război
Punic, Sicilia a devenit provincie (241 î.Cr.), iar ameninţarea Cartaginei a
făcut ca şi Sardinia şi Corsica să întreprindă acest pas (231 î.Cr.), la fel ca
şi Spania (197 î.Cr.); în fine a fost creată o provincie chiar în Africa, după
distrugerea Cartaginei, în anul 146 î.Cr. La început romanii au ezitat să-şi
impună stăpânirea asupra statelor heleniste din E, până când după eşecul
repetat al negocierilor libere, au fost create provincii în Macedonia (148
î.Cr.) şi Ahaia (146 î.Cr.). În ciuda unei oarecare brutalităţi, manifestată în
distrugerea Cartaginei şi a Corintului în 146 î.Cr., avantajele sistemului
provincial roman au ajuns să fie recunoscute curând în afara graniţelor Romei,
aşa cum se vede din faptul că trei state au fost trecute în sfera Romei prin
testamentul domnitorilor lor, ducând la stabilirea provinciilor Asia (133
î.Cr.), Bitinia şi Cirene (74 î.Cr.). Romanii au fost ocupaţi cu rezolvarea
problemelor proprii şi ameninţarea pe care au reprezentat-o piraţii pentru
comunicaţii a dus la crearea provinciilor Galia, Nabornese, Liiria şi Cilcia.
Carierismul generalilor romani a început să joace un rol important. Pompei a adăugat Pontus la Bitinia şi a creat provincia nouă Siria, ca rezultat al înfrângerii lui Mitridate în 66 î.Cr.; în deceniul următor Cezar a deschis întreaga Galie şi a stabilit puterea Romei pe Rin, de la Alpi până la Marea Nordului. Ultimul dintre statele eleniste mari, Egiptul, a devenit provincie după ce Cezar August a înfrânt pe Marcu Antoniu şi Cleopatra în 31 î.Cr. De atunci încolo a dus o politică de consolidare şi nu de expansiune. Cezar August a împins graniţa până la Dunăre, creând provinciile Raetia, Noricum, Panonia şi Moesia. În generaţia următoare dinastiile locale au fost succedate de guvernatori romani în mai multe regiuni. Galatia (25 î.Cr.) a fost urmată de Capadocia, Iudea, Britania, Mauretania şi Tracia (46 d.Cr.).
Perioada NT se situează aşadar în punctul în care seria de
provincii a fost încheiată şi întregul bazin al Mediteranei a avut pentru prima
oară o autoritate supraveghetoare uniformă. În acelaşi timp, guvernele
preexistente au continuat să prospere în multe cazuri, deşi aveau prea puţine
perspective de progres în viitor. Procesul de încorporare directă în republica
romană a continuat până când Caracala, în anul 212 d.Cr., a acordat cetăţenie
romană tuturor locuitorilor liberi din zona Mediteranei. De arunci încolo
provinciile au devenit teritorii imperiale în sensul modern al cuvântului.
III. Administrarea provinciilor
Până în secolul 1 î.Cr. provinciile erau date magistraţilor
romani fie pentru anul lor de slujbă, fie pentru anul următor, când ei
continuau să reprezinte imperiumul în calitate de pro-magistraţi. Deşi
aristocraţii erau educaţi într-un spirit de înaltă responsabilitate şi se
pregăteau temeinic în politică şi justiţie, totuşi în majoritatea cazurilor,
provinciile erau guvernate avându-se în vedere în permanenţă care este mişcarea
politică următoare din capitală. Primul tribunal permanent a fost instituit la
Roma pentru judecarea guvernatorilor provinciali pentru jecmănirea
provinciilor. Deşi competiţia pentru aceste funcţii a rămas necontrolată,
crearea unor poziţii de conducere pentru 3,5 sau 10 ani nu a făcut decât să
înrăutăţească situaţia. Poziţiile lor au devenit baza pentru a încerca
uzurparea militară a puterii. Statele satelit au fost lăsate într-o stare
disperată. Ele s-au obişnuit să-şi apere interesele împotriva guvernatorilor
capricioşi prin faptul că au căutat patronajul unor familii puternice din senat
şi pe perioade mai lungi de timp se făcea dreptate. În timpul celor 20 de ani
de război civil care au urmat după traversarea Rubiconului (49 î.Cr.)
provinciile au fost silite să treacă de partea cuiva şi să rişte bogăţia şi
libertatea lor într-un conflict imprevizibil. Resursele Orientului au fost
adunate de trei ori pentru a încerca o invazie a Italiei, dar de fiecare dată invazia
a eşuat. În cele din urmă biruitorului Cezar August, i-a revenit sarcina să
restaureze daunele în cursul domniei sale de 45 de ani. Întâi el a acceptat să
conducă singur o provincie, luând provinciile în care continua să fie nevoie de
o garnizoană majoră, cum au fost Galia, Spania, Siria şi Egiptul. Această
conducere i-a fost înnoită periodic până la sfârşitul vieţii sale şi obiceiul a
fost păstrat în favoarea succesorilor săi. Comandanţii regionali erau numiţi de
Cezar August şi în felul acesta s-a constituit o categorie de administratori de
profesie şi a fost posibilă pentru prima oară elaborarea unor planuri de
perspectivă lungă.
Celelalte provincii au continuat să se încredinţate celor
care erau angajaţi în cariera obişnuită de magistraţi, dar posibilitatea
folosirii poziţiei într-un mod nepotrivit a fost exclusă datorită puterii
copleşitoare a Cezarilor şi lipsa de experienţă era de asemenea o piedică, aşa
încât în mare măsură a fost menţinut standardul de administrare cezarian.
În cel mai rău caz, o provincie prost administrată putea fi
transferată sub autoritatea Cezarului, cum s-a întâmplat cu Bitinia pe vremea
lui Pliniu.
Trei dintre responsabilităţile guvernatorilor sunt bine
ilustrate în NT. Prima era securitatea militară şi ordinea publică. Teama de o
intervenţie romană din acest motiv a dus la trădarea lui Isus (Ioan 11:48-50),
iar Pavel a fost arestat de romani pe baza presupunerii că ar fi fost un
agitator (Faptele Apostolilor 21:31-38). Conducerile de la Tesalonic (Faptele
Apostolilor 17:6-9) şi Efes (Faptele Apostolilor 19:40) indică paralizia care
s-a strecurat din cauza fricii de o intervenţie. Pe de altă parte, în statele
feniciene (Faptele Apostolilor 12:20) şi la Listra (Faptele Apostolilor 14:19)
au loc evenimente violente fără să existe vreun semn de intervenţie romană. A
doua preocupare majoră era strângerea veniturilor. Cezarii au modificat
sistemul de impozite fixându-l pe o bază echitabilă, în funcţie de recensământ
(Luca 2:1). Isus (Luca 20:22-25) şi Pavel (Romani 13:6-7) au apărat dreptul
romanilor în această privinţă. A treia, şi cea mai oneroasă dintre îndatoririle
lor, era justiţia. Prin trimitere de la autorităţile locale (Faptele
Apostolilor 19:38) sau prin apel împotriva lor (Faptele Apostolilor 25:9-10),
litigiile erau concentrate la tribunalele din Roma. Aveau loc întârzieri mari
datorită creşterii costului şi a complexităţii procedurilor. Guvernatorii se
străduiau să transfere povara înapoi pe umerii conducerii locale (Luca 23:7;
Faptele Apostolilor 18:15). Totuşi, creştinii s-au alăturat altora în laudele
aduse sistemului juridic roman (Faptele Apostolilor 24:10; Romani 13:4).
IV. Imperiul roman în gândirea Noului Testament
În timp ce în NT relaţiile complexe dintre guvernatori,
conducători şi republici sunt vizibile pretutindeni şi sunt familiare
scriitorilor NT, totul este străbătut de atmosfera cu adevărat imperială a
dominării Cezarilor. Decretul lui Cezar la dus pe Iosif la Betleem (Luca 2:4).
Cezarul este antiteza lui Dumnezeu în zicala lui Isus (Luca 20:25). Invidia
Cezarului a pecetluit condamnarea la moarte a lui Isus (Ioan 19:12). Cezarul a
atras loialitatea superficială a iudeilor (Ioan 19:15), supunerea sporadică a
grecilor (Faptele Apostolilor 17:7) şi încrederea apostolului (Faptele
Apostolilor 25:11). El este „împăratul" căruia creştinii îi datorează
ascultare (1 Petru 2:13). Totuşi, înălţarea lui a fost fatală pentru
loialitatea creştină. Este mai mult decât un sâmbure de adevăr în insinuarea
repetată (Ioan 19-12; Faptele Apostolilor 17:7; 25:8). În ultimă instanţă
creştinii aveau să-l sfideze. Isus a fost răstignit de oameni „nelegiuiţi"
(Faptele Apostolilor 2:23). Justiţia trâmbiţată trebuia să fie respinsă de
sfinţi (1 Corinteni 6:1). Când Cezarul a retaliat (Apocalipsa 17:6), blasfemia
afirmaţiilor sale a revelat nimicirea lui de mâna Domnului domnilor şi Regelui
regilor (Apocalipsa 17:14).
Astfel, în timp ce pacea imperială romană a reprezentat o
cale deschisă pentru Evanghelie, aroganţa imperială romană i-a dat o provocare
de moarte.
BIBLIOGRAFIE
CAH, 9-11; G. H. Stevenson, Roman Provincial
Administration, 1949; A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law
in the New Testament, 1963; F. E. Adcock, Roman Political Ideas and
Practice, 1959; F. Miliar, The Roman Empire and la Neighbours, 1967;
H. Martingly, Roman Imperial Civilization, 1957; J. P. V. D. Balsdon, Rome:
the Story of an Empire, 1970; E. A. Judge, The Social Pattern of the
Christian Groups in the First Century, 1960.
E.A.J.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu